Retro & Perspective

Am amanat zile la rand scrierea unui nou bilant. De cativa ani insa, a devenit un exercitiu cu un aer usor provocator expunerea realizarilor si nefericirilor in locul creat pentru a (ma) regasi...sentimente, emotii, ganduri, oameni care imi impartasesc senzatiile, visele. Tot acest cumul ma face sa nu abandonez scrisul acesta vizibil, pe care il poti atinge, descoperind cateva fatete ale autorului.

Acum patru ani, am inceput sa scriu in mod organizat, atent. Prima data pentru linistea mea interioara, iar apoi cu gandul si sufletul la omul drag existent care ma citea si prin cuvinte si printre randuri...astfel, o data cu provocarea lansata de a aseza idei, muzica si de a perfectiona maniera de a evoca lucruri, am crescut. Cumva firesc, am simtit ca pot opri in timp senzatia de a fi un om cu sufletul mai liber daca voi continua pe acelasi drum...si ma voi putea intoarce oricand in anumite etape, momente, perspective.

Astfel, conform traditiei (2011 a sunat astfel, iar 2012 a avut un gust muzical deosebit de pregnant), anul care se incheie ramane unul al extremelor. Nu am gasit inca un raspuns la batalia care se da mereu intre doua variante ce nu contin si varianta de mijloc. Am participat integral la lupta care se da constant intre sufletul si mintea mea, iar acum, privind cu zambet in urma, pot spune ca de data aceasta sufletul a castigat. Am inteles ca daca lui nu ii este bine intr-un loc, langa un om, intr-o melancolie perfida cu iz creator, nimic nu functioneaza pentru ca el...el nu poate fi pacalit. Daca pe chip afisezi o fericire trucata, el simte si te ia la intrebari, da cu tine de pamant ca ai jucat din nou teatru pe scena vietii si te provoaca sa traiesti ascultand de sfaturile lui.

Inceputul si finalul anului m-au prins intr-o usoara deriva, navigand spre necunoscut si infruntand valurile nelinistii, confuziei, adancimilor sentimentale si misterelor viitoare. Momentele cuprinse intre cele doua perioade de timp au avut din plin fericire, tristete, dispute interioare si interpersonale, renuntari, plecari si sosiri in statii pe care nu le-as fi banuit, renasteri, concerte fabuloase si acel miros sarat al inceputurilor stropite cu apa si planuri concepute pe hartie.

Am renuntat la ceva drag, insa planul meu pe 2014 este sa nu mai renunt la ce ma face fericita si la ce am visat dintotdeauna. De fapt, cam asta e...imi doresc sa fiu fericita si sa abandonez intr-un cotlon tot ce este negativ, distruge si impune. Imi doresc mai tare sa gravez replica "History in the making", cea pe care am primit-o intr-un mesaj la inceputul drumului in media prin recenzii, interviuri, reprezentatii artistice din ce in ce mai bune calitativ....caci, da, vreau sa ma autodepasesc si sa aleg cu si mai mare grija prezenta mea la concerte si muzica pe care o las sa imi invaluie visele, sperantele si calatoriile.

Au fost luni pline, traite la foc maxim in fata scenei, uneori cu emotii, alteori cu sentimente intense si murmur interior. Un top al concertelor care m-au marcat (acelea mai greu de povestit in cuvinte, care lasa urme ) ar fi:

• Roger Waters - Greu de spus daca vreo trupa /artist ar putea egala ce am trait in seara de 28 august. 
• Morcheeba - Restul este tacere.
• Depeche Mode - Un vis care s-a transformat in realitate. Privind in urma acum, la rece, simt ca putea sa fie mai mult decat un show perfect care imi ramane in retina sufletului prin momentele solo ale lui Martin Gore.
• Woodkid - Autovindecare.
• Joe Cocker - Surpriza verii si nu doar atat: lectia de muzica a unui spirit tanar. 

• URMA @ Cinema Patria - Anytime, everywhere, always a pleasure sau singura trupa romaneasca de care nu ma plictisesc sa o aud live.
• Travka @ Control - Am spus deja totul in variate randuri.
• byron @ Palatul Copiilor  - Sentimente din toata gama muzicala. 
• Moonlight Breakfast @ Arenele Romane - Sau cum sa deschizi un concert al unui artist international (Selah Sue) la cel mai inalt nivel. 

Proiectul InfoMusic.ro ramane o cale spre fericire in continuare, un loc unde voi continua sa scriu, caci nisa am gasit-o si am invatat pe parcurs din greseli, din subiectivismul uneori dus la extrem si din momentele complicate.

S-au petrecut multe intr-un timp scurt, am invatat ca intuitia este uneori de preferat si ca da...vocea interioara nu te poate minti. Am multe de implinit in perioada urmatoare pentru ca am constatat ca de fapt totul vine dintr-un plan bine pus la punct...astfel, totul este mai usor pentru a atinge aceea treapta a implinirii.

Cum se intampla mereu de ceva timp, am descoperit albume noi in care ma cufund in tacere...pe care adorm si ma trezesc si sper. Trei nume imi bucura spiritul aproape zilnic si sper ca anul 2014 imi va oferi cadoul de a le asculta live, right in front of me.








Sunt alive. Acesta este realitatea de care trebuie sa ma bucur. It's not over yet. Nu stiu daca voi reusi ca fiecare zi sa fie mai buna decat precedenta, dar stiu ca voi incerca sa nu las timpul sa treaca in zadar, pe langa mine si sa imi ia din respiratiile vitale.
Cu riscul de a mai cadea in prapastii si a avea uneori tristetea imprimata pe chip, voi mai lucra la aripile care sa ma duca mai departe in zborul meu. Ceea ce va doresc si voua.

One love. Two extremes

Cuvintele pe care nu le scrii atunci cand simti, iti vor otravi sufletul in final si te vor aduce pe acele culmi negre in care speranta nu a mai vazut lumina zilei.

M-am trezit cu un dor cumplit de tine...stii, dorul acela greu, care iti furnica trupul, sufletul, mintea, te goleste de tot si te lasa cu el...cu dorul, imprimat pe fiecare parte din ce esti, din ce ai fost. Fiindca este acel dor dureros, pe care nu il mai suporti si ai face orice sa ii opresti intensitatea macar.

Imi este atat de greu fara tine si ma intreb cum de am supravietuit pana acum, cum de n-am capitulat in fata dorului pentru a nu il mai lasa sa imi strapunga fiinta metodic si cu un patos atat de distructiv.

Eu...nu mai sunt eu, de cand ai plecat, de cand te-ai dus departe de mine, de noi, de tot ce credeam ca vom fi. Cineva cinic ar spune ca este imposibil sa te simti asa doar pentru cateva luni petrecute cu un om...numai ca noi nu am avut doar cateva zile, simt ca am trait ani, experiente intregi, drumuri lungi si anevoioase, zambete largi, lacrimi cu multe stari de rau si noduri in gat cum traiesc de cand locul tau nu mai este aici, fizic, langa mine.

Nu ai plecat insa si din mine, nu m-am golit de tine, desi am vrut si mi-am propus sa te ingrop in cenusa amintirilor noastre, in fiecare fotografie si dor ce l-ai sapat cu atata iscusinta in mine.

Stiam ca voi trai asa din prima clipa cand te-am pierdut in parc, stiam ca fara tine o sa pierd tot ce am avut si nu am avut, stiam ca numai avand un singur gand cu tine ma vor invada emotii extreme...asa cum a fost si relatia noastra...caci nu a fost una fireasca, ciclica sau in coordonate matematice. Noi am trait atat de brutal uneori impacarile, despartirile, certurile, cumpenele, incat ma intreb uneori de ce. De ce ne faceam rau cand unul fara altul nu puteam? De ce acum ma uit in urma si ma vad asemeni unui copil rasfatat care se supara pentru ca nu primea ceea ce dorea? Mi-a fost atat de frica ca te voi iubi cel mai mult in lumea asta incat suferinta imi parea benefica, o chemam ca sa mai taie din sentimentul care ma navalea de fiecare data cand iti simteam parfumul si ma luai de mana.

Da, m-am temut ca te voi pierde inainte de termen si te-am lasat sa pleci. M-am manifestat asa cum nu sunt eu, de frica aceea ca oricum te vei duce si ce mai am de pierdut...ca nu pot fugi cu tine in lume, desi asta imi doream cel mai mult.

Si am pierdut. Am cazut si m-am lovit de fiecare piatra pavata pe strazile acestei vieti, strazi pe care mi se pare ca le-am colindat in totalitate, ca nu a mai ramas loc pe care sa nu il fi vazut cu tine aproape. Ma dor locurile pe care le-am strabatut, fiecare iti poarta aroma si ma poarta din nou in trecut, la inceput, la vechiul eu care a ramas de fapt la fel de prezent si actual.

Mi-e greu sa ma apropii de Gara si peroane, caci fiecare imi aduce aminte de regasirile noastre, de inima care imi bloca judecata si batea mai tare decat la un concert rock, simtind nevoia sa se adaposteasca in bratele tale pentru ca acolo era...acasa. Era frumos sa ma aflu in tine, ma vedeam atat de bine si totusi...nu pot sa ma gandesc la cat de rau mi-ai facut si cand aparent totul era bine.

Intrasem parca intr-un labirint in care orice gest tandru usor incepea sa paleasca, sa imi spui ca e in firea ta sa fii rece, desi eu alesesem sa fii tu primul in atat de multe sensuri...desi eu as fi mers pana la capatul lumii si mi-ar fi placut sa imbatranesc langa tine... Desi eram capabila atunci de orice pentru tine, fara sa imi pese ca stilul de armata ma va durea si imi va arde sufletul mai precis de orice otrava. Usor, se contura si vina mea...ca te iubeam fara margini, atat de rau incat mi se parea un usor masochism ca aleg sa fiu in dreapta ta.

Ai inceput sa fii criticul meu aspru, sa ma certi, sa ne certam care sa spele vasele...in definitiv, te-am descoperit fara masca. A durut si asta la fel de mult precum clipa cand ai plecat fara mine, caci eu poate ca mai speram sa bati la usa aceasta si sa ma iei de tot.
Eu am ramas cumva suspendata pe aceeasi punte, usor in deriva, in care ma intreb adeseori de ce...de ce n-a fost bine pana la capat, acel bine care nu iti mai aduca niciodata vreo parere de rau, regret sau vis uitat.

Zambesc, este una din acele dimineti. Ma bucur ca nu toate au aceeasi aroma de tine, caci nu mi-as mai fi dorit sa ma trezesc.

Morcheeba Live sau momentul meu de conexiune cu Skye Edwards

 

Aşteptam revenirea trupei Morcheeba din 2011 când am ascultat pentru prima dată trupa live într-un eveniment la Sala Polivalentă. Trecutul meu de ascultător e legat de partiturile semnate de membrii formaţiei şi în special de amprenta vocală distinctă a unei soliste inconfundabile, Skye Edwards. Tot ceea ce înseamnă o piesă, de la armonie, la timbrul vocii, intonaţie, înălţime până la tempo şi linie melodică, are atingere de geniu.

De-a lungul a 11 ani de când ascult Morcheeba, m-am regăsit sufleteşte, am sperat, am trecut prin toate stările omeneşti, având melodiile alături aproape zilnic. Precum un pansament afectiv cu efect prelungit, am găsit răspunsuri şi linişte interioară.

Voi aminti rapid de trupa din deschidere, care nu a reuşit să se ridice la un nivel de performanţă, fiind oricum la început de drum. The Speakers, o alegere nu tocmai fericită (genul muzical nu rezona cu ceea ce avea să urmeze pe scenă), a încercat să creeze o atmosfera animată, cu iz şi amestec bizar de rock’n’roll, retro, indie-british, pop, rezultând un produs destul de bun armonic pe parte instrumentală. Vocea tânărului solist fotomodel Vicenţiu, cu toate că nu deranja în registrul grav prin abordarea mai întunecată, era destul de ţipătoare în maniera acută. Intervenţia The Speakers fost salvată de solo-urile de chitară, forţa toboşarului şi accentele bine evidenţiate de fata de la bass. “Lullaby” are potenţial de hit pe posturile de radio la limita dintre mainstream şi underground, iar albumul de debut al trupei va fi lansat anul viitor. Evident, alegerea trupei din deschidere nu a ținut cont de genul muzical al headliner-ului.

Spectatorii veniți în seara de 11 decembrie la Arenele Romane au fost sau au devenit instantaneu fani Morcheeba. La ora 21.04, Skye și colegii şi-au făcut apariţia în ropote de aplauze, prima piesă aleasă pentru a deschide o seară unică fiind “Make Beliver”. Extrasă de pe cel mai recent material, “Head Up High”, cu aromă reggae, dancehall, Skye a invitat spectatorii în lumea perfectă în care trebuie să crezi cu adevărat în idealuri pentru a le îndeplini, având sprijinul omului drag: “I know you’re gonna make your move sometime /It’ll be sublime /While you blow my mind / We’ll both be shining in your golden glow / And that’s all I know…I love my make believer / Take me on a trip / From fantasy to fever.”

Cu un uşor dramatism în privirea şi interpretarea solistei, a urmat “Never An Easy Way”, una din creaţiile din vremea de început a trupei, atunci când albumul  de debut ” Who Can You Trust?” oferea noi direcţii genului trip-hop, iar criticii spuneau despre Skye că de fapt sufletul ei vorbeşte pe note muzicale. Au urmat apoi două piese extrase de pe “Big Calm”, cel de-al doilea album lansat în 1998. “Part Of The Process” şi “The Sea” s-au îmbinat cu succes, Ross Godfrey oferind momente din ce în ce mai preţioase prin solo-urile sale de chitară extinse.

A urmat apoi momentul de revoluţie, clipa în care Skye a cerut să vadă publicul (până atunci în beznă). Atunci, solista a realizat că sectorul Golden Circle este mai liber, iar în spate este o aglomeraţie nefirească, cu un spaţiu gol care delimita cele două zone. Neaşteptat, aceasta a întrebat de ce există aşa ceva şi de ce nu le este permis oamenilor să se apropie de scenă. Neobţinând un răspuns, Skye a declarat că va veni ea să rupă barierele de metal pentru ca în final să iasă de pe scenă, punctând faptul că nu va mai cânta astfel. Sfidarea organizării şi a serviciului de pază i-a motivat pe oameni, care au îndepărtat singuri restricţiile, astfel că şi eu am pătruns cu entuziasm în faţa scenei, mai precis în al doilea rând. Cu siguranţă că artista a simţit că mai în spate se ascund oamenii care preţuiesc mai mult trupa şi că alături de ei va rezulta un alt schimb de energii.

Revenită pe scenă, a spus clar că nu trebuie să existe două sectoare, că are nevoie de un public compact care să se simtă bine şi că nu o interesează preţurile biletelor care au dus la scindarea aceasta de public, deoarece Morcheeba iubeşte fiecare om care a vrut să vină la concert. Cu o atitudine pe care niciun artist nu a mai avut-o, Skye a câştigat enorm la capitolul imagine prin sinceritate şi firesc a urmat apoi primul single de pe noul material, “Gimme Your Love” fiind o declaraţie clară şi profundă în faţa celor prezenţi.


După efervescenta “Shoulder Houster”, “Otherwise”, melodia cu care descopeream trupa la 12 ani, m-a fascinat încă o dată prin intensitatea unui mesaj în care fantome ale trecutului încearcă să pătrundă în prezent. Până la urmă, alegerea ne aparţine dacă ne dorim să ne eliberăm sau nu de umbre şi experienţe nereuşite, solista trăind intens fiecare vers în parte.

"Acum, haideţi să ne distrăm. Nu că nu ne-am fi simţit bine până acum, dar din această clipă ne vom bucura şi mai mult. Vom interpreta un cover după David Bowie, sperăm să va placă!" – Ross Godfrey

“Let’s Dance”, the pure delight pe care mulţi oameni il aşteptau, iar pe ceilalţi i-a surprins într-o manieră  de neuitat, a fost un punct culminant al serii, solista abordând linia melodică în maniera personală. Sărind şi dansând, în ciuda sandalelor fine cu platformă, Skye a atras din nou toate privirile, fiind învăluită de jocurile de lumini care păreau şi ele din filmul post-disco.

După un moment destul de agitat, a început un nou manifest de ordin sentimental, intens, răvăşitor prin “Crimson”, arta dramatică fiind din nou reliefată drept unul din punctele forte ale unei artiste devenită simbol. Expresivitatea mâinilor, maniera de a cânta şi a aborda versuri care îţi ajung şi ţie ca şi spectator prin fiecare fibră a sufletului, au condus la o clipă de un intens cutremur interior, în care se auzeau uşoare oftaturi după unele versuri: “There’s a smell of good years burning / And it won’t fade away / Windscreen broken, you’re bleeding /Rolling action replay…Hell bound, hopeless for you / Nothing left to hold onto / Hell bound helpless, it’s true / This crimson crystal view.” Totul a culminat cu ieşirea solistei de pe scenă şi 3-4 minute piesa a continuat cu partea instrumentală, în care distorsul lui Ross puncta cu măiestrie finalul unui moment de catharsis.


“Trigger Hippie” a continuat seria în tempo lent, totul reuşind să îngheţe în clipele când Skye te privea fix zâmbind. A început momentul “Blindfold”, una din piesele mele preferate pe care am ţinut să o filmez în totalitate. După aproape un minut, s-a apropiat, m-a privit din nou şi mi-a cerut telefonul. De pe scenă, s-a filmat pe ea şi pe cei din trupă, iar apoi a ţinut să existe şi publicul prezent la concert în respectiva înregistrare. 

 

După acest interval care mi-a părut infinit şi extraordinar, un tânăr i-a înmânat albumul cel nou pe care îl cumpărase, iar aceasta l-a semnat, oferindu-l apoi şi lui Ross pentru un autograf. Fanul i-a oferit o eşarfă pe care Skye a purtat-o pe parcursul melodiei “Release Me Now”.

Trupa a revenit rapid la un bis pe care publicul îl aştepta cu nerăbdare, iar acesta s-a concretizat prin legarea a trei creaţii, fără pauză. “I’ll Fall Apart”, abordată ca şi pe disc acustic, a reprezentat un nou moment de regăsire sufletească şi al omului drag, Skye intepretând şi partea lui James Petralli din White Denim, cel care a şi scris versurile. Măreţul hit şi poate cea mai cunoscută melodie de întreaga audienţa s-a dovedit a fi “Rome Wasn’t Built In A Day”, pentru ca finalul să fie un apogeu. 

“Face Of Danger” a reprezentat un moment alert, în vervă, în care faldurile rochiei create de Skye se ridicau din nou uşor cu ajutorul unui ventilator, aceasta împărţind buna dispoziţie pe chipurile tuturor. Partea de rap a lui Chali 2na din varianta de studio, a fost dusă la bun sfârşit de aceeaşi solistă, care a uimit încă o dată prin potenţialul şi tehnica vocii sale.

Bassistul Steve Gordon, soţul lui Skye Edwards, a fost cel care a convins-o pe aceasta să revină în trupa Morcheeba. În momentul în care Skye a punctat detaliile reîntoarcerii sale, esenţial a fost ca soţul şi cel mai bun prieten al ei să o însoţească şi să devină bassistul trupei.
Momentele de tensiune dintre carismatica Skye şi Ross Godfrey par acum demult uitate, conexiunea şi modul frumos în care comunicau toţi componenţii pe scenă fiind o dovadă fie că acum Morcheeba este mai mult decât niciodată o familie. Ross a înţeles că emblema band-ului va fi întotdeauna artista cu voce cristalină, cu trei albume solo la activ, mamă a trei copii, devotată muzicii, omului iubit şi fanilor pe care a dovedit încă o dată cât de recunoscătoare le este pentru sprijinul moral de care au dat dovadă de-a lungul timpului.

Tom Jones: artist şi geniu eliberator

Cred ca am pasit in luna noiembrie intr-o maniera ideala, sublima si de care voi tine cont pe mai departe. Nu stiam ca voi fi prezenta la concertul sustinut de Tom Jones la Sala Palatului, dar e adevarat ca speram si ma gandeam cum ar putea suna aceea voce la 73 de ani.

M-a uimit, captivat, impresionat, reusind sa ma duca in toate starile si desi acum am senzatia ca nimic nu a fost real, privesc imaginea de mai sus si stiu ca asa a fost. Cred ca nu am vazut pana acum o privire de artist mai complexa, care sa exprime si sa transmita atat de mult audientei. Nu am vrut sa aflu setlist-ul, asa ca m-am lasat surprinsa de cum artistul si-a facut aparitia cu trupa sa de instrumentisti absolut incredibila, cu o forta si o melodicitate greu de exprimat in cuvinte.
 
Au existat mai multe momente cheie, cumva totul a fost gandit in asa maniera incat sa ajungi de la o extrema la alta subtil, fara sa te intristezi. Cover-ul dupa John Lee Hooker la piesa "Burning Hell" mi s-a parut dintr-o alta dimensiune...Mesajul ("Ain't no heaven, Ain't no heaven, no Burning Hell/When I die, where I go, nobody know") m-a adus cumva aceea a intrebarilor pe care mi le adresez in singuratate cu precizie, iar Tom a stiut sa dea partiturii o emotie pe care am resimtit-o pana in cea din urma fibra de suflet.

M-am lasat condusa in lumea pe care acest uimitor artist a descris-o si am inteles ca perfomanta se face si daca esti in fata a 4000 de spectatori si daca te afli pe un stadion cu n suflete. Deosebit de incitant si savuros dupa momentele "Sex Bomb" si "You can leave your hat on", Tom a punctat aceea reteta care aminteste ca hit-urile se canta intotdeauna spre final. Nu ma asteptam sa ma inspire si sa imi ofere o stare de plutire si visare pe taramuri spaniole resimtita in momentul "Delilah", pentru ca mai apoi sa ajung in anii copilariei cu "What's New Pussycat?" si sa zambesc la bis regasind acel "Kiss", the match in heaven style.


"I'll Never Fall in Love Again", dupa originalul semnat Lonnie Donegan, mi-a confirmat ca emisia vocii sale este atat de perfecta incat nu simti unde s-au scurs acesti ani... Iar band-ul, Doamne...Band-ul... Cred ca daca pseudo-artistii din Romania si nu numai...daca toti acesti cantareti ar fi asistat la concertul de aseara ar fi experimentat trairi greu de povestit...si poate ca multi s-ar fi lasat de "meserie".

Sunt multe de spus si cred ca cel mai bine ar fi sa nu il ratati daca nu l-ati vazut niciodata live pe Tom Jones. Va stii cum sa va ofere aceea infuzie de sentimente, nostalgii, emotii puternice, ganduri fascinante, veti ofta de dor si de drag...pentru ca mai apoi sa aplaudati cu gandul la versurile:

"I see you standing on the other side
I don't know how the river got so wide
I loved you baby, way back when
And all the bridges are burning that we might have crossed
But I feel so close to everything that we lost
We'll never have to lose it again."

 

Multumesc Ionut / InfoMusic.ro.

TL Manifesto

Se intampla in viata unele momente cheie, clipe de impact care ne schimba cumva parcursul si ne definesc peste ani si ani de zile. Din nou, am inteles ca atunci cand nu mai ai incredere ca se va intampla ceva bun in zilele care vor veni si rani cu precizie mecanica...un lucru magic se va petrece. Atunci cand ai facut bine si daca a fost un bine constant, well...s-a notat si aceasta purtare te va invalui din nou, cu o alta pondere si insemnatate.

Recunosc ca am fost extrem de fericita cand managerul trupei mi-a propus sa scriu despre Toulouse Lautrec pentru editia aniversara a revistei Sunete. Asa ca am creionat un text in cateva minunte, fara sa aleg cuvinte, doar trairi, emotii, senzatii pe care le-am experimentat de-a lungul anilor cu muzica trupei alaturi. Pentru mine a fost si va ramane un moment important aparitia unui fragment din ce am propus, o confirmare, acel ceva de care aveam nevoie pentru a continua. Cause, in the end, the best is yet to come...cu o acuratete si mai mare decat am crede.

Textul integral se poate citi mai jos, iar revista se poate gasi in variate locatii si cluburi din Bucuresti, dar si online.

Întotdeauna este frumos să începi orice prezentare a unui nume drag cu clipa aceea, a începutului, atunci când cumva ai înţeles de ce merită să mizezi şi să te încrezi în forţa acestuia. 

Toulouse Lautrec a renăscut prin trei oameni frumoşi, care au ştiut să realizeze muzică cu pasiune şi fără a adera la norme de stil sau de orice tip, lucru rar în ziua de astăzi. Nu am cum să uit clipa de la B’Estfest 2011, când am ajuns la acest festival datorită lor. Un simplu concurs pe facebook, o miză care însemna cunoaşterea lor preţ de câteva minute şi amintirea aceasta imortalizată în suflet şi privire. Poate mă voi repeta, căci am scris şi i-am văzut de multe ori live de atunci, însă ceea ce am înţeles, în primele momente, a fost faptul că artiştii, pentru a fi cu adevărat mari, trebuie să fie Oameni modeşti. Am ştiut că vor ajunge departe, nu am încetat să îi aclam şi să aştept întâlnirea cu ei la evenimente, pe la radio sau chiar cu ocazia unui interviu video apărut în această primăvară.

Cătălin, Călin şi Bogdan reuşesc să îţi umple sufletul cu bucurie şi consider că acesta este un avantaj de cursă lungă. Ştiu să umple scena, ceea ce este o calitate a artiştilor care rămân în istorie; nu au nevoie de backing-vocals sau alte instrumente (deşi B’estfest 2013 a sunat tare bine cu noi oameni şi elemente alături) şi nici de jocuri de lumini care să capteze inutil.

Sunt mândră de această formaţie şi zâmbesc mereu când ascult primul lor album ”Heroes”, dar şi piesele care vor fi incluse pe cel de-al doilea material. Muzica trebuie să însemne o stare de bine, să reliefeze talentul şi dăruirea unor componenţi, iar acest lucru se întâmplă cu Toulouse Lautrec. Mai cred că o trupă adevărată trebuie să o recunoşti de la primele acorduri…şi nu ai cum să nu îţi dai seama când auzi primele măsuri din ”Hold On” şi precizia de metronom a secţiei ritmice că este vorba de ei…şi atunci când versurile şi vocea solistului te înconjoară. Da, atunci ştii clar că nu mai există o altă trupă asemeni acesteia. 

Cu ajutorul formaţiei, am început să îl citesc pe Julio Cortázar ( în 2011 când am aflat că le-a fost stâlp în creaţie ) şi astfel mă întorc adesea la el, având ”When I’m alone”,”Dizzy Rubber Wheel” sau ”Red&Blue” pe repeat. Piesele formaţiei au reuşit să mă surprindă şi să regăsesc pasaje din propria mea viaţă sau evocări ale societăţii actuale, fiind genul de creaţii perfect de încadrat în filme sau scurt-metraje. 

Deosebit de spumoasă, de avangardă, profundă dacă ai timpul necesar să o diseci, liberă şi greu de încadrat unui singur gen muzical, pentru mine Toulouse Lautrec este o alternativă şi un nume care a crescut constant, frumos, confirmând aşteptările mele din clipa începutului…atunci când, lipită de gardul care delimita scena de public, fredonam două dintre piese şi le descopeream pe celelalte. Nici măcar ploaia nu a reuşit să mai apară la orizont în timpul prestaţiei lor atunci şi nimic, prevăd eu, că nu le va împiedica parcursul ascendent de acum şi cucerirea luptelor cu sinele lor artistic, sensibil la frâmântările sociale din jur. 

Ei vor ieşi învingători mereu pe scenele acestei lumi care a îmbrăţişat prima dată din curiozitate şi apoi de drag partiturile lor incitante şi savuroase. Cine ar putea uita cum sună acel Gibson roşu, zâmbetele pe care le afişează nonşalant pe scenă şi motivaţiile celor trei de a continua să facă muzică… Toulouse Lautrec este un stil de viaţă, o manieră de a cânta şi a cuceri. Un simbol care m-a fascinat din prima secundă şi despre care se va mai scrie mult şi creativ, căci, la urma urmei, dacă muzica unei trupe te inspiră în propria ta existenţă, rămâne cel mai puternic argument în a-i susţine unicitatea şi efectul pe care îl are asupra sufletului tău. 

Recenzie disc: Morcheeba - "Head Up High"

Atunci când scrii recenzia unui album pe care l-ai aşteptat o bună perioadă de timp este un pic complicat să îţi dozezi emoţiile şi să rămâi obiectiv. Morcheeba, trupa mea draga...si un nou material. So, here I go again:

În clipa în care dai play acestui disc, transpare o anumită atmosferă funky din momentul când "Gimme Your Love" cu tonurile şi synth-urile specifice genului trip-hop se contopesc cu partitura vocală semnată de Skye şi cu partea solo de chitară. Acest prim single ales de trupă care beneficiază şi de un videoclip este unul comercial, dar care rămâne în normele cu care am fost obişnuiţi în aproape 20 de ani de carieră ai unei trupe cult.

"Face Of Danger". De aici lucrurile încep să capate mai multă profunzime, piesă de faţă fiind ceea la care m-am întors de cele mai multe ori după ce am savurat întreg albumul. Avem un hit în discuţie, o piesă spumoasă, animată, în care mai multe planuri tonale sunt suprapuse, fiind complexă. Cu un uşor caracter de vodevil, melodia vine la pachet cu sfaturi în a depăşi calamităţile sufleteşti şi cu ideea că este bine să zâmbeşti în faţa dezastrelor de acest fel. Satirică, cu o formă tripartită clară pe strofe şi explozie la unison în momentul refrenului, cu o intervenţie alertă semnată de rapper-ul Chali 2na, track-ul o pune pe solistă în prim plan, artista asigurând şi partea de backing-vocals ca la orice piesă Morcheeba compusă.

Părăsim pentru puţin timp zona de petrecere şi ajungem într-o atmosferă mai sumbră şi complicată. "Call It Love" este prima piesă din repertoriul Morcheeba în care Skye nu mai este vocea care conferă gravitate şi identitate creaţiei. Cu un special guest star din trupa White Denim, James Petralli, care în primul moment m-a dus cu gândul la solistul Dan Auerbach (The Black Keys), melodia este un mix de blues, grunge, electro-jazz. Amândoi interpretează partitura scrisă în acelaşi timp, Skye câştigând încă o dată la capitolul delicateţe vocală prin modul ei dantelat de a-şi reliefa puţin mai sus ambitusul vocal.



Prin "Under The Ice" ajungem cu gândul în spaţiul asiatic, propice momentelor de meditaţie atunci când stăm faţă în faţă cu trecutul. Deosebit de descriptivă, pare track-ul creat pentru a celebra înţelepciunea de pe urmă pe care cu toţii o trăim în anumite momente în viaţă. Astfel, într-un uptempo creat cu beat-uri de tobe similare celor ale inimii, pare o melodie care face parte dintr-un album solo al lui Skye. Mai precis, îmi pare facil de inclus pe materialul "Keeping Secrets" din 2009, cel care în solista s-a implicat în procesul de creaţie şi producţie. Pierderea iubirii pe tărâmuri îndepărtate şi unicitatea acesteia în ciuda trecerii timpului este o constantă abordată de formaţia Morcheeba de-a lungul acestor ani de carieră. ("Nothing to lose, nothing to gain/ Wisdom won with pain.") Întrebată cum a decurs procesul de creaţie pentru aceasta piesă, Skye Edwards a ţinut să precizeze că Paul avea dificultăţi în a compune versurile, astfel că aceasta i-a trimis numeroase imagini cu un lac îngheţat şi câteva fraze, astfel a apărut şi povestea piesei.

"I'll Fall Apart" este o nouă creaţie în care vocea lui James Petralli apare, acesta fiind şi textierul melodiei de faţă şi a altor două creaţii aflate pe album: "Call It Love" şi "Finally Found You". În ciuda duratei restrânse (două minute), melodia este foarte intensă, pare un interludiu şi o pauză în respiraţie, fiind în contrast dinamic cu cele mai multe track-uri aflate pe disc. Fiind creionată acustic, doar cu pian, voce, plus uşoare riff-uri şi efecte electronice, aceasta pare o conversaţie între cei doi artişti, punctându-se din nou tema regăsirii de sine şi a omului iubit dintotdeauna, cumva de la începutul timpului. ("We should really try to be together/Let the past be the past".)



Momentul următor puteţi să îl consideraţi drept o adaptare după piesa "Friction" din 1998. "Make Beliver" este similară din punct de vedere al sonorităţilor reggae, cu adăugirea unora pop, techno mixate cu arome tribale, rezultând un produs dansabil ( elemente din dancehall ) şi mult mai simplu / previzibil decât piesele anterioare.

"Release Me Now" vine cu o doză de vitalitate şi noutate, păstându-se nota de dramatism în momentul refrenului. Nature Boy, un nou invitat, alături de progresia susţinută de linia bass-ului, duc melodia într-o zonă mai accesibilă, păstrându-se astfel tehnica contrapunctului. Aceste două piese vor fi cele mai aşteptate de către Skye în momentul reprezentaţiilor live, aşa cum artista a ţinut să precizeze.

"Am folosit sonorităţi noi din alte zone ale muzicii electronice, depăşind aspecte din zona de hip-hop abordate uneori în trecut. Albumul acesta a fost creat prima dată cu beat-urile, ceea ce ne-a ajutat să compunem partituri în maniere noi. Mereu am încercat să găsim un balans perfect între sound-ul organic şi cel electronic, lucru deosebit de provocator. Cu acest disc am avut o idee clară cum vom lucra şi totul s-a aranjat frumos. Ross şi Skye îmi fac munca de producător foarte uşoară." - Paul Godfrey - producătorul discului "Head Up High" şi membru fondator Morcheeba


"To Be" apare cu un nou invitat, Rizzle Kicks şi în ciuda manierei interesante de la început, melodia este plictisitoare şi simplistă.
"Hypnotized", piesă presărată cu riff-uri ce aduc aminte în mod surprinzător de AC/DC, este genul de creaţie în crescendo continuu până în momentul refrenului. Toba premier se aude doar pe a doua şi a patra bătaie din fiecare măsură, iar bătaia cea tare este pe prima, iar cea secundară pe cea de-a treia, mod caracteristic genului rock. Până la minutul 2:23 piesa decurge astfel, până când apare o nouă invitată de aceasta dată care duce creaţia la un nou nivel. Ana Tijoux, cunoscută pentru genul hip-hop abordat în limba spaniolă, conferă o notă de inedit, în timp ce Ross Godfrey asigură cu succes partea armonică. Ca un detaliu personal, Ana şi-a înregistrat partea cu câteva zile înainte de a deveni mamă, moment care l-a făcut pe Paul să considere că artista este de-a dreptul profesionistă.

"To The Grave" aduce aminte puţin de lirica din "Blood Like Lemonade", melodia de faţă căptând prin noi valenţe textuale, stilistice şi având un tempo mai alert. Synth-urile minimaliste, repetiţiile, stilul drum & bass accentuat dau o notă foarte actuală partiturii în totalitatea ei, fiind una deosebit de vizuală care se pretează pentru un videoclip. Paul, compozitorul oricărei piese Morcheeba dintotdeauna, a apelat la metoda scriitorului William Burroughs. Aceasta presupune scrierea de versuri prin diferite amestecuri de cuvinte din texte, colaje cumva la întâmplare, astfel că par uneori fără un sens exact. Tehnica folosită cu succes de David Bowie este una cu care solista s-a obişnuit, menţionând că este fericită că Paul ştie cum să creioneze versuri, iar ea reuşeşte să le adauge un plus de valoare şi unicitate.


Speranţa într-un nou început transpare prin "Do You Good", un track ce poate fi încadrat în zona pop, iar ultima melodie aflată pe disc, "Finally Found You", subliniază esenţa ambientală Morcheeba, însă într-un mod reevaluat pentru a prinde o nouă viaţă. Aceasta învăluie şi subjugă asemeni uneia dintre cele mai cunoscute creaţii semnate de band cu care acesta a deschis ani la rândul orice spectacol live - "The Sea". Din nou, James Petralli renunţă la automatisme şi conferă limpezime, reuşind să sublinieze momentele cheie în discursul sonor al lui Skye. Cu un tonus pozitiv şi o senzualitate care ne duce cu gândul la malul unei mări, creaţia are caracter de manifest.

Trupa aceasta a dat foarte mult şi cu siguranţa că va primi în continuare aprecieri din partea oamenilor o dată cu demararea turneului de promovare al acestui material. Paul consideră discul drept "Morcheeba cu puls" şi cu siguranţă fiecare ascultător va găsi piesa sa, aceea pe care a căutat-o şi care îl defineşte, într-un fel sau altul.

Pe data 11 decembrie la Arenele Romane, trupa aceasta revine să confirme şi poate să convingă alţi melomani să le iubească compoziţiile atât de universale şi uşor de asezonat cu propriile lor trăiri, oferind o manieră sublimă de sondare a subconştientului.

Ultimele cuvinte ale acestei recenzii îi aparţin irepetabilei Skye Edwards:

"Muzica pentru mine a început când i-am întâlnit pe Paul şi Ross. Ei urmau să fie faimoşi, să pună la punct o trupă de succes, am simţit acest lucru. Am aderat cumva la visul lor. Nu mi-am imaginat că voi deveni o cântăreaţă. Interpretam partituri de backing-vocals într-o trupă de funk, dar am fost foarte timidă când i-am cunoscut. Aceştia s-au adaptat vocii mele atunci când au compus melodii, reuşind să creeze mai lent pentru a mi se potrivi. Aşa s-a născut piesa 'Trigger Hippie', iar apoi am scris un album în jurul acelei piese...si restul este istorie, aşa cum ei spun"

Despre artişti şi oameni, mici şi mari

Gandul ca te-as putea revedea este unul care mistuie si in acelasi timp ma face sa aman la nesfarsit revederea. Nu vreau si nu pot acum sa dau explicatii, sa raspund la eterne intrebari subintelese, sa las linistea din nou sa vorbeasca pentru noi. Ma tem ca aceasta liniste ma va anihila definitiv si nu voi mai avea putere sa ma ridic fara tine alaturi.

Acele ritmuri care ne-au creionat inceputul atat de sensibil mentionat in file de povesti rusesti, acele maini care s-au atins din greseala toamna, iarna si primavara contopite cu singuratatea estivala si platitudinea unor noi inceputuri pentru amandoi...toate imi lipsesc cumva bizar, dar nu vreau sa le mai traiesc pe repeat... Sa ma alint infasurata in melancolia ochilor tai mari si goi, sa ma gasesc la raspantie de trairi si emotii doar sorbind fiecare cuvant imbibat in siropul minciunii de ordin artistic care arde mai tare pielea decat cea pur omeneasca...Sa te dezarmez gustand din amarul tau vesnic pe care l-am stiut dintotdeauna, din acel moment 0 cand lumea de langa noi nu a mai contat si ne-am avut cum altii nu reusesc in vieti intregi de convietuit impreuna...din zilele cand constant ne intrebam copilareste ce mai facem si trebuia sa conversam ca doi amici aflati pe o punte in deriva doar din preaplinul sentimentelor care ne amageau la fel de constant...din ceata pe care nu o intelegeam, dar o cautam pentru a ne pierde instrumentul de scrutat orizontul in apele sinelui nostru captiv si eliberator dimpotriva.

"Vei straluci, vei fi cel mai bun!", tineam sa te asigur, iar tu in necredinta ta copilareasca imi zambeai si ma atingeai la fel de prieteneste cu eternul subinteles pe care eu il taiam rapid de la radacina din aceleasi temeri pe care nu ma sfiam sa ti le arat, dar nu in fata.

De ce dimineata ne trezeam cu nevoia acuta de celalalt si sentimentul ca ne-am contopit nopti la randul, in aburul ceaiului care ramanea timid si nebaut pe masa? De ce trebuia sa te cunosc personal si nu doar prin arta? Oare eram mai multumita doar cu una din fatetele tale, multe la numar?
Cu siguranta da, insa cu mai putina inspiratie continentala si mai multe denivelari care m-ar fi intimidat fata de lume...aceea lume care nu mai e la fel de la primul tau "buna" usor ragusit intr-o dimineata de noiembrie...O zi in care pasisem cu respiratia taiata in universul tau...si tot intr-o zi a aceleiasi luni din anul care urma te simteam pentru prima data fara sa joci rolul care iti era scris de spectatori si cel pe care singur il manuiai / perfectionai cu fiecare zi ce o adaugai existentei tale aparent batrane, dintotdeauna.

"Out of hell, out of darkness / Finally we´re able to see / See the beauty, not the beasts / One step further up at least / But one day we will shine / We will fly so high..."

Vedeam in tine norii pe care ii pictai, drumurile care ne-au adus pentru putin timp pe aceeasi carare plina de frunzele toamnei, marturii oricum ale finalului inevitabil... Mergeai repede, totul fosnea si murmura in jur, povesteai acele dulci nimicuri de inceput care ma tulburau pentru ca nu erau decat in aparenta maruntisuri...constituiau de fapt franturi din tine...oglindind lumina si intunericul pe care le asezonezi mereu altfel, dandu-le intalnire in acel Tu interior...de care nu pot eu sa ma despart...acela pe care l-am lasat pe malul lacului, caci aceea a fost ultima zi cand l-am mai stiut cu adevarat.

Am trecut peste iarna gri, iar primavara m-a durut in clipa cand aflam ca nu puteai scapa de un anume comportament insotit de doua constante...altele, nocive. Alunecasem, nu puteam accepta ca esti asa cum singur te descriai: un calator. Totul ardea in noi, dar eu am ales sa pun pe foc tot ce avusesem de toate ordinele si m-am golit de tine...dar, golirea nu a durat cat as fi vrut eu, pentru totdeauna. Ai sapat neincrederea in mine, banuiala si probabil ca mi-ai declarat sub puseu nocturn ce nu doreai sa se petreaca, dar s-a intamplat precis: mi-ai facut mai mult rau decat bine si artistic si omeneste.

Lulu James: o artista despre care se vor scrie multe

Este una din acele zile cand zambesti aparent fara un motiv, iar atunci cand descoperi acel sound nou de care aveai nevoie...well, senzatia de bucurie se intensifica.

Pe la pranz, citind una din platformele mele favorite de peste Ocean unde se da tonul in muzica, dau peste patru cuvinte: Lulu James - "Sweetest thing". Aparuse un nou videoclip si implicit o piesa noua, nu un cover U2, cum s-ar putea crede in prima instanta.

Dau play. Respir. Cateva cadre alb-negru si un backing vocals placut. Continui sa privesc si sa ascult. Curcubeu, lumina, dans incitant. Damn, I like it. Intrigata usor ca nu o cunosc pe artista, incep sa caut informatii despre ea, in timp ce melodia curge frumos pe repeat. 

Cateva aparitii in presa de specialitate, turneu in Anglia in desfasurare pana la finalul lunii noiembrie, poze de studio si din concerte...si cam atat. Well, e bun misterul ales ca strategie de promovare imi spun...pana cand descopar interviurile...si ele putine la numar, dar inedite. Artista din Tanzania, crescuta in Newcastle, mandra de originile ei conturate in triburile de masai, se pregateste de lansarea primului album la inceputul anului viitor.

"What may be challenging to you may not be challenging to me. I think the reason why I speak about the dark bits is because I've overcome it, so I feel like I'm shining a light for the people who are maybe going through a bad phase in their lives, and them a bit of hope."

Printre artistii ei favoriti se numara Prince, Whitney Houston, James Blake, Alt-J si Ghostpoet, lucru care se simte in compozitiile aparute pana acum in media.

Cred si sunt convinsa ca Lulu va da tonul in muzica si este genul de artist pe care mizez. Trecerea ei prin retro post-dubstep si melodramatic dub-pop, ea fiind o voce bine incadrata genului R&B, este de-a dreptul fabuloasa.

Asa ca...fara alte cuvinte, va recomand sa o urmariti in continuare...acum, pana nu afla toate posturile de radio si tv de ea.

Btw, pana voi posta si pe blog noi artisti, am creat Scrieri despre viata si muzica unde imi puteti semnala si voi nume noi in care aveti incredere ca vor depasi standarde, aducand un suflu nou muzicii.

Portretul clovnului citadin

Nu ma voi opri din scris si din a demasca erorile care stau la panda, incercand sa corupa, transforme si denigreze orice semn de adevar. Un om slab intotdeauna va prefera sa il evite / defaimeze pe cel care l-a demascat.

E un fel de lege nescrisa a firii pe care acesti mascarici de variété, dar nu parizian, ci mai degraba de suburbie, o aplica fara nicio remuscare. Ei insa uita ca si orasul are glas, ca multe lucruri se cunosc si ca uneori cad tocmai ei in capcanele pe care le intind altora. Clovnul de salon se crede intotdeauna mai presus de orice norma, se considera cel mai colorat produs de pe un raft cu produse de unica folosinta si deci, irezistibil.

Atunci cand argumentele, justificarile, realitatea si bunul simt ii lipsesc, el...jigneste, acuza, desconsidera, arunca noroi peste propriile cuvinte diabetice, imbibate in zaharul minciunii si fuge...pentru ca nu stie sa reactioneze altfel vis-à-vis de adevar. 

Farseurul acesta apare in orice anotimp, este un obisnuit al lumii mondene, sociale si artistice, consumand evenimente de clasa doar pentru a face act de prezenta si a-si asigura, cu putin noroc, o prada sau mai multe. Toti stiu istoria unui clovn care se apropie de un prag si nu a realizat nimic notabil public, de importanta extinsa, ceva cu care oamenii sa il repereze/confunde.

"Feed me your hate...In the echoing silence I shiver each time that you say Mercy."

Sa nu il compatimiti daca simtiti ca sufera in singuratate, in obscuritate, parasit si ignorat de oamenii care pana mai ieri aveau cele mai frumoase calitati in ochii lor...aceia care in ciuda a tot ce au vazut/facut mai stiu sa recunoasca valoarea, posedand mici scantei amestecate cu vinul decentei. 

Nu stie sa ceara iertare, asa ca nu va asteptati la un asemenea gest. Adevarul este la mile distanta de el cu siguranta...si ei stiu asta, dar sunt incapabili sa multumeasca, sa fie sinceri...caci, structura lor sufleteasca nu mai permite existenta unor notiuni pozitive. Va vor face sa regretati momentul cand cu drag le-ati deschis usa sufletului si puneati pe masa tot ce aveati voi mai bun, fara ascunzisuri, teatru absurd si orgolii trecute. Nu veti stii cum a reusit sa va insele increderea, sa va faca pe voi personajul negativ din ecuatia aceasta si va veti intreba simplu, copilareste: "De ce eu? De ce acum, de ce asa?"

Raspunsul nu il veti putea afla prea curand...insa, in timp, chipul lui pictat in culori pamantii de toamna se va estompa si veti regasi o fericire profunda, nu una de moment care tine un timp scurt, pentru ca...domnul clovn era ocupat sa o ofere mai multora exultari mici si perfide.

"With all your superstitions and empty lines...I could be just like you, withdrawn but alive."

B-side: Impresii despre un prim concert de neuitat

 

O seara de toamna, cu multa caldura sufleteasca, la final de septembrie. Stiam ca nu vreau sa fiu in alt loc in afara de locul in care se desfasura primul concert sustinut de catre B-side in formula actuala.
Am asteptat cateva zile ca lucrurile sa se decanteze putin, sa nu scriu sub impulsul unor emotii mult prea puternice, insa adevarul este ca aceea ora de concert live m-a surprins intr-un mod tare placut...asa ca simt sa va dezvalui si voua cum a fost si de ce merita sa fiti parte la o reprezentatie semnata de acest trio.

In primul rand, vorbim despre Ana Bancescu, o compozitoare inspirata si cu o candoare aparte, emotionata si in acelasi timp sigura pe sine. Este o pianista precisa si atenta, care ataca cu putere instrumentul in special in momentele ei solo. Melodiile pe care le veti asculta sunt compozitii create de aceasta si par astfel parti din viata ei...iar vocea ei este cu adevarat una speciala.
Am remarcat un crescendo al fiecarei piese in parte si o alternare a partilor rapide cu cele mai lente, fiecare fiind o prelungire a celeilate, de aici si impresia cu care am ramas la finalul momentului live. Totul mi-a parut o lucrare muzicala alcatuita din mai multe parti, forme ciclice, care s-au inlantuit dupa principiul contrastului de expresie si dinamica.

Nu am simtit nevoia de backing-vocals ori alte instrumente, acestea doar ar fi incarcat intregul sound. Atmosfera rezultata a fost una intima, in care mi-am pus la randul meu intrebari despre propria viata, caci...da, are aceasta menire de a-ti scoate sufletul mai la lumina, aceea binefacatoare in care sa poti observa mai atent ce ai avut in trecut si ce poti mentine intr-un prezent mai frumos...cu mai putine regrete.

"Burning Bridges", "Breaking The Day", superba si cunoscuta deja "Penny Chillin", alerta si un fel de poveste fara sfarsit "Neon Heart", toate sunt partituri tare frumoase, usor de retinut si fredonat, astfel ca mi-as dori mult sa le auzim mai des, sa ne inconjoare precum un parfum discret, dar care tine intreaga zi...si poate chiar nu doar atat.

Andreas Aron si Tudor D Popescu sunt instrumentisti foarte talentati, care detin aceea precizie de metronom, asigurand sectia ritmica de bass-tobe cu mult aplomb, cei doi intelegandu-se din priviri de cele mai multe ori.

Eu astept albumul si stiu ca anul viitor acesta va surprinde multa lume din industria muzicala...si eu voi fi fericita sa afirm atunci ca am fost la primul concert B-side semnat de acesti trei artisti si Oameni frumosi.

Maine seara este un moment tare special...B-side revin la o saptamana distanta pentru al doilea concert intr-o locatie perfecta: The Silver Church, unde va recomand sa ajungeti pentru aceste melodii si pentru Theory Of Mind, un band tanar in care cred enorm si mi-am pus sperante enorme ca vor depasi sfera din Romania.

Muzica romaneasca are viitor, atunci cand ma gandesc la aceste doua nume. Deci, ne vedem acolo. :)

Foto: Claudiu Popescu

Burning desire

Se privea in oglinda retrovizoare in timp ce se auzea lent in difuzoare repetat "Touch me..." Se uita apoi la el si intelegea pustiul si golul din el. Dincolo de masca nu era nimic in afara unui hau imens. Zambea in sinea ei, stiind ca este ultima oara cand il vede aproape. Isi propusese in respectiva seara sa-l mai faca a simti ceva pozitiv, dar era tarziu pentru el. Si-l atrasese in viata din nou cu gandul de a-l studia inca o data. Nu intelegea cum un om, fie el si trecut de un anume prag in privinta varstei, este mort din punct de vedere sentimental. Intorsese capul, nu dorea sa il mai vada pana in momentul despartirii si cu amaraciune isi aduna gandurile din momentul acela de inceput.

Ea...din nou, o insula in care si el se retrasese un timp prin aceleasi cuvinte...diferenta dintre ei fiind facuta si prin entuziasmul de a trai. Fata aceasta isi dorea sa fie in continuare vie, sa experimenteze oameni, locuri si senzatii, pe cand omul din stanga ei era mai preocupat sa-si duca viata in normele bine stabilite de societate. Nu mai traia pentru el asa ca prefera sa-si ingroape toate fostele sentimente si iubiri in aburii alcoolului, fumului...El traise tot, plictiseala, comoditatea si lipsa spiritului liber ii erau cei mai buni prieteni...iar ea abia atunci deschisese ochii cu privire la faptul ca nu poti sa fii fericit langa un om suprasaturat de viata...pentru care fiecare zi este la fel caci il aduce mai aproape de finalul mult dorit in momentele de disperare singuratica.

Acel sfat pe care ar fi vrut sa-l sadeasca in constiintele trecatorilor era simplu:

"Feriti-va de oamenii care si-au pierdut sufletul, de cei care nu stiu sa se mai bucure pentru maruntisurile vietii, de cei mult prea ocupati sa afiseze un simplu gest tandru sau induiosator si de cei care se tem sa mai iubeasca pentru a evita sa fie raniti. Fugiti departe de ei si sa nu va amagiti ca ii veti face sa simta din nou. Ei sunt goi pe dinauntru si nu va vor oferi decat ceea ce ei isi cresc in ograda proprie, zilnic, plantand trairi precum mandria, orgoliul, egoismul, cinismul, falsitatea. Evitati acesti clovni tristi pierduti si inecati in apele propriului sine...caci, nu veti reusi sa-i salvati asa cum ar fi firesc...pe termen lung, pentru totdeauna. Ei doar se vor ospata din tot ce voi aveti mai bun si va vor lasa pustii in prima faza si cu o doza de amaraciune pe buze cand va veti aminti de ei."

Stia insa ca era atrasa de el si de cei precum acest om de teama...frica aceea ca va ajunge si ea la randul ei asemenea lui.

 

Muzica unui suflet în derivă

Te-ai intrebat vreodata care este adevaratul motiv pentru care dai volum maxim melodiilor care iti inconjoara existenta? Fie ca setezi respectivii decibeli in casti, fie in masina sau in odaile pline de non-sens, actiunea de a mari intensitatea pieselor este o constanta in viata ta.
Castile..ele sunt cu adevarat o minunata inventie. Ele ofera o profunzime specifica, reverberatiile sunt intotdeauna magice, iar culorile par franturi sonore, rupte din miscari de dans celeste, nori si constelatii...da, muzica vine atunci din tine, nu din afara...din lumea de care vrei sa scapi, sa o renegi, sa o pui la colt si sa-i un dai examen pe care il va pica inevitabil.

Setezi volum maxim oricarui track dupa trairile si sentimentele care urla obsesiv in tine si astfel, speri tu cu naivitate, ca vor disparea si te vei afunda in fiecare cuvant al interpretului. Ele nu se evapora, ci se intensifica, mai ales daca nu esti adeptul acelor creatii mono, fara sens, logica sau sentimente puternice. Ma refer la tine, cititorule, care alegi ca si mine, sa iti ingropi tristetea si intrebarile existentiale in anumite masuri, armonii, inaltimi tonale pe care le-ai memorat in structura ta genetica si le porti cu tine neincetat.

Iubesti trupele care iti canta viata, esti gelos ca au scris versuri pe care ai fi putut si tu sa le compui daca te straduiai mai mult... Cand alergi pe bulevardele acestei vieti, iti fugaresti demonii in timp ce Ian din The Cult sau Matt din The National iti spun povestile lumii tale, iar tu iti reglezi pulsul dupa acele secunde...

 

Cand obosesti dupa atata luat la tranta cu destinul, brusc, fara preaviz, dispozitivul tau alege aparent random sa dea play acelor melodii de care te temi si nu le poti sterge...ale voastre... iar tu iti aduci aminte de lupta permanenta cu Acel om care iti regla respiratiile si tremurul vocii. Ti-ai dori sa elimini toate ritmurile din tine, player, ochi si simturi...si atunci, exact in acel moment, te uiti la cer.

Iti opresti pasii, ramai ca o stana de piatra, privesti apa din jur si...da, ai vrea sa se termine tot atunci, acolo, fara murmur, sa dispari pur si simplu, sa nu te mai ajunga din urma nimeni vreodata. Ai dori sa-ti ridici sufletul la ei, la norii tai atat de iubiti, sa inveti a pluti ca ei si astfel sa uiti tot ce ai trait ca si pamantean. Sa-ti intinzi aripile si sa ajungi in acele locuri in care ai trait doar cu gandul, usor temator...da, in colturile si vestigiile pe care le recunosti din alte mii chiar si cu ochii inchisi: constructiile semnate de dragul tau Gaudí, apa marii din aceea insula in care ai innoptat de atat de multe ori invelit doar de lumina lunii si incalzit de sunetul pescarusilor din zori... razele Soarelui din orasul tau de suflet, Cádiz, mirosul de bambus si flori de cires din templul sacru al tarii in care ai meditat de atat de multe ori si gustul sarat-dulceag al oceanului Pacific care iti ramane mereu pe piele dupa ce ajungi la suprafata, indragostit de coralii acelui stat in care ti-ai dorit dintotdeauna sa inchei orice socoteala cu viata trupului... Caci, sufletul, vindecat, mereu va renaste si se va imbaia in lumina altui colt de natura...si, poate, cu putin noroc, va experimenta acel tip de iubire pe care l-a asteptat o viata...eterna, inchinata unui singur calator care si-a gasit destinatia in tine...si in volumul maxim al muzicii sale interioare.

Turn down these voices inside my head.

Uneori vrei sa pleci pentru totdeauna...sa te retragi intr-un loc in care doar tu si Acel om sa aveti acces. Sa nu mai existe nimic din trecut, sa intelegi astfel ca, desi timpul a trecut si nu mai aveti foarte mult, conteaza calitatea acestuia...ramas si mixat cu aromele marii si al parfumului sau discret, dar care iti serveste drept cel mai puternic stimulent creativ dintotdeauna.

Da, dintotdeauna a existat si mereu va exista. Drumul spre lumina, spre cararile atat de dragi... toate au inceput cu el. Nu iti trebuie sa reperezi un moment in neant de cand se intampla astfel, ti-e de ajuns ca l-ai cautat neincetat in toti trecatorii din viata de pana acum si nici macar unul nu avea premisele necesare sa se apropie macar de el...Stiu, viata este ciudata si ne ajuta in acelasi timp sa uitam o buna perioada de timp, sa ne ducem cumva viata in coordonate mai mult sau mai putin alese de noi, dar...simtim exact care este de fapt adevarul nostru.

Uneori, atunci cand vrei cu adevarat sa te vindeci trebuie sa accepti evidenta...sa-ti dai intalnire, doar tu cu ea, pe unul dintre culoarele vietii, sa o pui la masa nelinistilor tale de peste un an sau mai multi si sa-i arati chipul tau, fara trucuri si angoase, ezitari si eterne intrebari.
Este greu sa alegi apoi tot tu ca respectivul moment de rendez-vous sa nu te marcheze in urmatoarea perioada. Este complicat sa alegi ce sa simti cu adevarat si nu pe scena teatrului absurd si grotesc al existentei care te inconjoara si iti sufoca orice clipa de suflu.
Sufletul nu poate fi pacalit, oricate atractii si dulcegarii i-ai oferi. Nu poate fi vindecat atunci cand se incapataneaza sa simta mocnit o viata un sentiment pentru un anume om. Incepi sa cauti raspunsuri in pagini de romane, conversatii demult apuse, in piesele voastre de "buna dimineata" si "noapte buna" si in momentele cand inchizi ochii, iar universul capata sens, culoare si Soare...pentru ca el, Omul tau drag, este acolo si nu a plecat...ti-a fost mereu martor, oaspete, confident de taina, chiar si fara cuvinte. Incepi sa intelegi ca nu vei putea sa te rupi prea usor de acel suflet cand te gandesti ce ar simti el daca ar trece prin problemele tale si cum le-ar rezolva.

Tactul, rabdarea, speranta, bunatatea, dansul cu pasi inceti inainte si repezi inapoi...in toate il regasesti in vesnicul rasarit, mereu acelasi, mereu altul....o contradictie sfasietoare la care zambesti adeseori cu amar sau cu dor, cu incredere si cu tacere. Iti este de ajuns sentimentul si il pastrezi atent in tine, il lasi sa te imbrace si sa-ti parfumeze hainele si colturile fiecarei camere.
Nu stiu cat e de bine sa astepti...o viata, un an sau zece...Stiu doar ca atunci cand simti ceva puternic, emotia se va estompa in timp, dar se va reactiva cuminte la vederea lui. Degeaba vei dori sa negi si sa spui ca iubesti alte entitati...cand tu stii cel mai bine ca va pleca un timp mereu, ciclic...si cand se va intoarce...da, te va gasi la fel. Aici este tragismul: vei fi aceeasi, iti va fi teama sa il privesti pentru ca vei stii ca acel timp a reusit sa cimenteze ceva ce nici cei mai iscusiti zidari nu ar putea: statornicia unei mari iubiri.

Vei alerga pe strazile nestiute ale sinelui tau captiv si vei ajunge sa fii intrebata care este trucul care iti mentine ochii vii si pulsul inca alert. Vei rade, cu semnul eternitatii tatuat la incheietura mainii stangi, iar pe cea dreapta o vei aseza in dreptul sufletului si vei spune: "Un anume el este aici si nu va pleca. Stiu, mereu am stiut adevaratul inteles al unui tip de viata si respiratie... Wonderful."

Ei nu vor stii la ce te referi si vei continua sa zambesti la fiecare pas, fara sa te mai intrebi de ce nu ai fost indeajuns de perfecta pentru el. Vei trai mai departe, in melancolie eterna, iar ochii iti vor sclipi la inceput temator, iar mai apoi cu putere atunci cand in orizontul lor va reaparea raza pe care ei o identifica ca fiind de la Soare.

You will remember. 

Selah Sue & Moonlight Breakfast - Un vis la inceput de toamna

Cand vorbim de artisti mari, cuvintele uneori capata valente mult mai valoroase asemeni lor.
Pe Selah Sue am vazut-o anul trecut la B'estfest, iar in momentul cand ne-am dorit sa facem cateva poze cu aceasta, ne-a raspuns zambind. Cam asa se intampla cu artistii modesti, care stiu sa isi apropie publicul. Atunci, nu i-am vazut in totalitate recitalul, insa acum inteleg cum este sa fii partas la actul unui talent pur.

Insa, sa incepem cu frumosii si dragii Moonlight Breakfast. Pentru mine ei sunt o confirmare continua, un pariu facut in mijlocul iernii anului 2011 ca vor ajunge mari...si sunt, au fost de la inceput. Imi aduc aminte clipa cand le-am dorit sa ajunga pe toate scenele mari din Europa si sa deschida spectacole pentru artisti internationali...si se intampla acum, iar acest lucru imi produce o enorma satisfactie.
Aseara, pret de cateva minute, am povestit cu George/Bazooka despre acel moment de inceput, despre aprecierea de care se bucura albumul de debut in afara granitelor tarii si despre cat de fascinanta a fost clipa cand au deschis concertul Hurts. "Viena este acum acasa", mi-a spus zambind si cu sclipirea aceea de om implinit. Ar fi si greu sa nu fie asa, caci publicul european are o deshidere mai profunda fata de muzica de calitate si o data ce reusesti sa il cuceresti, il vei avea alaturi pentru totdeauna. Prevad ca vom auzi numai de lucruri minunate din partea lor, caci sunt oameni frumosi si cu suflete luminoase, lucru care e imposibil de jucat sau cosmetizat in vreun fel.

Ieri au sustinut un recital perfect, cu putin trac din partea solistei, care a reusit la un moment dat sa scape de emotii si sa comunice cu publicul mai mult, zambind neincetat. Aproape toate piesele de pe primul album au fost interpretate, dar ce mi-a bucurat sufletul cel mai mult a fost unul din track-urile noi numit: " Save me". Ma fascineaza vocea Cristinei, felul ei de a interpreta sacadat, invaluita adeseori de notele de clarinet punctate meticulos si pasional de Bazooka, care spun la randul lor o poveste in cuvinte. Este magie, iar pentru mine nu reprezinta vreo importanta influentele pe care le au in muzica, la urma urmei toate formatiile se inspira de undeva. Mie imi ajunge emotia si bucuria pe care reusesc sa mi-o transmita, mesajele acelea pozitive de care am nevoie si la care ma intorc adesea. Recunosc ca mi-a fost dor tare de ei, ceea ce i-am marturisit si lui Bazooka, caci nu ar putea sa nu iti fie dor de o reprezentatie artistica menita sa iti aduca zambetul pe buze in vremuri tulburi...asemeni versului din "Carry me" pe care incerc sa il port cu mine cat mai des: "Sweet music when you're down..." 

Selah Sue... Tanara belgianca este intr-adevar o revelatie, asa cum s-a mai spus. Dar, mai presus de vocea ei timp amprenta pe care o recunosti din alte mii, fata aceasta este sincera, pura si canta cu o franchete pe care m-as bucura sa o intalnesc la cat mai multi artisti.

Momentul "Break", "Mommy" si inca unele acustice m-au transpus in lumea aceea..a melancoliei, a pierderii busolei si oricarui tip de orientare in lumea dezlantuita de afara, insa clipele s-au scurs repede...si au urmat rapid piesele de vindecare pe acorduri din genuri dragi. Pentru mine, momentul cheie a fost marcat de piesa "Please". Este my favourite de pe acest album, amprenta Cee Lo Green fiind acel deliciu care merita savurat.

"Crazy Sufferin' Style" mi-a anihilat orice fel de tristete si am zambit cand i-am vazut stilul expansiv, perfect asezonat cu bucuria ei de a fi pe scena si emotia pe care o resimtea la fiecare moment de aplauze. La "Black Part Love"si "Explanations" mi-am dat seamna ca Selah este asemeni unei forte a naturii, gata sa te ia pe nepregatite si sa te iti ramana in suflet...over and over. Cu o dictie absolut fenomenala, cu un vibe si un tonus de invidiat, am asistat la o lectie importanta de prezenta scenica. Artista a comunicat mult cu publicul, a vorbit putin in romana, si-a apropiat fiecare om prezent, l-a facut partas la ceea ce inseamna ea...si lucrul acesta este mai important decat a canta si a pleca.
Selah Sue ramane tipul acela de muzician care umple scena singura..doar ea cu vocea sau cu chitara, dar nu pot sa nu mentionez aici band-ul tanar care a interpretat magistral fiecare partitura muzicala...si acele clipe solo ale fiecarui instrumentist in parte. Nu a plouat, desi erau conditiile necesare si nu am savurat cocktailul muzical la lumina lunii, dar sufletul a trait o imensa fericire.

Da, un spectacol total, privind acum in urma... Am trait o gama larga si expansiva de sentimente de care aveam nevoie...and it was and will always be Peace Of Mind.

"I hope I can make music for the rest of my life, but I don’t need the billions of dollars. I don’t need to be on top, like top one of something. That’s not important for me. Like the success, everything that comes with the success is really cool. 

It’s a journey, you can always keep on building for sure. I think at the end of my life, probably when I look back and I see that I had a life with happiness, that I could live from the music, and that I had a family. You know, I think you can only see it at the end of your life. I hope so, that when I’m going to die that I think about that." - Selah Sue

Multumesc Ionut / InfoMusic.ro.

The Mono Jacks... Povestea merge mai departe.

Este complicat sa scrii un inceput pentru un final si destul de dureros. Tocmai ce am citit ca una din trupele mele favorite din Romania va fi inclusa in istoria muzicii...daca nu internationale, cel putin in cea a sufletului meu.

The Mono Jacks este un nume la care m-am intors de atat de multe ori. Fara sa am idee de aceasta despartire, am ascultat in aceste zile pe repeat "Gandurile" - creatia perfecta. Starea mea sufleteasca s-a pliat de multe ori pe refrenele, liniile melodice scrise de Doru & Co. incat era un automatism sa le dau play atunci cand incercam sa ma regasesc... Si va fi un mecanism pe care il voi activa in continuare...caci, muzica nu moare, nu are granite, varste, restrictii de orice natura... Ea doar salveaza intr-un mod inocent aparent, usor sesizabil cand dimineata te trezesti fredonand "We're all getting older / Reaching out to God"...si atunci iti impui sa faci din ziua aceea cea mai frumoasa din viata ta, chiar daca melancolia te va invalui cu delicatete precum cel mai scump pansament.

Poate sunt subiectiva pentru ca am avut sansa sa cunosc acest band indeaproape si am realizat cat de modesti sunt de fapt artistii mari, adevarati...
Prima data la Ursus Evolution din Mamaia, 2011... Cand am ramas placut surprinsa de piese pe care atunci nu le stiam si le-am descoperit in cel mai placut mod cu putinta...live... Caci, live, aceasta trupa stralucea... Se simtea in fiecare riff usor agresiv de chitara, in toata orchestratia.

Apoi ziua Guerrilla...pentru 7 ani de activitate... Au revenit in studio, au cantat trei piese, am povestit apoi despre Depeche Mode si am stiut ca am in fata mea oameni cu adevarat frumosi.

 

Si i-am mai revazut pe scene de festivaluri...prin cluburi...si de fiecare data le multumeam in gand pentru muzica atat de aparte. Este greu de povestit efectul pe care o trupa o are asupra constiintei tale, caci te incearca numeroase sentimente contradictorii...
Oare noi toti ca si public am stiut sa apreciem aceasta formatie la adevarata ei valoare? Oare le-am transmis cat de mult le iubim muzica sau ne-am multumit si am crezut ca vor canta pentru totdeauna?

Nu stiu, mi-e greu acum sa privesc obiectiv, mi-e de ajuns ca inca o veste proasta m-a inconjurat...si ca deja vorbim de ultimul concert The Mono Jacks pe data de 5 octombrie...

Imi era dor sa ii ascult live, dar nu as fi vrut sa fie pentru ultima oara... Dar, nu voi fi egoista si voi respecta cu drag aceasta decizie. Caci, la urma urmei, avem marturie cateva piese si oricat de mult ne-am dori sa le spunem "Come Back..." trebuie sa tinem gandul pentru noi...si sa zambim, caci..am fost norocosi sa avem aceasta muzica alaturi de noi cinci ani de zile...si inca multi de acum inainte.

Multumesc, The Mono Jacks, a fost o onoare.

 

Actorul fără măşti

Statea cu spatele la peretele gol. Simtea ca din el se scurgea si ultima farama de speranta, lumina, dreptate si pasiune. Totul era acum in ceata aceea gri, a sfarsitului de drum, a dedublarii, a spiritului pe cale sa iasa din trup.

Privea in gol, asteptand. Nu stia exact ce mai vrea, caci avusese totul. Nimic nu il mai surprindea, privea toata viata cu un enorm plictis, caci era pe marginea raului Styx, cu aceea apa plina de arome incerte: amestecuri din doruri frante, umbre sadite in ani de incertitudini permanente si vai care il lasasera pustiit.

Era gol, pe dinauntru si pe dinafara. Era o palida amintire a ceea ce fusese candva, demult. Slabit, isi misca trupul cu lentoare prin casa rece, inconjurat de acele amintiri de care nu putea sa scape: cateva cd-uri vechi, cani usor fisurate, tablouri cu pini, mastile de la teatrul vietii sale si ceva parfum extras din cel mai greu material: uitarea.

Surprinzator, acest parfum nu si-a facut niciodata efectul. Da, cu totii incercam sa ne programam, sa ne inducem cumva clipe de uitare, dar uitam ca ea nu vine la comanda si acele amintiri mistuie exact atunci cand nu am vrea. Vroia sa uite ca a fost fericit, probabil ar fi fost mai usor sa traiasca fara sa cunoasca acel sentiment de intregire, isi spunea in gand. Dar, stia ce insemnase a fi complet, a nu duce dorul pentru ca acel ceva ii asezonase viata, lumina din privire, speranta.

Ploaia de toamna il reactiva din nou pe culmile cele mai de jos si oricat de mult vroia sa mai joace putin teatru, partitura se pierduse, foile zburasera in alte dimensiuni, iar el statea pironit cu fata in propriul trecut, prezent si viitor. Parea ca nu mai exista scapare, ca a batut gongul final si trebuie sa se retraga din luminile acelea ale rampei..pe care atat de mult le indragise in viata si pe scena.

O lume nemarginita isi imaginase din toata existenta lui, iar acum ajunsese la vorba lui Sartre: "Povestea unei vieti, oricare ar fi ea... e povestea unui esec." Probabil ca uitase, in timpul cat a fost ocupat sa devoreze suflete de femei, ca nimic nu ramane fara chitanta pe lumea aceasta, neachitat. Credea ca poate sa se joace la nesfarsit cu gesturi, cuvinte, priviri insinuante, promisiuni, iar totul ii va aduce numai implinire. A gresit strategia, invazia de sentimente contradictorii reusind sa il rapuna. Caci, de fapt, a poseda mai multe trupuri si inimi aduce dupa sine un fel incarcatura pe care el a omis sa o ia in calcul. Acum, era plin de vina, dar regretele sale tarzii de Don Juan batran nu isi mai aveau locul. Timpul nu iarta, e ceea ce nu reusise sa inteleaga niciodata, astfel ca se transformase in animalul sau preferat: un lup, dar nu unul in haita, ci singuratic-nevrotic.

Nu iti poti bate joc de oameni si sa pretinzi ca este normal asa, ca esti mai presus de orice si iti permiti sa lasi asemenea urme, precum cel mai nociv calau sentimental. Nu poti lua in deradere lucruri sfinte si sa actionezi fara frica de nimeni si nimic, caci, mai devreme sau mai tarziu, vei simti cat de mult te va lovi actiunea ta, dar atunci cand nu te astepti...din senin aparent, fara veste sau previz...caci ele nu se elibereaza pe baza de reteta, iar astfel totul se plateste la justa valoare...intotdeauna si la timpul potrivit, moment ales de o putere mult mai mare...pe care in final, vei sfarsi intelegand-o. Atunci, poate vei mai avea clipe de trait sau poate vei fi lovit in asa maniera incat nu vei mai reusi sa te ridici. 

Cert este ca sufletele simt, rezoneaza cu universul, transmit atat de multa informatie...si ea se stocheaza undeva, ca o amprenta pe care te vei chinui mult sa o stergi daca va fi gri si va dori sa te inghita precum un peste de prada.

Nu stie cat va mai juca teatru pe firavul podium al vietii, dar poate ca orele ramase ii vor servi marturie ca mai are timp...de frumos, de bine, de implicare si de iubire...aceea pe care se chinuise sa o alunge cu orice pret din viata lui, din nestiinta sau poate dintr-un cult al dramei care il insotise din prima clipa cand a invatat sa respire.