Roger Waters Live: Breathtaking.

 

M-am trezit parca dintr-un vis prelungit si inca resimt o stare de reverie si placuta amorteala pe care nu am mai experimentat-o pana acum. Stiu, se pot spune, scrie, comenta atat de multe despre spectacolul de seara trecuta, insa esenta este ca nu pot exista cuvinte care sa descrie ce simte un om atunci cand ia parte la un act artistic complex si fara greseala.

Ajunsa la 16:30 in zona de concert, am asteptat intr-un Soare orbitor sa intru pe gazon si recunosc sa atunci cand l-am vazut la cativa metri de mine pe sir Waters dand scurte interviuri pret de cinci minute, am simtit ca intr-adevar se va intampla toata aceea magie promisa.

Am alergat pana la locul pe care il vizam, de dor de el, de acele sentimente pe care vroiam sa infloreasca in mine cat mai aproape de scena si lipita de gard am asteptat apoi trei ore jumatate. Nu ma mai gandeam la cat de frumos ar fi fost sa il aud pe David Gilmour live, ci doar la faptul ca trebuie sa traiesc intens acel moment de gratie pe care l-am asteptat o vreme.

"When I was a child
I caught a fleeting glimpse
Out of the corner of my eye
I turned to look but it was gone
I cannot put my finger on it now
The child is GROWN
The dream is GONE
And I have become
Comfortably numb"

Clipa aceea cand iti spui ca nu poate fi adevarat ceea se petrece in fata ta a durat exact doua ore, timp ideal pentru ca artistul sa isi puna in scena viata, convingerile, trecutul, caderea si marirea. Parlamentul fata in fata cu zidul lui Waters au avut aceeasi coordonata insa: grandomania. Sigur, un spirit maret, care s-a ambitionat sa scrie muzica, care si-a gasit o puternica sursa de inspiratie in al doilea razboi mondial si implicit in moartea tatalui pe frontul de lupta, au facut din concert un show de inalta clasa, cu siguranta cel mai maret petrecut pana acum in Romania. Simbolistica a fost atat de variata, referintele la oamenii ucisi in misiuni militate, foametea din Africa, controlul pe care anumite organizatii il au asupra lumii, toate aceste motive proiectate in fata mea mi-au adus aminte cumva ce am de realizat in aceasta societate si pe cine trebuie sa tin aproape.

Sentimentul care m-a incercat a fost acela ca am trait in filmul "The Wall", ca asist la sperantele si suferintele pe care muzicianul le-a resimit o vreme si inca o data, daca mai era nevoie de asta, sunt convinsa ca durerea face atat de mult bine si ca fara ea nu ne-am putea ridica mai sus.

Este mult de povestit, comentat si analizat, insa nu cred ca maniera critica este de data aceasta cea castigatoare. Toata gama de mesaje motivationale, de la "Fear Build Walls" pana la mesajul de pe tricoul solistului de la final "Be the light in the darkness" m-au incantat. Orice inregistrare sau poza paleste, acesta trebuie vazut macar o data in viata live, fata in fata cu zidul maretului artist si cu zidul nostru personal.

Am plecat usor ametita, intrebandu-ma daca este adevarat ce am trait si cu sufletul la o alta piesa Pink Floyd pe care mi-as fi dorit-o la bis, oricat de imposibil ar fi parut: "Us and Them."

Datorita lui Ionut / Infomusic.ro am ajuns la acest eveniment care mi-a setat deja standardul destul de sus atunci cand voi mai privi un alt concert.

Un singur cuvant pentru un Zid personal si colectiv care s-a spart: naucitor.

One personal Wall to break.

Uneori e greu de scris un inceput atunci cand esti la final de drum mai tot timpul in viata... Cand viata iti este pe un peron de asteptare, cand astepti trenul gresit, dar fara sa stii asta..si atunci cand speri imposibilul si crezi cu nerozie de copil in vorbele oamenilor. 

Acum jumatate de an, eram pe un alt peron, la alta adresa, visand la mai mult pe plan profesional si atunci am vorbit cu un om special, care a ghicit parca prin ce trec si mi-a scris exact asa:

"Ideea e sa traiesti cu suferinta pana vezi de unde vine si te obisnuiesti cu ea. Vezi ce vrea sa iti invete sufletul. Ca si durerea e o lectie. Nu stiu perfect cum functioneaza asta, dar am o intensa intuitie ca asa e.  
Tu o sa zambesti mult. Pentru ca o sa te intalnesti cu Lavinia care rade."

La acel moment, mi-am spus ca are dreptate. Asadar, am invatat ca suferinta este un semn ca sufletul nu a disparut, ca incearca sa iasa din apele tulburi si sa se salveze..si da, ca ea ne invata pe cine trebuie sa pastram sau sa alungam fara graba din viata noastra. Poate tarziu am inteles ca niciodata nu ai putea distruge ceva ce ai iubit si ca e greu sa te iei la tranta cu clovnii care iti ies in cale cu promisiuni pe care nu le vor respecta niciodata.

Si inca ceva..e o dovada de caracter frumos sa nu iti vorbesti fostele cunostinte care te-au ranit de rau. Niciodata nu trebuie actionat astfel. E bine sa te ridici mai sus, sa privesti cu drag in urma, sa nu critici pana irosesti si ultima farama de magie..caci, pana la urma, daca te-ai inselat in privinta cuiva este vina ta. 

Am inteles astfel ca nu este bine sa ai asteptari, de la nimeni, nici macar o data..si ca oamenii ar spune orice pentru a-ti intra in suflet, vise, trairi si emotii.

Scriu de fiecare data cu pasiune si gandul ca azi este ultima zi din tot..si daca va fi asa, trebuie sa fiu sigura ca am facut tot ce mi-am dorit si nu am ascuns nimic de propria neputinta sau teama. Acum nu mai imi este frica de nimic si din momentul ce timpul meu s-a comprimat, inteleg ca am ramas prea mult asteptand pe un peron la o adresa gresita, lasand viata cu zambete si energie creatoare sa treaca pe langa mine.  

Maine...este un fel de "zi Z" de unde tot va incepe din nou si imi voi aduce aminte ce trebuie facut pentru a indeplini fiecare vis si a-l proteja de fiecare umbra care sta la panda. Maine voi merge cu sufletul deschis la un spectacol pe care il astept de multi ani,"The Wall" semnat de inegalabilul Roger Waters.

Imi aduc aminte exact sentimentul de la inceput de noiembrie cand am citit stirea intr-o dimineata in radio si am inceput sa tremur. Parea un vis si in secunda urmatoare am dat vestea celor doi oameni care se aflau langa mine. Parea de necrezut pentru ei..caci da, uneori atunci cand renuntam sa mai speram, uitam sa ne lasam surprinsi si sa ne aducem sufletul la gura...sa uitam efectiv sa respiram. Doar dupa ce avem mai multe confirmari, ne simtim cumva siguri ca acel lucru se va intampla si incepem sa ne bucuram asemeni unor copii care au primit cel mai frumos dar. 

O persoana draga sufletului meu mi-a spus candva ca pentru aceasta muzica se opreste la Pink Floyd. La vremea respectiva, nu am inteles cu precizie de ce spunea asta. Timpul a trecut, am ascultat albumele, am primit in dar ocazia de a face documentari despre piesele formatiei in cadrul emisiunii Eliberadio. Acele cateva luni, numaratoarea care parea fara final, tot acel cumul m-a emotionat in fiecare zi de miercuri si m-a condus spre ideea ca intr-adevar va urma cel mai maret spectacol la care am asistat pana acum in existenta mea.

"Hey you ! Don't tell me there's no hope at all
Together we stand, divided we fall. "

Acum stiu ca a sparge un zid format din toate neajunsurile, pacatele, defectele acestei omeniri nu este lucru usor. Dar, stiu ca am datoria ca zidul meu personal pe care l-am construit, poate inconstient, sa il demolez fara remuscari si sa sadesc in schimb sentimente care sa imi tina de cald in timpuri nesigure si pe care sa le daruiesc cu grija celor care merita.

Cu orice risc, voi ramane un om entuziast, care se va emotiona puternic. Cred ca nu este bine sa traim cu jumatati de masura, mereu cu 50% din potentialul pe care il avem in a ne bucura sufletele sau a le conduce pe culmile cele mai de jos ale disperarii. Voi trai cu drag toata gama de sentimente de la agonie la extaz, la intensitate maxima pentru ca doar asa simt cu adevarat ca mai am o inima in mine care pulseaza puternic...deci inca mai am timp, viata si atat de multe de daruit.

Sir Roger Waters, can't wait to break my personal wall with You.

Joe Cocker: recenzia unui concert uimitor

Atunci când ştii că vei merge la concertul unuia dintre cei mai buni interpreți la scară internațională, te bucuri şi în acelaşi timp te întrebi dacă vocea lui mai poate susține un concert fără oprire sau greşeală. Ce s-a întâmplat în seara de 4 august la Bucureşti în Sala Palatului a fost magistral, iar acest lucru s-a datorat lui Joe Cocker care a revenit pentru a patra oară în țara noastră.

La 69 de ani, artistul pare că a oprit timpul în loc, iar aceasta reușeste uimitor să-i potențeze valoarea și să îi confere o strălucire aparte. Cocker este parte din istoria muzicală, având un rol esențial în ceea ce înseamnă blues, rock, blue-eyed soul, anul aceasta împlinindu-se 50 de ani de când activează în această industrie. 

Astfel, cu un nou album lansat anul trecut (“Fire It Up”), al 23-lea la număr, solistul a pornit într-un nou turneu alături de band-ul său spectaculos (Fire It Up Summer Tour). Cu puțin după ora 20, Joe Cocker a apărut pe scenă, recitalul fiind deschis cu cel mai recent single al său intitulat “I Come in Peace”. 

Primele două melodii le-am savurat de la parter, iar primirea de care s-a bucurat interpretul a fost călduroasă, magia începând să capete noi valențe. “Feelin’ Alright”, a fost precum un îndemn de a lăsa orice problemă în afara orizontului gândirii, pentru ca mai apoi “The Letter” să aducă aroma funk printre cei prezenți. Mi s-a părut uimitor de la aceste prime trei piese că vocea artistului, dură, care pare în suferință și agonie, s-a conservat perfect în ciuda anilor. 

Eleganța, clasa, profesionalismul sunt coordonate pe care acesta le deține în structura genetică probabil, în ciuda exceselor din trecut. Cele două vicii sunt demult uitate, Joe luându-și energia vitală din fructe și dulciuri, așa cum a cerut și organizatorilor să-i asigure. Vocea sa a sunat curat, la fel de frumos sau poate mai inedit comparativ cu variantele înregistrate de studio. 

Este interesant de menționat aici că Joe întotdeauna a fost adeptul unui anume fel de captare a melodiilor, nefiind atras de sunetele artificiale. De aici rezultă și pasiunea sa dintotdeauna de a cânta cu o trupă de instrumentiști și backing-vocals, atitudinea sa rock’n'roll fiind de neegalat.

Melodia scrisă alături de Bryan Adams, “When the Night Comes”, a fost unul dintre momentele în care am uitat să respir. Joe are această capacitate, de a te ține cu sufletul la gură, de a te captiva total cu timbrul său gutural și felul său aparent bonom, dar plin de strălucire. Piesa este impresionantă prin simplitatea mesajului, pe care fiecare om îl simte în propria structură, reliefând exact aceea căutare a unui suflet, dacă nu pereche, dar măcar cel la care să te poți întoarce când umbrele nopții revin cu o precizie de ceas. 

“You Love Me Back”, de pe noul album, a continuat seria sentimentală, pentru ca mai apoi “I’ll Be Your Doctor” să mă cucerească pe deplin. Melodia aceasta, de o senzualitate și mister aparte, m-au determinat să nu mai stau jos toată seara și nici nu avea cum să fie altfel la auzul unor beat-uri atât de energice și a unui mesaj precum o promisiune pe care Joe o face în fața publicului său: “I’ll be your doctor /I can see you shaking /Aching for a brand new start /I’ll be your lover /Tell me were your hurting / Let me fix your broken heart.”

După ce solistul s-a oferit să fie medicul care încearcă să repare probleme sentimentale, a urmat acel prim moment unde publicul, destul de inert la început, a aplaudat după primul refren. Melodia “Up Where We Belong”, este cunoscută ca cea din filmul “An Officer and a Gentleman” cu Richard Gere, piesa în sine reunind numeroase distincții ( numărul 1 în top Billboard 1982, Globul de Aur pentru cea mai bună melodie, distincția BAFTA și un premiu Grammy), fiind cântată în original alături de Jennifer Warnes. 

Merită semnalat că atunci când lui Joe i s-a prezentat demo-ul original, acesta a declarat că nu îi place și nu vrea să o cânte, însă după insistențele managerilor a înregistrat single-ul. Temerea sa a fost aceea că va deveni o melodie comercială, lucru care s-a întâmplat, dar acest fapt i-a și sporit notorietatea de solist. Astfel, Cocker s-a obișnuit cu aceasta și nu lipsește din set-urile sale live, unde o intepretează în duet cu una din membrele trupei de backing-vocals.

Un nou cover, de data aceasta din repertoriul The Beatles, s-a auzit la București, “Come Together” confirmând statutul de forță a naturii a muzicianului de blues, varianta benefiicind și de un inedit solo de chitară. În modul său de a da valoare partiturii muzicale se simte influența unor artiști pe care Joe i-a studiat în tinerețe precum Ray Charles și Chuck Berry, fiind numit în aceea perioadă the Mad Dog. Începutul său a stat oricum sub cel al cover-urilor, iar cei din The Beatles chiar i-au oferit acestuia anumite piese cu care să își pornească o carieră, prima din ele fiind “With a Little Help from My Friends”, pe care am ascultat-o spre finalul reprezentației.

Un nou extras de pe cel mai recent material mi-a captat atenția, “Eye on the Prize”, un single cu potențial de hit, dacă nu a devenit deja. O piesă foarte bine lucrată, unde fiecare instrumentist a fost pus în valoare, cei opt membri din band strălucind și conferind substanță mesajului. A urmat un mic set acustic demarat cu melodia “You Don’t Need a Million Dollars”, pură și emoționantă, cu acele rânduri pe care fiecare dintre noi le știm, numai că uneori le pierdem din vedere, căutând neîncetat altceva: “You can choose, how you feel /You decide what is real and you can make /The truest love you can star in your own movie /You can write this song and sing it back to me /You can see the world is nothing if not love… You have everything /That you really need /Right here, right now with me.”

“You Are So Beautiful” a ridicat din nou spectatorii în picioare, majoritatea filmând un moment într-adevăr de o simplitate aparentă, accentul de lumini fiind bine ales de fiecare dată la melodiile prezentate. “Fire It Up” a dat cumva tonul concertului, oamenii părăsind scaunele și trăind magia nesperată care se desfășura în fața lor. Joe Cocker are un stil pe care îl recunoști, o amprentă care nu poate atribuită altcuiva, un mod al său unic în lume pentru că atribuie melodiilor viață. În ciuda faptului că nu își scrie piesele, reușește să transmită, iar felul în care își mișcă brațele are și acesta o însemnătate. După cum mărturisea într-un interviu, deţine un soi de frustrare că nu știe să cânte la pian sau la chitară și acesta este modul său de a se exterioriza. L-am văzut, m-am delectat cu acesta și este adevărat că părea să își dorească să atingă clapele unui pian sau să simtă notele de pe corzile unei chitare.

Din clipa în care interpretul de la saxofon a preluat acordeonul, a sosit un moment mult așteptat numit “N’oubliez Jamais”. Piesa are într-adevăr o esență care m-a captivat de la o vârstă fragedă, fiind genul acela de creație pe care o porți în suflet, indiferent de problemele și tipul acestora care te încearcă. Tot ce a însemnat tehnic a fost impecabil și m-a surprins faptul că artistul, de o modestie care transpare, nu a schimbat ținute, nu a epatat, dimpotrivă. Am avut puternica senzație că pentru acesta nu contează dacă este în fața reginei Marii Britanii sau în fața unui număr mic de suflete, felul acestuia de a cânta este la fel de intens și acele accente ușor strigate fac de fiecare dată deliciul audienței.

A urmat cumva firesc, hit-ul sau piesa cu care cei mai mulți oameni o asociază cu mister JC – “You Can Leave Your Hat On”. În fapt, piesa este o preluare după Randy Newman, varianta pe care toți o stim fiind parte definitorie din filmul “9½ Weeks”. Fetele din backing au ținut loc și de dansatoare, fiind deosebit de senzuale prin mișcările lor de sincron, una dintre ele dozând bine momentul de erotism preț de câteva secunde cu unul dintre cei doi clăpari. În același timp, tipa care mânuia bass-ul a flirtat cu saxofonistul, totul spre încântarea publicului.

“Unchain My Heart” a constituit o nouă clipă de o profunzime, un tribut parcă adus lui Ray Charles, cel care a înregistrat prima dată melodia. Aceasta a transmis prin intepretarea lui Cocker și a trupei sale exact acele sentimente și motivații de exteriorizare și rugăminți de a fi eliberați de sub vraja unor iubiri care otrăvesc și nu mai aduc niciun beneficiu sufletelor, astfel că noile începuturi sunt mereu pline de inedit și bucurie.

La “With a Little Help from My Friends” am înteles, încă o dată, că nu aveam în față o voce obișnuită, ci una care într-adevăr nu poate lasă rece nici măcar un suflet. Bucuria mea și a oamenilor prezenți cred că va rămâne peste ani aceea că am avut ocazia să asistăm la un spectacol cu una dintre figurile iconice ale muzicii din toate timpurile.

Momentul de encore a venit rapid, după câteva reprize de aplauze, interval marcat de “Summer in the City” și “Cry Me a River”, artistul dovedind că nu a obosit sau cel puțin nu a lăsat să se observe acest amănunt. A sărit de câteva ori, și-a prezentat fiecare membru din formație în parte și a rostit în final: “Keep on rockin’ Romania and we’ll be back !” Nici nu ar putea să fie altfel.

Mister Joe Cocker a oferit o lecție tuturor celor care se consideră prea bătrâni să-și ducă la împlinire visul, menirea, el fiind conștient că muzica transformă suflete și reușește să adauge tonuri de culori în privirile și inimile oamenilor. Dacă a reușit să descătușeze inimile ascultărilor săi timp de decenii, cu siguranță că acest om frumos va face acest lucru și în continuare prin tot ce va rămâne în urma sa. 

Dear Joe Cocker, thank you !