Te-ai intrebat vreodata care este adevaratul motiv pentru care dai volum maxim melodiilor care iti inconjoara existenta? Fie ca setezi respectivii decibeli in casti, fie in masina sau in odaile pline de non-sens, actiunea de a mari intensitatea pieselor este o constanta in viata ta.
Castile..ele sunt cu adevarat o minunata inventie. Ele ofera o profunzime specifica, reverberatiile sunt intotdeauna magice, iar culorile par franturi sonore, rupte din miscari de dans celeste, nori si constelatii...da, muzica vine atunci din tine, nu din afara...din lumea de care vrei sa scapi, sa o renegi, sa o pui la colt si sa-i un dai examen pe care il va pica inevitabil.
Setezi volum maxim oricarui track dupa trairile si sentimentele care urla obsesiv in tine si astfel, speri tu cu naivitate, ca vor disparea si te vei afunda in fiecare cuvant al interpretului. Ele nu se evapora, ci se intensifica, mai ales daca nu esti adeptul acelor creatii mono, fara sens, logica sau sentimente puternice. Ma refer la tine, cititorule, care alegi ca si mine, sa iti ingropi tristetea si intrebarile existentiale in anumite masuri, armonii, inaltimi tonale pe care le-ai memorat in structura ta genetica si le porti cu tine neincetat.
Iubesti trupele care iti canta viata, esti gelos ca au scris versuri pe care ai fi putut si tu sa le compui daca te straduiai mai mult... Cand alergi pe bulevardele acestei vieti, iti fugaresti demonii in timp ce Ian din The Cult sau Matt din The National iti spun povestile lumii tale, iar tu iti reglezi pulsul dupa acele secunde...
Cand obosesti dupa atata luat la tranta cu destinul, brusc, fara preaviz, dispozitivul tau alege aparent random sa dea play acelor melodii de care te temi si nu le poti sterge...ale voastre... iar tu iti aduci aminte de lupta permanenta cu Acel om care iti regla respiratiile si tremurul vocii. Ti-ai dori sa elimini toate ritmurile din tine, player, ochi si simturi...si atunci, exact in acel moment, te uiti la cer.
Iti opresti pasii, ramai ca o stana de piatra, privesti apa din jur si...da, ai vrea sa se termine tot atunci, acolo, fara murmur, sa dispari pur si simplu, sa nu te mai ajunga din urma nimeni vreodata. Ai dori sa-ti ridici sufletul la ei, la norii tai atat de iubiti, sa inveti a pluti ca ei si astfel sa uiti tot ce ai trait ca si pamantean. Sa-ti intinzi aripile si sa ajungi in acele locuri in care ai trait doar cu gandul, usor temator...da, in colturile si vestigiile pe care le recunosti din alte mii chiar si cu ochii inchisi: constructiile semnate de dragul tau Gaudí, apa marii din aceea insula in care ai innoptat de atat de multe ori invelit doar de lumina lunii si incalzit de sunetul pescarusilor din zori... razele Soarelui din orasul tau de suflet, Cádiz, mirosul de bambus si flori de cires din templul sacru al tarii in care ai meditat de atat de multe ori si gustul sarat-dulceag al oceanului Pacific care iti ramane mereu pe piele dupa ce ajungi la suprafata, indragostit de coralii acelui stat in care ti-ai dorit dintotdeauna sa inchei orice socoteala cu viata trupului... Caci, sufletul, vindecat, mereu va renaste si se va imbaia in lumina altui colt de natura...si, poate, cu putin noroc, va experimenta acel tip de iubire pe care l-a asteptat o viata...eterna, inchinata unui singur calator care si-a gasit destinatia in tine...si in volumul maxim al muzicii sale interioare.
Uneori vrei sa pleci pentru totdeauna...sa te retragi intr-un loc in care doar tu si Acel om sa aveti acces. Sa nu mai existe nimic din trecut, sa intelegi astfel ca, desi timpul a trecut si nu mai aveti foarte mult, conteaza calitatea acestuia...ramas si mixat cu aromele marii si al parfumului sau discret, dar care iti serveste drept cel mai puternic stimulent creativ dintotdeauna.
Da, dintotdeauna a existat si mereu va exista. Drumul spre lumina, spre cararile atat de dragi... toate au inceput cu el. Nu iti trebuie sa reperezi un moment in neant de cand se intampla astfel, ti-e de ajuns ca l-ai cautat neincetat in toti trecatorii din viata de pana acum si nici macar unul nu avea premisele necesare sa se apropie macar de el...Stiu, viata este ciudata si ne ajuta in acelasi timp sa uitam o buna perioada de timp, sa ne ducem cumva viata in coordonate mai mult sau mai putin alese de noi, dar...simtim exact care este de fapt adevarul nostru.
Uneori, atunci cand vrei cu adevarat sa te vindeci trebuie sa accepti evidenta...sa-ti dai intalnire, doar tu cu ea, pe unul dintre culoarele vietii, sa o pui la masa nelinistilor tale de peste un an sau mai multi si sa-i arati chipul tau, fara trucuri si angoase, ezitari si eterne intrebari.
Este greu sa alegi apoi tot tu ca respectivul moment de rendez-vous sa nu te marcheze in urmatoarea perioada. Este complicat sa alegi ce sa simti cu adevarat si nu pe scena teatrului absurd si grotesc al existentei care te inconjoara si iti sufoca orice clipa de suflu.
Sufletul nu poate fi pacalit, oricate atractii si dulcegarii i-ai oferi. Nu poate fi vindecat atunci cand se incapataneaza sa simta mocnit o viata un sentiment pentru un anume om. Incepi sa cauti raspunsuri in pagini de romane, conversatii demult apuse, in piesele voastre de "buna dimineata" si "noapte buna" si in momentele cand inchizi ochii, iar universul capata sens, culoare si Soare...pentru ca el, Omul tau drag, este acolo si nu a plecat...ti-a fost mereu martor, oaspete, confident de taina, chiar si fara cuvinte. Incepi sa intelegi ca nu vei putea sa te rupi prea usor de acel suflet cand te gandesti ce ar simti el daca ar trece prin problemele tale si cum le-ar rezolva.
Tactul, rabdarea, speranta, bunatatea, dansul cu pasi inceti inainte si repezi inapoi...in toate il regasesti in vesnicul rasarit, mereu acelasi, mereu altul....o contradictie sfasietoare la care zambesti adeseori cu amar sau cu dor, cu incredere si cu tacere. Iti este de ajuns sentimentul si il pastrezi atent in tine, il lasi sa te imbrace si sa-ti parfumeze hainele si colturile fiecarei camere.
Nu stiu cat e de bine sa astepti...o viata, un an sau zece...Stiu doar ca atunci cand simti ceva puternic, emotia se va estompa in timp, dar se va reactiva cuminte la vederea lui. Degeaba vei dori sa negi si sa spui ca iubesti alte entitati...cand tu stii cel mai bine ca va pleca un timp mereu, ciclic...si cand se va intoarce...da, te va gasi la fel. Aici este tragismul: vei fi aceeasi, iti va fi teama sa il privesti pentru ca vei stii ca acel timp a reusit sa cimenteze ceva ce nici cei mai iscusiti zidari nu ar putea: statornicia unei mari iubiri.
Vei alerga pe strazile nestiute ale sinelui tau captiv si vei ajunge sa fii intrebata care este trucul care iti mentine ochii vii si pulsul inca alert. Vei rade, cu semnul eternitatii tatuat la incheietura mainii stangi, iar pe cea dreapta o vei aseza in dreptul sufletului si vei spune: "Un anume el este aici si nu va pleca. Stiu, mereu am stiut adevaratul inteles al unui tip de viata si respiratie... Wonderful."
Ei nu vor stii la ce te referi si vei continua sa zambesti la fiecare pas, fara sa te mai intrebi de ce nu ai fost indeajuns de perfecta pentru el. Vei trai mai departe, in melancolie eterna, iar ochii iti vor sclipi la inceput temator, iar mai apoi cu putere atunci cand in orizontul lor va reaparea raza pe care ei o identifica ca fiind de la Soare.
Cand vorbim de artisti mari, cuvintele uneori capata valente mult mai valoroase asemeni lor.
Pe Selah Sue am vazut-o anul trecut la B'estfest, iar in momentul cand ne-am dorit sa facem cateva poze cu aceasta, ne-a raspuns zambind. Cam asa se intampla cu artistii modesti, care stiu sa isi apropie publicul. Atunci, nu i-am vazut in totalitate recitalul, insa acum inteleg cum este sa fii partas la actul unui talent pur.
Insa, sa incepem cu frumosii si dragii Moonlight Breakfast. Pentru mine ei sunt o confirmare continua, un pariu facut in mijlocul iernii anului 2011 ca vor ajunge mari...si sunt, au fost de la inceput. Imi aduc aminte clipa cand le-am dorit sa ajunga pe toate scenele mari din Europa si sa deschida spectacole pentru artisti internationali...si se intampla acum, iar acest lucru imi produce o enorma satisfactie.
Aseara, pret de cateva minute, am povestit cu George/Bazooka despre acel moment de inceput, despre aprecierea de care se bucura albumul de debut in afara granitelor tarii si despre cat de fascinanta a fost clipa cand au deschis concertul Hurts. "Viena este acum acasa", mi-a spus zambind si cu sclipirea aceea de om implinit. Ar fi si greu sa nu fie asa, caci publicul european are o deshidere mai profunda fata de muzica de calitate si o data ce reusesti sa il cuceresti, il vei avea alaturi pentru totdeauna. Prevad ca vom auzi numai de lucruri minunate din partea lor, caci sunt oameni frumosi si cu suflete luminoase, lucru care e imposibil de jucat sau cosmetizat in vreun fel.
Ieri au sustinut un recital perfect, cu putin trac din partea solistei, care a reusit la un moment dat sa scape de emotii si sa comunice cu publicul mai mult, zambind neincetat. Aproape toate piesele de pe primul album au fost interpretate, dar ce mi-a bucurat sufletul cel mai mult a fost unul din track-urile noi numit: " Save me". Ma fascineaza vocea Cristinei, felul ei de a interpreta sacadat, invaluita adeseori de notele de clarinet punctate meticulos si pasional de Bazooka, care spun la randul lor o poveste in cuvinte. Este magie, iar pentru mine nu reprezinta vreo importanta influentele pe care le au in muzica, la urma urmei toate formatiile se inspira de undeva. Mie imi ajunge emotia si bucuria pe care reusesc sa mi-o transmita, mesajele acelea pozitive de care am nevoie si la care ma intorc adesea. Recunosc ca mi-a fost dor tare de ei, ceea ce i-am marturisit si lui Bazooka, caci nu ar putea sa nu iti fie dor de o reprezentatie artistica menita sa iti aduca zambetul pe buze in vremuri tulburi...asemeni versului din "Carry me" pe care incerc sa il port cu mine cat mai des: "Sweet music when you're down..."
Selah Sue... Tanara belgianca este intr-adevar o revelatie, asa cum s-a mai spus. Dar, mai presus de vocea ei timp amprenta pe care o recunosti din alte mii, fata aceasta este sincera, pura si canta cu o franchete pe care m-as bucura sa o intalnesc la cat mai multi artisti.
Momentul "Break", "Mommy" si inca unele acustice m-au transpus in lumea aceea..a melancoliei, a pierderii busolei si oricarui tip de orientare in lumea dezlantuita de afara, insa clipele s-au scurs repede...si au urmat rapid piesele de vindecare pe acorduri din genuri dragi. Pentru mine, momentul cheie a fost marcat de piesa "Please". Este my favourite de pe acest album, amprenta Cee Lo Green fiind acel deliciu care merita savurat.
"Crazy Sufferin' Style" mi-a anihilat orice fel de tristete si am zambit cand i-am vazut stilul expansiv, perfect asezonat cu bucuria ei de a fi pe scena si emotia pe care o resimtea la fiecare moment de aplauze. La "Black Part Love"si "Explanations" mi-am dat seamna ca Selah este asemeni unei forte a naturii, gata sa te ia pe nepregatite si sa te iti ramana in suflet...over and over. Cu o dictie absolut fenomenala, cu un vibe si un tonus de invidiat, am asistat la o lectie importanta de prezenta scenica. Artista a comunicat mult cu publicul, a vorbit putin in romana, si-a apropiat fiecare om prezent, l-a facut partas la ceea ce inseamna ea...si lucrul acesta este mai important decat a canta si a pleca.
Selah Sue ramane tipul acela de muzician care umple scena singura..doar ea cu vocea sau cu chitara, dar nu pot sa nu mentionez aici band-ul tanar care a interpretat magistral fiecare partitura muzicala...si acele clipe solo ale fiecarui instrumentist in parte. Nu a plouat, desi erau conditiile necesare si nu am savurat cocktailul muzical la lumina lunii, dar sufletul a trait o imensa fericire.
Da, un spectacol total, privind acum in urma... Am trait o gama larga si expansiva de sentimente de care aveam nevoie...and it was and will always be Peace Of Mind.
"I hope I can make music for the rest of my
life, but I don’t need the billions of dollars. I don’t need to be on
top, like top one of something. That’s not important for me. Like the
success, everything that comes with the success is really cool.
It’s a journey, you can always keep on building for sure. I think at the
end of my life, probably when I look back and I see that I had a life
with happiness, that I could live from the music, and that I had a
family. You know, I think you can only see it at the end of your life. I
hope so, that when I’m going to die that I think about that." - Selah Sue
Este complicat sa scrii un inceput pentru un final si destul de dureros. Tocmai ce am citit ca una din trupele mele favorite din Romania va fi inclusa in istoria muzicii...daca nu internationale, cel putin in cea a sufletului meu.
The Mono Jacks este un nume la care m-am intors de atat de multe ori. Fara sa am idee de aceasta despartire, am ascultat in aceste zile pe repeat "Gandurile" - creatia perfecta. Starea mea sufleteasca s-a pliat de multe ori pe refrenele, liniile melodice scrise de Doru & Co. incat era un automatism sa le dau play atunci cand incercam sa ma regasesc... Si va fi un mecanism pe care il voi activa in continuare...caci, muzica nu moare, nu are granite, varste, restrictii de orice natura... Ea doar salveaza intr-un mod inocent aparent, usor sesizabil cand dimineata te trezesti fredonand "We're all getting older / Reaching out to God"...si atunci iti impui sa faci din ziua aceea cea mai frumoasa din viata ta, chiar daca melancolia te va invalui cu delicatete precum cel mai scump pansament.
Poate sunt subiectiva pentru ca am avut sansa sa cunosc acest band indeaproape si am realizat cat de modesti sunt de fapt artistii mari, adevarati...
Prima data la Ursus Evolution din Mamaia, 2011... Cand am ramas placut surprinsa de piese pe care atunci nu le stiam si le-am descoperit in cel mai placut mod cu putinta...live... Caci, live, aceasta trupa stralucea... Se simtea in fiecare riff usor agresiv de chitara, in toata orchestratia.
Apoi ziua Guerrilla...pentru 7 ani de activitate... Au revenit in studio, au cantat trei piese, am povestit apoi despre Depeche Mode si am stiut ca am in fata mea oameni cu adevarat frumosi.
Si i-am mai revazut pe scene de festivaluri...prin cluburi...si de fiecare data le multumeam in gand pentru muzica atat de aparte. Este greu de povestit efectul pe care o trupa o are asupra constiintei tale, caci te incearca numeroase sentimente contradictorii...
Oare noi toti ca si public am stiut sa apreciem aceasta formatie la adevarata ei valoare? Oare le-am transmis cat de mult le iubim muzica sau ne-am multumit si am crezut ca vor canta pentru totdeauna?
Nu stiu, mi-e greu acum sa privesc obiectiv, mi-e de ajuns ca inca o veste proasta m-a inconjurat...si ca deja vorbim de ultimul concert The Mono Jacks pe data de 5 octombrie...
Imi era dor sa ii ascult live, dar nu as fi vrut sa fie pentru ultima oara... Dar, nu voi fi egoista si voi respecta cu drag aceasta decizie. Caci, la urma urmei, avem marturie cateva piese si oricat de mult ne-am dori sa le spunem "Come Back..."trebuie sa tinem gandul pentru noi...si sa zambim, caci..am fost norocosi sa avem aceasta muzica alaturi de noi cinci ani de zile...si inca multi de acum inainte. Multumesc, The Mono Jacks, a fost o onoare.
Statea cu spatele la peretele gol. Simtea ca din el se scurgea si ultima farama de speranta, lumina, dreptate si pasiune. Totul era acum in ceata aceea gri, a sfarsitului de drum, a dedublarii, a spiritului pe cale sa iasa din trup.
Privea in gol, asteptand. Nu stia exact ce mai vrea, caci avusese totul. Nimic nu il mai surprindea, privea toata viata cu un enorm plictis, caci era pe marginea raului Styx, cu aceea apa plina de arome incerte: amestecuri din doruri frante, umbre sadite in ani de incertitudini permanente si vai care il lasasera pustiit.
Era gol, pe dinauntru si pe dinafara. Era o palida amintire a ceea ce fusese candva, demult. Slabit, isi misca trupul cu lentoare prin casa rece, inconjurat de acele amintiri de care nu putea sa scape: cateva cd-uri vechi, cani usor fisurate, tablouri cu pini, mastile de la teatrul vietii sale si ceva parfum extras din cel mai greu material: uitarea.
Surprinzator, acest parfum nu si-a facut niciodata efectul. Da, cu totii incercam sa ne programam, sa ne inducem cumva clipe de uitare, dar uitam ca ea nu vine la comanda si acele amintiri mistuie exact atunci cand nu am vrea. Vroia sa uite ca a fost fericit, probabil ar fi fost mai usor sa traiasca fara sa cunoasca acel sentiment de intregire, isi spunea in gand. Dar, stia ce insemnase a fi complet, a nu duce dorul pentru ca acel ceva ii asezonase viata, lumina din privire, speranta.
Ploaia de toamna il reactiva din nou pe culmile cele mai de jos si oricat de mult vroia sa mai joace putin teatru, partitura se pierduse, foile zburasera in alte dimensiuni, iar el statea pironit cu fata in propriul trecut, prezent si viitor. Parea ca nu mai exista scapare, ca a batut gongul final si trebuie sa se retraga din luminile acelea ale rampei..pe care atat de mult le indragise in viata si pe scena.
O lume nemarginita isi imaginase din toata existenta lui, iar acum ajunsese la vorba lui Sartre: "Povestea unei vieti, oricare ar fi ea... e povestea unui esec." Probabil ca uitase, in timpul cat a fost ocupat sa devoreze suflete de femei, ca nimic nu ramane fara chitanta pe lumea aceasta, neachitat. Credea ca poate sa se joace la nesfarsit cu gesturi, cuvinte, priviri insinuante, promisiuni, iar totul ii va aduce numai implinire. A gresit strategia, invazia de sentimente contradictorii reusind sa il rapuna. Caci, de fapt, a poseda mai multe trupuri si inimi aduce dupa sine un fel incarcatura pe care el a omis sa o ia in calcul. Acum, era plin de vina, dar regretele sale tarzii de Don Juan batran nu isi mai aveau locul. Timpul nu iarta, e ceea ce nu reusise sa inteleaga niciodata, astfel ca se transformase in animalul sau preferat: un lup, dar nu unul in haita, ci singuratic-nevrotic.
Nu iti poti bate joc de oameni si sa pretinzi ca este normal asa, ca esti mai presus de orice si iti permiti sa lasi asemenea urme, precum cel mai nociv calau sentimental. Nu poti lua in deradere lucruri sfinte si sa actionezi fara frica de nimeni si nimic, caci, mai devreme sau mai tarziu, vei simti cat de mult te va lovi actiunea ta, dar atunci cand nu te astepti...din senin aparent, fara veste sau previz...caci ele nu se elibereaza pe baza de reteta, iar astfel totul se plateste la justa valoare...intotdeauna si la timpul potrivit, moment ales de o putere mult mai mare...pe care in final, vei sfarsi intelegand-o. Atunci, poate vei mai avea clipe de trait sau poate vei fi lovit in asa maniera incat nu vei mai reusi sa te ridici. Cert este ca sufletele simt, rezoneaza cu universul, transmit atat de multa informatie...si ea se stocheaza undeva, ca o amprenta pe care te vei chinui mult sa o stergi daca va fi gri si va dori sa te inghita precum un peste de prada. Nu stie cat va mai juca teatru pe firavul podium al vietii, dar poate ca orele ramase ii vor servi marturie ca mai are timp...de frumos, de bine, de implicare si de iubire...aceea pe care se chinuise sa o alunge cu orice pret din viata lui, din nestiinta sau poate dintr-un cult al dramei care il insotise din prima clipa cand a invatat sa respire.
M-am convins: atunci cand nu mai astepti aproape nimic bun de la viata si simti ca ti-a ajuns sa mai vezi in jur falsitate, macabru, ura, minciuni, ura, cumva, intr-un mod unexpected expected, se intampla ceva care iti va aduce o bucurie pe termen lung.
Am mai scris despre trupa aceasta, ideea principala este ca m-am intors de atat de multe ori la ea incat dependenta de Morcheeba a devenit un cliseu sublim in existenta mea. Cred ca nu trece saptamana in care sa nu ascult macar 2-3 piese semnate ori de formatia ori de solista Skye. (albumele solo).
Nu as putea sa spun exact ce ma atrage la acest trip-hop downtempo, cu nuante de R&B, chillout, pop-rock, cert este ca pentru mine personal este una dintre cele mai bune si pline de substante band-uri din toate timpurile.
Fratii Godfrey (Paul si Ross) au intuit in momentul cand au ascultat-o prima data pe Skye (se intampla acum aproape 20 de ani) ca va fi una din solistele de anvergura si una din vocile pe care oamenii o vor repera imediat, deci ca va da o identitate aparte proiectului.
In Romania, revin cu un motiv bine intemeiat: promovarea pieselor de pe materialul "Head Up High". (recenzia poate fi citita aici: http://www.infomusic.ro/recenzie-album/morcheeba-head-up-high-2013/) Pentru mine insa este un motiv de a zambi ca trupa draga se intoarce..."Aqualung", "Slow down", "Blindfold", "Recipe for Disaster"...si as putea continua asa la nesfarsit, caci fiecare track nu seamana cu celalalt si detine o reteta proprie care reuseste sa ma aduca pe acel Middle Of The Road - MOR...dar nu al substantei, ci al trairii ambiental-psihologice perfecta pentru sondarea subconstientului.
Caci, da, nu este o muzica la indemana cum s-ar putea crede intr-o maniera superficiala. Teme precum dragostea, demonii din trecut, dualitatea, viata-moartea, relatia om-natura sunt foarte fin reliefate, precum o injectie cu ac subtire, pe care il simti mult timp dupa ce acesta nu iti mai strapunge pielea. Efectul este de lunga durata si de cele mai multe ori ramai pus pe ganduri, transpus in riff-uri de chitara, senzatii electrice si cu puternica senzatia de a asculta timp mai indelungat vocea aceea, a perfectiunii.
11 decembrie, Arenele Romane. Eu voi fi acolo, indiferent de situatia meteo-sufleteasca, caci uneori in viata avem nevoie sa ne regasim si sa pornim in cautarea adevaratului nostru sine. Prima data cand am ascultat Morcheeba live, in toamna lui 2011, eram la inceput de drum in toate privintele si retin exact ca a durat acel moment doar o ora. Acum, sper ca reprezentatia sa dureze mai mult, sa nu existe trupe in deschidere potential disturbatoare si sa zambesc atunci cand acordurile din "The Sea" se vor prelinge usor...in univers.
Pana cand voi avea propria platforma de muzica aleasa ( un proiect la care lucrez in prezent si care va fi desavarsit curand ) voi face in continuare raportari intre anumite piese si starea mea de spirit.
So, "Control" este o melodie lansata acum o luna ( vara - prost moment ales) pe care am auzit-o intamplator si imediat mi-am dat seama ca este vorba de Sophisticated Lemons si o productie Adam Whittaker. ( the one and only, prietenii stiu de ce )
Pe timpul acesta innorat, cu tentatii si stari de spirit confuze, un band tanar cu mesaj este tot ce aveam nevoie sa aud. Orchestratie foarte aerisita, mult zvac si pasiune, ceva distors si alternari de tempo-uri, fara o delimitare stricta strofa-refren.
Recomand, bonus: de ascultat la rasarit, cand ceaiul de pe noptiera sterge aburul instalat cu o noapte in urma.
Stiu..scriu poate in zadar aceste randuri, dar simt ca este datoria mea morala sa nu accept, sa nu tolerez, sa nu tac, sa iau o pozitie in cadrul unei problematici despre care am mai povestit, dar uneori se pare ca este nevoie de un caz puternic care sa activeze anumite emotii.
Ieri, la amiaza, in Bucuresti, "capitala europeana", un copil de 4 ani moare sfasiat de un caine sau mai multi in sectorul 2. Am ramas indignata, gandindu-ma la suferinta acelui suflet, la acele ultime minute de viata, la modul brutal in care a fost omorat. Da, se numeste omor, crima, tragedie si acum se pare ca putem vorbi de un omor din culpa.
Astazi, dupa ce toata ziua de ieri am asistat neputincioasa la tot felul de pareri ale unor organizatii, avocati pentru drepturile cainilor, aflu ca de fapt acest caine apartine asociatiei Caleidoscop.
Intotdeauna am considerat orice fel de ONG legat de protectia animalelor unul fantezist, o utopie in van, ceva care nu va ajuta niciodata la problema reala: oameni mor in acest oras, in aceasta tara muscati de caini si uneori daca au zile, noroc, reusesc sa scape doar cu vaccinuri si mutilari/semne pe viata.
Niciodata nu am crezut ca aceste semi-partide sunt atat de bolnave incat sa solicite bani de la oameni de buna credinta, care cred ca pot face bine cainilor. De fapt, in spatele sefilor celor mai multe organizatii este doar mult fum, cateva vorbe in vant si asa multi se imbogatesc, noi mirandu-ne in continuare de ce cainii sunt pe strazi in anul 2013. Cred ca suntem o natie bolnava in totalitate daca punem viata unui caine mai presus de cea a unui om. Sustin ca toti cei ahtiati, iubitori pana in maduva de alte animale au de fapt o hiba mare personala: nu se suporta pe ei, se detesta, isi varsa frustrarea, ura, un soi de iubire bolnavioasa pe alte suflete, care culmea, nu sunt fericite cu modul de viata la bloc, astfel ca se imbolnvesc, dezvolta comportamente bizare. Caci, oricat de multi nu ar crede, vorbim de caini cu instincte primare cum sunt cel al teritoriului, al hranei, caini care NU sunt oameni si NU pot fi educati ca si un om.
Nu pot sa cred ca traiesc intr-o societate in care este acuzata bunica copilului ca l-a scapat din privire pret de cateva minute pe sarmanul copil. Nu accept ca diverse personaje de nimic sa se perinde pe la televizor sa imi vorbeasca de drepturile animalelor cand ei nu stiu sa se iubeasca pe ei insisi, iar mai apoi sa ii iubeasca pe cei din jur, OAMENII. Nu mai vreau sa imi fie frica atunci cand alerg dimineata in parcul din apropierea casei de faptul ca voi fi muscata de caini, ca trebuie mereu sa fiu in alerta la orice latrat al lor, orice as face si in orice zona as merge.
Da, iubesc cainii, i-am iubit mereu, dar nu i-am pus pe aceeasi treapta cu oamenii, indiferent de faptul ca am fost dezamagita si incercata de multe fapte reprobabile din partea acestora. Iubesc cainii la tara, in locuri dedicate lor, tarcuri, adaposturi, nu pe strada acolo unde ma pot ataca oricand si nu doar pe mine. Eu ma pot apara cat de cat de un caine, doi, dar ce facem cu un copil, un batran care nu poate sa lupte cu fiinte care sunt mult mai puternice decat el. Sa nu uitam ca acesti caini de pe strazi nu sunt domestici, ci salbatici, din ce in ce mai rai, mai dispusi la orice din cauza foamei si nu numai.
Consider ca acest caz al lui Ionut, un copil fara vina, care a murit inainte de vreme trebuie sa constituie un semnal puternic in mass-media, sa starneasca o revolutie cel putin la fel de mare ca cea de la Rosia Montana desfasurata in aceste zile. Cred ca institutiile acestui stat TREBUIE sa ia o atitudine si sa intocmeasca dosare penale pentru vinovatii unei tragedii care a indoliat o familie si care este o rusine daca privim strict in context european, pe care multi si-l doresc cu disperare. Solutii exista, dar nu, sterilizarea se pare ca nu este una si acest lucru se vede cu ochiul liber la numarul de caini afiliati fiecarui sector in parte.
Nu vreau sa mai ma tem pentru mine si cei dragi mie, pentru nemernicii si fapte de acest gen. Nu vreau sa mai traiesc cu frica, sa imi sara inima cand aud ca un copil a fost muscat in totalitate pe tot corpul sau firav de haite de maidanezi, sa ma tem de oamenii care au aceste comportamente bizare si isi transforma sau isi duc viata in functie de aceste vietati. Nu vreau sa mai aud vorbindu-se de drepturi ale animalelor cand cele ale oamenilor sunt incalcate constant, aproape cu permanenta, cand dreptul la o viata linistita este zdruncinat de astfel de probleme.
Muzica soul sau mai precis subgenul intitulat neo soul deţine un
reprezentant de seamă care a reuşit să se distingă şi să câştige
notorietate în cei peste 10 ani de activitate. John Legend
sau John Roger Stephens după numele său real, este unul dintre artiştii
cei mai bine cotaţi la nivel internaţional, nu doar prin prisma
faptului că a câştigat în decursul carierei nouă premii Grammy,
ci poate pentru că a reuşit să emoţioneze prin timbrul său vocal şi
piesele sentimentale un public numeros şi variat. Doi dintre artiştii
săi preferaţi sunt Stevie Wonder şi Marvin Gaye, lucru care se simte în maniera sa de a interpreta piese.
Artistul a colaborat şi a produs pentru numeroase nume cunoscute precum Sérgio Mendes, Jay-Z, Mary J. Blige, The Black Eyed Peas,
dar mai presus de orice, a ştiut să scrie numeroase piese pentru el,
iar cel de-al patrulea album este, aşa cum singur ţine să declare, cel
al maturităţii sale ca şi muzician.
Acest concept m-a captivat o
dată ce am citit titlul. Mi-am dorit să descopăr cum va suna iubirea în
viitor şi nu a trebuit să caut prea mult, materialul semnat de Legend
fiind un fel de odă închinată acestui sentiment, una care se întinde pe
parcursul a 20 de creaţii, un record pentru albumele de muzică în
general. Produs de către solist, alături de Kanye West şi Dave Tozer, discul conţine colaborări cu nume precum Rick Ross, Stacy Barthe şi Seal.
În
clipa în care am dat play acestui CD, am găsit un prim manifest, un
intro de patruzeci de secunde în care am descoperit puţin din esenţa şi
mesajul pe care întregul material îl deţine: "And this is a new year for Love / Love in the Future / Not the Love I Lost."
După ce am parcurs piesele "Beginning" (precizie de metronom şi accente bine evidenţiate cu notele de pian interpretate în maniera jazzy) şi "Open Your Eyes"
(baladă plină de entuziasm uşor infantil), a apărut o linie melodică
aparent simplă, care m-a purtat pe aripile artei seducţiei, unde autorul
îşi exprimă dragostea pentru fiinţa dragă, un fel de operă de artă în
ochii acestuia.
Clipul creaţiei "Made To Love" regizat de Woodkid este plin de repere erotice, vocea în backing a tinerei neo-zeelandeze Kimbra
întregind tabloul pe care John l-a zugrăvit. Producţia este interesantă
prin dozarea mai multor planuri, întrega învăluire de percuţii
electro-tribale şi riff-uri de chitară, ducându-mă cu gândul la pasaje
de dans contemporan.
"Who Do We Think We Are" m-a transpus mental într-un mod inevitabil la producţiile semnate de Jay-Z,
mai precis la sample-urile cu voci feminine folosite de acesta în
diferite piese. Melodia beneficiază într-adevăr de o parte de rap
asigurată de Rick Ross, rezultând o sinteză sonoră cu un bagaj întreg de expresie şi contur.
"All Of Me"
este genul de baladă construită într-o singură culoare armonică şi
orchestrală, dar cu un mesaj foarte puternic. John Legend se va căsători
în această toamnă cu modelul american Christine Teigen, motiv pentru
care tot albumul este o referire la relaţia acestora, iar melodia de
faţă are deja succes pe posturile de mainstream urban radio din S.U.A.
Pianul este în fapt instrumentul cel mai drag al muzicianului. De la
vârsta de patru ani, John a început să-i înveţe tainele şi cu ajutorul
acestuia a ştiut cum să compună diferite partituri, astfel încât să îşi
pună în valoare întregul sistem de gândire muzicală autentică.
"Liric
vorbind, titlul este o referire la punctul în care mă aflu acum în
viaţă, de a deveni un bărbat însurat. Este începutul unui nou drum şi
sunt atât de optimist, stare care se reflectă şi in aceste sound-uri
create. Mi-am dorit să lansez un material excelent şi modern de muzică
soul", consideră artistul.
Urmează "Hold On Longer"
care ne aminteşte de faptul că o dată găsită iubirea adevărată, aceasta
merită păstrată, înteleasă din toate unghiurile, în ciuda furtunilor şi
conflictelor sufleteşti care se ivesc din când în când. Din nou,
simplitatea este cuvântul de ordine, totul fiind asemeni unei lecturi
sonore care trebuie savurată pe malul unei mări. Cumva, reiese un
sentiment de vacanţă evidenţiat prin toate aceste creaţii, firesc dacă
ne gândim că Legend şi colaboratorii săi au petrecut trei săptămâni în
Hawaii, lucrând la finisarea aranjamentelor muzicale.
"Save The Night" menţine un fel de linie trasată de hit-ul din 2006 numit "Save Room", unul dintre producătorii ambelor piese fiind Kanye West.
Conturul este astfel superficial din punct de vedere al mesajelor, însă
tehnica contrapunctului este evidentă prin puternica forţă ritmică şi
lipsa unor cutume obositoare.
"După ce am fost în
turneu cu Sade (pentru concertele din America de Nord în cadrul Once in a
Lifetime Tour în 2011), am început să scriu. Eu şi Kanye am discutat şi
am hotărât ca viitorul meu album să deţină un parfum clar de muzică
soul. Ne-am concentrat în scrierea unor piese care să sune excepţional.
Eu compuneam o melodie, apoi o trimiteam lui Kanye, Dave Tozer şi
oamenilor care au mai lucrat la album, iar apoi ei încercau diferite idei de
producţie", declara John Legend.
Ideea de pierdere a timpului apare în "Tomorrow",
ore care poate fi irosite în căutarea de probleme care pot slăbi o
relaţie. Într-un uptempo desăvârşit, cu tentă de improvizaţie şi cu un
backing-vocals care oferă un tonus pozitiv construcţiei, vocea lui John
sună curat, sound-ul reuşind să creeze aceea dependenţă care te îndrumă
să apeşi butonul de repeat.
Cincizeci de secunde, atât durează un interludiu denumit "What If I Told You?", acesta fiind un fel de punte care aduce un anume contrast expresiv şi dinamic faţă de melodia anterioară şi "Dreams", piesa cu numărul unsprezece, care seamănă cu un moment a cappella asezonat cu distors à la Daft Punk pe parcurs.
"Wanna Be Loved"
este un fel de a demonstra că reproducerea integrală a temelor în
aceeaşi tonalitate poate duce la o monotonie, însă nu este cazul la
acest album. Legend ştie să jongleze cu diferite culori orchestrale de
un rafinament sclipitor, reuşind astfel să nu încarce compoziţia cu un
prea mare volum de sonorităţi şi efecte electronice. Rezultatul este
unul armonic, infailibil dacă privim strict lirica: "Everywhere I go
/ Everywhere I be / I see lonely hearts and fallen leaves / Where did
those hearts go / Do they find their match / Or do they drift away /
It's time to bring them back."
John cunoaşte cum să îşi folosească în permanenţă farmecul personal, iar "Angel", tot un intermezzo pare un liant afectiv, în care Stacy Barthe pare să rostească cuvintele pe care logodnica artistului i le adresează acestuia: "Some dreams come true / I found a real dream, baby when I found you / You're so strong but tender too..."
"You &I (Nobody In The World)" este o producţie de un pur R&B, maniera artistică fiind semnată de către Malay, cunoscut pentru colaborările cu Alicia Keys, Frank Ocean sau Jamie Foxx.
După "Asylum" (reliefat un uşor sentiment al dramei produs cu ajutorul unor distorsuri de chitară) şi "Caught Up" (track construit cu prea multă emfază, în opinia mea), păşim în varianta deluxe a albumului care mai conţine patru piese.
"So Gone"
este fascinantă prin universul autobiografic care ne subjugă de la
primele acorduri, înţelegând mai bine oscilaţiile de comportament pe
care un artist le are adeseori şi cum acesta tinde să se izoleze de cei
care ar putea să-i pericliteze starea de inspiraţie.
După acest moment, apare surpriza discului, piesa perfectă, un hit al despărţirii, un gen de statement. "We Loved It" consider că este unul dintre cele mai reuşite duete realizate până în prezent. Seal oferă o notă de gravitate întregii partituri, discursul rostit pe două voci fiind similar cu un tip de dramaturgie muzicală.
"Aim High"
porneşte din start cu mult rafinament, vocea lui John şi notele de pian
fiind în concordanţă deplină cu fiecare accent bine încadrat armonic de
uşoare teme de saxofon. Piesa este produsă de mintea sclipitoare a lui Pharrell Williams şi
pare o construcţie unde spiritualitatea, iubirea şi sensibilitatea se
întâlnesc într-un punct comun de unde vor înflori asemeni celor trei
garoafe aflate pe coperta materialului.
Ultima piesă intitulată sugestiv "For The First Time"
constituie sinteza acestui întreg disc, unde regăsim genul de
compoziţie limpede, care curge şi reuşeşte să deţină o lumină caldă şi
discretă în acelaşi timp: "Is that music in my ear / It's like I
heard nothing for a thousand years / My eyes were closed, locking in my
tears...It's like I can feel, it's like I can breathe / It's like I can
live, it's like I can love / For the first time."
"Love In The Future"
este un album plin de speranţă, care vorbeşte în termeni calzi despre
noi începuturi şi puterea de a trăi toate provocările pe care viaţa ni
le oferă. Dacă ar trebui să fac un fel de pariu legat de piesele care se vor bucura de real succes în zona de mainstream, în afară de cele lansate ca şi single/clip aş alege: "Save The Night", "Tomorrow", "Wanna Be Loved", "So Gone" ( la mine este pe repeat), "We Loved It".
"A devenit meseria mea să trăiesc cu acest nume",
declară John despre alăturarea cu statutul de legendă. Cert este că
acest muzician desăvârşit a intrat în istoria muzicii, nu doar prin
includerea sa în Songwriters Hall Of Fame, ci mai ales
prin faptul că toate compoziţiile sale sunt universale şi uşor de
regăsit în viaţa fiecăruia dintre noi, dacă privim şi ascultăm cu
atenţie.
De la suflet pentru suflete semnat Legend, ar fi concluzia acestui disc.
