Retro & Perspective

Am amanat zile la rand scrierea unui nou bilant. De cativa ani insa, a devenit un exercitiu cu un aer usor provocator expunerea realizarilor si nefericirilor in locul creat pentru a (ma) regasi...sentimente, emotii, ganduri, oameni care imi impartasesc senzatiile, visele. Tot acest cumul ma face sa nu abandonez scrisul acesta vizibil, pe care il poti atinge, descoperind cateva fatete ale autorului.

Acum patru ani, am inceput sa scriu in mod organizat, atent. Prima data pentru linistea mea interioara, iar apoi cu gandul si sufletul la omul drag existent care ma citea si prin cuvinte si printre randuri...astfel, o data cu provocarea lansata de a aseza idei, muzica si de a perfectiona maniera de a evoca lucruri, am crescut. Cumva firesc, am simtit ca pot opri in timp senzatia de a fi un om cu sufletul mai liber daca voi continua pe acelasi drum...si ma voi putea intoarce oricand in anumite etape, momente, perspective.

Astfel, conform traditiei (2011 a sunat astfel, iar 2012 a avut un gust muzical deosebit de pregnant), anul care se incheie ramane unul al extremelor. Nu am gasit inca un raspuns la batalia care se da mereu intre doua variante ce nu contin si varianta de mijloc. Am participat integral la lupta care se da constant intre sufletul si mintea mea, iar acum, privind cu zambet in urma, pot spune ca de data aceasta sufletul a castigat. Am inteles ca daca lui nu ii este bine intr-un loc, langa un om, intr-o melancolie perfida cu iz creator, nimic nu functioneaza pentru ca el...el nu poate fi pacalit. Daca pe chip afisezi o fericire trucata, el simte si te ia la intrebari, da cu tine de pamant ca ai jucat din nou teatru pe scena vietii si te provoaca sa traiesti ascultand de sfaturile lui.

Inceputul si finalul anului m-au prins intr-o usoara deriva, navigand spre necunoscut si infruntand valurile nelinistii, confuziei, adancimilor sentimentale si misterelor viitoare. Momentele cuprinse intre cele doua perioade de timp au avut din plin fericire, tristete, dispute interioare si interpersonale, renuntari, plecari si sosiri in statii pe care nu le-as fi banuit, renasteri, concerte fabuloase si acel miros sarat al inceputurilor stropite cu apa si planuri concepute pe hartie.

Am renuntat la ceva drag, insa planul meu pe 2014 este sa nu mai renunt la ce ma face fericita si la ce am visat dintotdeauna. De fapt, cam asta e...imi doresc sa fiu fericita si sa abandonez intr-un cotlon tot ce este negativ, distruge si impune. Imi doresc mai tare sa gravez replica "History in the making", cea pe care am primit-o intr-un mesaj la inceputul drumului in media prin recenzii, interviuri, reprezentatii artistice din ce in ce mai bune calitativ....caci, da, vreau sa ma autodepasesc si sa aleg cu si mai mare grija prezenta mea la concerte si muzica pe care o las sa imi invaluie visele, sperantele si calatoriile.

Au fost luni pline, traite la foc maxim in fata scenei, uneori cu emotii, alteori cu sentimente intense si murmur interior. Un top al concertelor care m-au marcat (acelea mai greu de povestit in cuvinte, care lasa urme ) ar fi:

• Roger Waters - Greu de spus daca vreo trupa /artist ar putea egala ce am trait in seara de 28 august. 
• Morcheeba - Restul este tacere.
• Depeche Mode - Un vis care s-a transformat in realitate. Privind in urma acum, la rece, simt ca putea sa fie mai mult decat un show perfect care imi ramane in retina sufletului prin momentele solo ale lui Martin Gore.
• Woodkid - Autovindecare.
• Joe Cocker - Surpriza verii si nu doar atat: lectia de muzica a unui spirit tanar. 

• URMA @ Cinema Patria - Anytime, everywhere, always a pleasure sau singura trupa romaneasca de care nu ma plictisesc sa o aud live.
• Travka @ Control - Am spus deja totul in variate randuri.
• byron @ Palatul Copiilor  - Sentimente din toata gama muzicala. 
• Moonlight Breakfast @ Arenele Romane - Sau cum sa deschizi un concert al unui artist international (Selah Sue) la cel mai inalt nivel. 

Proiectul InfoMusic.ro ramane o cale spre fericire in continuare, un loc unde voi continua sa scriu, caci nisa am gasit-o si am invatat pe parcurs din greseli, din subiectivismul uneori dus la extrem si din momentele complicate.

S-au petrecut multe intr-un timp scurt, am invatat ca intuitia este uneori de preferat si ca da...vocea interioara nu te poate minti. Am multe de implinit in perioada urmatoare pentru ca am constatat ca de fapt totul vine dintr-un plan bine pus la punct...astfel, totul este mai usor pentru a atinge aceea treapta a implinirii.

Cum se intampla mereu de ceva timp, am descoperit albume noi in care ma cufund in tacere...pe care adorm si ma trezesc si sper. Trei nume imi bucura spiritul aproape zilnic si sper ca anul 2014 imi va oferi cadoul de a le asculta live, right in front of me.








Sunt alive. Acesta este realitatea de care trebuie sa ma bucur. It's not over yet. Nu stiu daca voi reusi ca fiecare zi sa fie mai buna decat precedenta, dar stiu ca voi incerca sa nu las timpul sa treaca in zadar, pe langa mine si sa imi ia din respiratiile vitale.
Cu riscul de a mai cadea in prapastii si a avea uneori tristetea imprimata pe chip, voi mai lucra la aripile care sa ma duca mai departe in zborul meu. Ceea ce va doresc si voua.

One love. Two extremes

Cuvintele pe care nu le scrii atunci cand simti, iti vor otravi sufletul in final si te vor aduce pe acele culmi negre in care speranta nu a mai vazut lumina zilei.

M-am trezit cu un dor cumplit de tine...stii, dorul acela greu, care iti furnica trupul, sufletul, mintea, te goleste de tot si te lasa cu el...cu dorul, imprimat pe fiecare parte din ce esti, din ce ai fost. Fiindca este acel dor dureros, pe care nu il mai suporti si ai face orice sa ii opresti intensitatea macar.

Imi este atat de greu fara tine si ma intreb cum de am supravietuit pana acum, cum de n-am capitulat in fata dorului pentru a nu il mai lasa sa imi strapunga fiinta metodic si cu un patos atat de distructiv.

Eu...nu mai sunt eu, de cand ai plecat, de cand te-ai dus departe de mine, de noi, de tot ce credeam ca vom fi. Cineva cinic ar spune ca este imposibil sa te simti asa doar pentru cateva luni petrecute cu un om...numai ca noi nu am avut doar cateva zile, simt ca am trait ani, experiente intregi, drumuri lungi si anevoioase, zambete largi, lacrimi cu multe stari de rau si noduri in gat cum traiesc de cand locul tau nu mai este aici, fizic, langa mine.

Nu ai plecat insa si din mine, nu m-am golit de tine, desi am vrut si mi-am propus sa te ingrop in cenusa amintirilor noastre, in fiecare fotografie si dor ce l-ai sapat cu atata iscusinta in mine.

Stiam ca voi trai asa din prima clipa cand te-am pierdut in parc, stiam ca fara tine o sa pierd tot ce am avut si nu am avut, stiam ca numai avand un singur gand cu tine ma vor invada emotii extreme...asa cum a fost si relatia noastra...caci nu a fost una fireasca, ciclica sau in coordonate matematice. Noi am trait atat de brutal uneori impacarile, despartirile, certurile, cumpenele, incat ma intreb uneori de ce. De ce ne faceam rau cand unul fara altul nu puteam? De ce acum ma uit in urma si ma vad asemeni unui copil rasfatat care se supara pentru ca nu primea ceea ce dorea? Mi-a fost atat de frica ca te voi iubi cel mai mult in lumea asta incat suferinta imi parea benefica, o chemam ca sa mai taie din sentimentul care ma navalea de fiecare data cand iti simteam parfumul si ma luai de mana.

Da, m-am temut ca te voi pierde inainte de termen si te-am lasat sa pleci. M-am manifestat asa cum nu sunt eu, de frica aceea ca oricum te vei duce si ce mai am de pierdut...ca nu pot fugi cu tine in lume, desi asta imi doream cel mai mult.

Si am pierdut. Am cazut si m-am lovit de fiecare piatra pavata pe strazile acestei vieti, strazi pe care mi se pare ca le-am colindat in totalitate, ca nu a mai ramas loc pe care sa nu il fi vazut cu tine aproape. Ma dor locurile pe care le-am strabatut, fiecare iti poarta aroma si ma poarta din nou in trecut, la inceput, la vechiul eu care a ramas de fapt la fel de prezent si actual.

Mi-e greu sa ma apropii de Gara si peroane, caci fiecare imi aduce aminte de regasirile noastre, de inima care imi bloca judecata si batea mai tare decat la un concert rock, simtind nevoia sa se adaposteasca in bratele tale pentru ca acolo era...acasa. Era frumos sa ma aflu in tine, ma vedeam atat de bine si totusi...nu pot sa ma gandesc la cat de rau mi-ai facut si cand aparent totul era bine.

Intrasem parca intr-un labirint in care orice gest tandru usor incepea sa paleasca, sa imi spui ca e in firea ta sa fii rece, desi eu alesesem sa fii tu primul in atat de multe sensuri...desi eu as fi mers pana la capatul lumii si mi-ar fi placut sa imbatranesc langa tine... Desi eram capabila atunci de orice pentru tine, fara sa imi pese ca stilul de armata ma va durea si imi va arde sufletul mai precis de orice otrava. Usor, se contura si vina mea...ca te iubeam fara margini, atat de rau incat mi se parea un usor masochism ca aleg sa fiu in dreapta ta.

Ai inceput sa fii criticul meu aspru, sa ma certi, sa ne certam care sa spele vasele...in definitiv, te-am descoperit fara masca. A durut si asta la fel de mult precum clipa cand ai plecat fara mine, caci eu poate ca mai speram sa bati la usa aceasta si sa ma iei de tot.
Eu am ramas cumva suspendata pe aceeasi punte, usor in deriva, in care ma intreb adeseori de ce...de ce n-a fost bine pana la capat, acel bine care nu iti mai aduca niciodata vreo parere de rau, regret sau vis uitat.

Zambesc, este una din acele dimineti. Ma bucur ca nu toate au aceeasi aroma de tine, caci nu mi-as mai fi dorit sa ma trezesc.

Morcheeba Live sau momentul meu de conexiune cu Skye Edwards

 

Aşteptam revenirea trupei Morcheeba din 2011 când am ascultat pentru prima dată trupa live într-un eveniment la Sala Polivalentă. Trecutul meu de ascultător e legat de partiturile semnate de membrii formaţiei şi în special de amprenta vocală distinctă a unei soliste inconfundabile, Skye Edwards. Tot ceea ce înseamnă o piesă, de la armonie, la timbrul vocii, intonaţie, înălţime până la tempo şi linie melodică, are atingere de geniu.

De-a lungul a 11 ani de când ascult Morcheeba, m-am regăsit sufleteşte, am sperat, am trecut prin toate stările omeneşti, având melodiile alături aproape zilnic. Precum un pansament afectiv cu efect prelungit, am găsit răspunsuri şi linişte interioară.

Voi aminti rapid de trupa din deschidere, care nu a reuşit să se ridice la un nivel de performanţă, fiind oricum la început de drum. The Speakers, o alegere nu tocmai fericită (genul muzical nu rezona cu ceea ce avea să urmeze pe scenă), a încercat să creeze o atmosfera animată, cu iz şi amestec bizar de rock’n’roll, retro, indie-british, pop, rezultând un produs destul de bun armonic pe parte instrumentală. Vocea tânărului solist fotomodel Vicenţiu, cu toate că nu deranja în registrul grav prin abordarea mai întunecată, era destul de ţipătoare în maniera acută. Intervenţia The Speakers fost salvată de solo-urile de chitară, forţa toboşarului şi accentele bine evidenţiate de fata de la bass. “Lullaby” are potenţial de hit pe posturile de radio la limita dintre mainstream şi underground, iar albumul de debut al trupei va fi lansat anul viitor. Evident, alegerea trupei din deschidere nu a ținut cont de genul muzical al headliner-ului.

Spectatorii veniți în seara de 11 decembrie la Arenele Romane au fost sau au devenit instantaneu fani Morcheeba. La ora 21.04, Skye și colegii şi-au făcut apariţia în ropote de aplauze, prima piesă aleasă pentru a deschide o seară unică fiind “Make Beliver”. Extrasă de pe cel mai recent material, “Head Up High”, cu aromă reggae, dancehall, Skye a invitat spectatorii în lumea perfectă în care trebuie să crezi cu adevărat în idealuri pentru a le îndeplini, având sprijinul omului drag: “I know you’re gonna make your move sometime /It’ll be sublime /While you blow my mind / We’ll both be shining in your golden glow / And that’s all I know…I love my make believer / Take me on a trip / From fantasy to fever.”

Cu un uşor dramatism în privirea şi interpretarea solistei, a urmat “Never An Easy Way”, una din creaţiile din vremea de început a trupei, atunci când albumul  de debut ” Who Can You Trust?” oferea noi direcţii genului trip-hop, iar criticii spuneau despre Skye că de fapt sufletul ei vorbeşte pe note muzicale. Au urmat apoi două piese extrase de pe “Big Calm”, cel de-al doilea album lansat în 1998. “Part Of The Process” şi “The Sea” s-au îmbinat cu succes, Ross Godfrey oferind momente din ce în ce mai preţioase prin solo-urile sale de chitară extinse.

A urmat apoi momentul de revoluţie, clipa în care Skye a cerut să vadă publicul (până atunci în beznă). Atunci, solista a realizat că sectorul Golden Circle este mai liber, iar în spate este o aglomeraţie nefirească, cu un spaţiu gol care delimita cele două zone. Neaşteptat, aceasta a întrebat de ce există aşa ceva şi de ce nu le este permis oamenilor să se apropie de scenă. Neobţinând un răspuns, Skye a declarat că va veni ea să rupă barierele de metal pentru ca în final să iasă de pe scenă, punctând faptul că nu va mai cânta astfel. Sfidarea organizării şi a serviciului de pază i-a motivat pe oameni, care au îndepărtat singuri restricţiile, astfel că şi eu am pătruns cu entuziasm în faţa scenei, mai precis în al doilea rând. Cu siguranţă că artista a simţit că mai în spate se ascund oamenii care preţuiesc mai mult trupa şi că alături de ei va rezulta un alt schimb de energii.

Revenită pe scenă, a spus clar că nu trebuie să existe două sectoare, că are nevoie de un public compact care să se simtă bine şi că nu o interesează preţurile biletelor care au dus la scindarea aceasta de public, deoarece Morcheeba iubeşte fiecare om care a vrut să vină la concert. Cu o atitudine pe care niciun artist nu a mai avut-o, Skye a câştigat enorm la capitolul imagine prin sinceritate şi firesc a urmat apoi primul single de pe noul material, “Gimme Your Love” fiind o declaraţie clară şi profundă în faţa celor prezenţi.


După efervescenta “Shoulder Houster”, “Otherwise”, melodia cu care descopeream trupa la 12 ani, m-a fascinat încă o dată prin intensitatea unui mesaj în care fantome ale trecutului încearcă să pătrundă în prezent. Până la urmă, alegerea ne aparţine dacă ne dorim să ne eliberăm sau nu de umbre şi experienţe nereuşite, solista trăind intens fiecare vers în parte.

"Acum, haideţi să ne distrăm. Nu că nu ne-am fi simţit bine până acum, dar din această clipă ne vom bucura şi mai mult. Vom interpreta un cover după David Bowie, sperăm să va placă!" – Ross Godfrey

“Let’s Dance”, the pure delight pe care mulţi oameni il aşteptau, iar pe ceilalţi i-a surprins într-o manieră  de neuitat, a fost un punct culminant al serii, solista abordând linia melodică în maniera personală. Sărind şi dansând, în ciuda sandalelor fine cu platformă, Skye a atras din nou toate privirile, fiind învăluită de jocurile de lumini care păreau şi ele din filmul post-disco.

După un moment destul de agitat, a început un nou manifest de ordin sentimental, intens, răvăşitor prin “Crimson”, arta dramatică fiind din nou reliefată drept unul din punctele forte ale unei artiste devenită simbol. Expresivitatea mâinilor, maniera de a cânta şi a aborda versuri care îţi ajung şi ţie ca şi spectator prin fiecare fibră a sufletului, au condus la o clipă de un intens cutremur interior, în care se auzeau uşoare oftaturi după unele versuri: “There’s a smell of good years burning / And it won’t fade away / Windscreen broken, you’re bleeding /Rolling action replay…Hell bound, hopeless for you / Nothing left to hold onto / Hell bound helpless, it’s true / This crimson crystal view.” Totul a culminat cu ieşirea solistei de pe scenă şi 3-4 minute piesa a continuat cu partea instrumentală, în care distorsul lui Ross puncta cu măiestrie finalul unui moment de catharsis.


“Trigger Hippie” a continuat seria în tempo lent, totul reuşind să îngheţe în clipele când Skye te privea fix zâmbind. A început momentul “Blindfold”, una din piesele mele preferate pe care am ţinut să o filmez în totalitate. După aproape un minut, s-a apropiat, m-a privit din nou şi mi-a cerut telefonul. De pe scenă, s-a filmat pe ea şi pe cei din trupă, iar apoi a ţinut să existe şi publicul prezent la concert în respectiva înregistrare. 

 

După acest interval care mi-a părut infinit şi extraordinar, un tânăr i-a înmânat albumul cel nou pe care îl cumpărase, iar aceasta l-a semnat, oferindu-l apoi şi lui Ross pentru un autograf. Fanul i-a oferit o eşarfă pe care Skye a purtat-o pe parcursul melodiei “Release Me Now”.

Trupa a revenit rapid la un bis pe care publicul îl aştepta cu nerăbdare, iar acesta s-a concretizat prin legarea a trei creaţii, fără pauză. “I’ll Fall Apart”, abordată ca şi pe disc acustic, a reprezentat un nou moment de regăsire sufletească şi al omului drag, Skye intepretând şi partea lui James Petralli din White Denim, cel care a şi scris versurile. Măreţul hit şi poate cea mai cunoscută melodie de întreaga audienţa s-a dovedit a fi “Rome Wasn’t Built In A Day”, pentru ca finalul să fie un apogeu. 

“Face Of Danger” a reprezentat un moment alert, în vervă, în care faldurile rochiei create de Skye se ridicau din nou uşor cu ajutorul unui ventilator, aceasta împărţind buna dispoziţie pe chipurile tuturor. Partea de rap a lui Chali 2na din varianta de studio, a fost dusă la bun sfârşit de aceeaşi solistă, care a uimit încă o dată prin potenţialul şi tehnica vocii sale.

Bassistul Steve Gordon, soţul lui Skye Edwards, a fost cel care a convins-o pe aceasta să revină în trupa Morcheeba. În momentul în care Skye a punctat detaliile reîntoarcerii sale, esenţial a fost ca soţul şi cel mai bun prieten al ei să o însoţească şi să devină bassistul trupei.
Momentele de tensiune dintre carismatica Skye şi Ross Godfrey par acum demult uitate, conexiunea şi modul frumos în care comunicau toţi componenţii pe scenă fiind o dovadă fie că acum Morcheeba este mai mult decât niciodată o familie. Ross a înţeles că emblema band-ului va fi întotdeauna artista cu voce cristalină, cu trei albume solo la activ, mamă a trei copii, devotată muzicii, omului iubit şi fanilor pe care a dovedit încă o dată cât de recunoscătoare le este pentru sprijinul moral de care au dat dovadă de-a lungul timpului.