In urmatoarele doua luni ma voi dedica exclusiv unor probleme din aria profesionala... Acest anunt il fac pentru tine, cititorule necunoscut, care te-ai regasit in scrierile mele si ai zambit sau te-ai intristat la vederea lor. Tie vreau sa-ti multumesc pentru ca dupa ce ai pasit prima data in lumea virtuala pe care am creionat-o, ti-a placut ce ai vazut si te-ai intors.
In ultimele noua luni am scris cu patos si cu dedicatie pentru a ma linisti si pentru a te atrage in acest univers cu nuante felurite si cu muzici catalogate de unii bizare...si am reusit.
Lumea aceasta este la o distanta apreciabila fata de lumea reala si trebuie sa-ti mentionez ca acest blog nu este unul exclusiv personal. Va lua o noua turnura insa, cu modificari substantiale si mai ales legate de tematica abordata, dar toate la timpul lor...
M-am simit bine citita de tine, dezvaluita intr-un fel, insa niciodata inteleasa. Pentru atentia si stimulul primit din partea ta, iti sunt recunoscatoare.
Nu ma cauta, nu ma vei gasi, voi fi in afara acestui orizont local...daca vei vrea sa ma gasesti in altii, nu vei reusi... si zambeste cititorule, iti sta mai bine astfel....
Inchei acum printr-o veste excelenta primita recent, Mihai Dobre a.k.a. Haute Culture va lansa in sfarsit un material discografic, detalii here: http://localrec.ro/?p=2177.
Let the good music surrounds you ...
5/4/11
5/1/11
End.
Pe un peron a inceput si s-a terminat povestea. S-a sfarsit la fel cum s-a desfasurat, cu graba, cu priviri nestiute, insa mereu aceleasi, cu vorbe putine si caldura sufleteasca. Pe aceasta nu am putut sa o simulam, era acolo intre noi, ne facea fericiti.
Nu am stiut ce am trait, era nou si intens si indiferent de vorbele de dupa, acel ceva a existat. Nu a fost facultativ, l-am avut, era al nostru, ne facea sa mergem mai departe, ne-a unit, mai presus de cuvinte fara sens.
Am avut lumea si da...am fost primii muritori ce au oprit timpul. Sigur, am realizat la final, cand nu ne mai apartineam si puterea era acum scindata, nu mai exista doar una, doar o voce, doar un suflet, doar un creier, doar o muzica absoluta...unicitatea s-a dus la fel de repede cum s-a format. Am vrut sa ne masuram orgoliile, sa ne vindecam ranile, sa incepem a simti adevaruri, dar un lucru ne-a tras inapoi : teama. Nu am putut risca, consecintele se intrezareau la tot pasul, esecul de a fi imperfecti ne iscodea si ne-am pierdut.
Eram orbi, nu vedeam ca dupa ani de cautare, ne-am intregit. Am cautat incontinuu altceva si am ramas acum cu minciuni si vise nespuse. Nu am putut accepta ca celalalt sa vada cu adevarat cine suntem, am considerat ca ceea ne leaga este de fapt o slabiciune, care ne impiedica traiectoria ascendenta. Ne-am oprit si continuam sa mergem pe aceleasi drumuri paralele, care nu vor mai stii cum este sa se intersecteze vreodata.
Am crezut ca daca te ranesc prin cuvinte, imi va fi mai usor, iar ocaziile in care m-ai vazut asa cum sunt, au fost destule si acum nu-mi vine sa cred ca m-am putut dezvalui unui strain.
Am facut-o pentru ca am preferat sa ma vezi pe mine si nu creatia mea.
Realitatea a fost ca oricum nu mai conta pentru tine, ci orgoliul si teama de fericire absoluta, o fericire pe care acum crezi ca o ai, dar stii ca pe mine niciodata nu ai putut sa ma minti. Inlocuirea cu o copie nereusita este doar o alta minciuna si amandoi stim de ce...oricum, e dovada de slabiciune sa te intorci la ce ai avut in trecut...si mai ales la ceva de o calitate net inferioara.
Ne-am jucat bine unul cu celalalt, cineva ar spune ca ireal de frumos am trait, dar ce mai conteaza...totul este praf ce zboara in alte dimensiuni.
Prea asemanatori, prea dornici de creare si distrugere in acelasi timp, mult prea perfectionisti si teribili de frumosi. Asa am fost, asa suntem si probabil ca vom ramane astfel in mersul nostru separat spre stele.
Dupa ce gustul amar va trece, ne vom aminti cu drag de doi calatori ce s-au intalnit la o rascruce, s-au ajutat cu ce au avut ei mai bun la acel moment si apoi si-au urat drum bun spre alte zari in care timpul ii va ajuta sa gaseasca adevarul, statornicia, altruismul...
Nu am stiut ce am trait, era nou si intens si indiferent de vorbele de dupa, acel ceva a existat. Nu a fost facultativ, l-am avut, era al nostru, ne facea sa mergem mai departe, ne-a unit, mai presus de cuvinte fara sens.
Am avut lumea si da...am fost primii muritori ce au oprit timpul. Sigur, am realizat la final, cand nu ne mai apartineam si puterea era acum scindata, nu mai exista doar una, doar o voce, doar un suflet, doar un creier, doar o muzica absoluta...unicitatea s-a dus la fel de repede cum s-a format. Am vrut sa ne masuram orgoliile, sa ne vindecam ranile, sa incepem a simti adevaruri, dar un lucru ne-a tras inapoi : teama. Nu am putut risca, consecintele se intrezareau la tot pasul, esecul de a fi imperfecti ne iscodea si ne-am pierdut.
Eram orbi, nu vedeam ca dupa ani de cautare, ne-am intregit. Am cautat incontinuu altceva si am ramas acum cu minciuni si vise nespuse. Nu am putut accepta ca celalalt sa vada cu adevarat cine suntem, am considerat ca ceea ne leaga este de fapt o slabiciune, care ne impiedica traiectoria ascendenta. Ne-am oprit si continuam sa mergem pe aceleasi drumuri paralele, care nu vor mai stii cum este sa se intersecteze vreodata.
Am crezut ca daca te ranesc prin cuvinte, imi va fi mai usor, iar ocaziile in care m-ai vazut asa cum sunt, au fost destule si acum nu-mi vine sa cred ca m-am putut dezvalui unui strain.
Am facut-o pentru ca am preferat sa ma vezi pe mine si nu creatia mea.
Realitatea a fost ca oricum nu mai conta pentru tine, ci orgoliul si teama de fericire absoluta, o fericire pe care acum crezi ca o ai, dar stii ca pe mine niciodata nu ai putut sa ma minti. Inlocuirea cu o copie nereusita este doar o alta minciuna si amandoi stim de ce...oricum, e dovada de slabiciune sa te intorci la ce ai avut in trecut...si mai ales la ceva de o calitate net inferioara.
Ne-am jucat bine unul cu celalalt, cineva ar spune ca ireal de frumos am trait, dar ce mai conteaza...totul este praf ce zboara in alte dimensiuni.
Prea asemanatori, prea dornici de creare si distrugere in acelasi timp, mult prea perfectionisti si teribili de frumosi. Asa am fost, asa suntem si probabil ca vom ramane astfel in mersul nostru separat spre stele.
Dupa ce gustul amar va trece, ne vom aminti cu drag de doi calatori ce s-au intalnit la o rascruce, s-au ajutat cu ce au avut ei mai bun la acel moment si apoi si-au urat drum bun spre alte zari in care timpul ii va ajuta sa gaseasca adevarul, statornicia, altruismul...
Subscribe to:
Comments (Atom)