Uneori
e atat de greu sa te desprinzi de trecut, alegi sa te lasi macinat de
eterne ipoteze si vise neincercate incat ajungi sa plutesti solitar pe
insule in care disperarea nu poate fi alungata nici de cel mai puternic
analgezic.
Nu
poti accepta in prima instanta ca nu mai exista maniera adecvata in
care sa reinvii sentimente apuse, ca viata chiar preschimba suflete,
stari, emotii si te agati de ultime farame de tandrete cu dor in suflet
si mici licariri de speranta in privire.
Apele nesigurantei ne pot inghiti, a coase ceea ce a fost rupt inca din start este o munca ce nici
Penelopa nu ar duce-o la bun sfarsit. Traim in trecut din frica de
prezent, de teama ca poate altcineva ne va frange si mai rau aripile si
sufletul, lucru care se intampla adesea si il presimtim cu precizia unui
chirurg.
Visam la clipele de atunci
dintr-un soi de sadism care ne rupe si ne arunca din nou pe bulevarde
gri si triste. Proiectam in prezent trecutul, de aici tragismul si acele ganduri
care ne invadeaza textura sufleteasca. Fugim din nou spre trecut cu
acelasi tren cu care plecam spre a ne marturisi iubirea, uitand ca
momentele acelea au murit si degeaba incercam sa resuscitam trairi, caci
vom obtine doar oaza de liniste temporara. Privim si simtim ca unii
oamenii au capacitatea de a scoate tot ce este mai rau din noi, pentru
ca tot ei apoi sa ne acuze ca nu suntem fericiti strict din vina
noastra. Se spune ca ceea ce avem este ceea ce dam si daca acest adevar
ar exista, probabil multe drame existentiale ar fi doar fictiune pura.
Intelegem
ca daca noi ne-am schimbat in urma unor traume emotionale, omul care
pana mai ieri era cel mai drag a ramas la fel. Nu vom putea fi niciodata
pe primul plan pentru el si aflam ca nu am fost vreodata, rememorand
momente tensionate cu gandul melancoliei inca pe buze.
Il
privim, il ascultam si ceva din noi moare pana cand, ajunsi inapoi in
patul rece alaturi de muzica draga pe fundal, ne simtim usurati de o
greutate ce o caram neincetat cu noi. Ne eliberam de trecut doar cand il
privim drept in fata, lacrimand si sarutand pentru ultima oara. Il
lasam sa zboare cand privim in urma noastra cu aceeasi tristete, dar cu
multa liniste sufleteasca pe care am cautat-o zile si nopti la rand.
Ne
putem amagi ca linistea vine cu alte relatii si persoane ce isi anunta
cu fast intrarea in viata noastra, dar sfarsim prin a intelege ca a face
pace cu trecutul intr-un mod veridic este sa il lasam sa se departeze
si sa nu il mai purtam pe chip...sa il dezbracam cu siguranta ca unii
oameni nu se schimba si ca undeva il vom gasi pe acela care ne va
motiva, influenta, iubi, ocroti, departe de circul si zgomotul de
varietati din oras.
Unii
oameni raman sau nu, asa cum si noi alegem sa plecam in cautarea de
zambete reale care sa nu aduca cu ele lacrimi si deznadejde. Este o arta
sa preintampini tragedia, sa te folosesti de intuitie, sa stii ca
uneori cand tu dai tot ai putea deveni doar un teren de joaca.
Ne
recuperam dupa esec in bratele noastre, cand plangem si cu fiecare
lacrima se mai duce un dor, un zbor, o remuscare. Aflam din nou cat de
importanta este iubirea si stima de sine, intelegem cat de vitale sunt
sentimetele si afinatile noastre si cu grija, indepartam plasturii
regretelor si odele iubirilor apuse.
Atunci
cand ne vom iubi suficient de frumos si intelept, nimic nu ne va mai
rani. Nu vom mai avea asteptari, nu vom mai crede in altii mai mult
decat in noi, vom fi pregatiti pentru orice.
Respira. Visul s-a consumat, traieste acum. Lasa linistea din tine sa te aduca acasa, la tine.
https://youtu.be/8DZJQjn3jV8
