Doar respira. Acum.

"O experienta nu este incheiată decat dupa ce a fost scrisa."

Respira. Incep sa imi spun asta, de teama ca as putea uita. Deocamdata este totul mecanic, decorul e doar interfata unui cumul de emotii incoerente.

Luciul apei si spuma acesteia. Un sfert de ora inainte de ora 8 dimineata. Pustietate. Frig. Port fusta cu gandul la caldura de peste zi. Imi ascund tremuratul interior dupa esarfa mea draga. Soarele iesise de putin timp si caut locul perfect pentru a ma incalzi. In fata foisorului de lemn se face curatenie. Un peste maricel sta in fata cosului de gunoi. Primul. Ma sprijin de una din salcii si inchid ochii.

"Burning Pictures" imi redevine soundtrack. Mi-e frica si dor. Sansele sa nu apara se acutizeaza si zambesc. O sa ma gaseasca plansa si pierduta. Deschid ochii. Pestele mort pluteste deasupra apei. Aruncat in sila.

Malul lacului e plin de pesti micuti. Initial imi spun ca sunt toti morti si privesc din nou aleea. Pentru doamna de la curatenie par o fata trista anosta, dupa ce se mai invarte prin micul perimetru, pleaca. Mereu mi-a placut sa imi pierd privirea spre linia orizontului si sa ignor orice s-ar intampla in jur. Incerc si acum.

Incep sa ma incalzesc si observ in fata mea un mic miracol. Pestele din dreptul meu respira. Branhiile se dilata usor, incercand sa capteze inca un strop de sansa. Ma apropii de mal. Ii vad burta umflata, imi trece prin gand ideea ca in privinta lor nu se poate opera, taietura este ireversibila, nu poate duce la renastere si sansa noua. Felicitari veterinarilor, imi spun privind spasmele lui. Il prind de coada si obtin o zbatere. Ma priveste, ii adresez ceva si il arunc rapid in apa. Pluteste. Cu ultimele forte, branhiile se misca usor si ma intreb de ce. Sa fii o entitate mai mult moarta decat vie si totusi sa lupti pentru farame de timp, sa nu abandonezi o lupta pierduta, sa nu te adancesti de la primul semn in neant si negare. Stiu, e o vietate care traieste prin prisma reflexelor, dar oare nu de ele am si eu nevoie? Mi l-as dori pe cel care cicatrizeaza sfasieri de suflet si plaseaza uitarea alaturi de nepasare in spatiile cusute.

Probabil asist la pescuitul sportiv de dimineata, pescari cretini care prind vietati si le lasa sa moara in lipsa mediului vital, pe un mal de beton. Ce satisfactie au unii in a privi cum se desira viata...

25 de minute trecute. Am privit moartea in ochii sticlosi si i-am zambit la randu-mi. Fara lacrimi, m-am indepartat de cadavrul unui iubiri neavute si neintelese. Am mirosit-o si anihilat-o apoi, impunandu-mi ca nu voi lasa sa ma distruga. Nu moartea, nu deziluzia, nu mitocania, nu falsitatea, nu minciuna. Nu toate astea la un loc.

Am inteles ce a vrut sa imi spuna natura intr-o dimineata de luni. Nu imi permit sa uit. Doi ochi ma vor privi mereu din fundul prapastiei daca nu voi onora traversarea lor in cealalta dimensiune. Ma vor urmari daca nu voi invata sa ma desprind de negativul din viata mea, de oamenii ei mici si fricosi, de pacatele lor, de a dori sa salvez pe altii inaintea mea.

Da, respira, bucura-te. Meriti iubirea care raspunde prezent in clipele critice. Invata sa o antrenezi pe a ta. For all the "rainy" days.

"I gave my breath to the song
To the song, wasn't mine
Neither of ship nor of sea
Neither of glass nor of wine

Leaving this ghost of a road
I'm climbing hand over hand
Toward that pinprick of light

Toward the seed that God sowed..."

Thoughts

Nu este o himera. Stii de ce? Anticii greci dadusera denumirea unui monstru. Iar ceea ce se intampla acum cu noi nu este de factura asta. Sau cel putin...imi place sa cred doar in binele pe care ni-l provocam. Priveste-ma, sunt in fata ta. Nu ma apar, pentru ca nu am de ce. Te simt, mai presus de cuvinte. Nu te cunosc, iti place sa iti spui asta. Iar mie imi place sa iti demontez ideea, sa o sparg in mii de bucatele, la un loc cu indoiala, temerile si nelinistile tale.

Respira. Sunt aici. Ma vezi, nu am nimic de ascuns. Lasa-ma sa iti sarut mainile si nu vorbi. Orice cuvant isi pierde acum din farmec. Nu ma intreaba de ce, cine sunt, ce simt sau cred. Cuprinde-ma si lipseste-ti urechea de pieptul meu. Te mai indoiesti? Nu pot sa explic, nu stiu si nu vreau sa fac asa ceva.

Demoleaza-ma si construieste-ma la loc. Inlatura zidurile pe care le-am ridicat cu atat de mult patos. Stii de ele, e suficient sa ma vezi in lipsa mastilor si le vei nimici pe toate, pana la ultimul. Tu imi bucuri sufletul intr-un mod autentic, incat nu pot si nu vreau sa imi inchipui cum ar fi daca nu as mai stii de tine. Refuz sa accept negatii din partea ta, nu acum, nu asa. Nu ma intreaba ce e cu mine, de ce nu te vad ca pe ceilalti, de ce nu refuz sa capitulez in fata evidentei. Ma fascinezi si e suficient sa inchid ochii pentru a te percepe din nou. Iti inspir parfumul, te ating, ma pierd si ma regasesc dintr-un suflu cu tine, devin a ta.

Vorbeste-mi fara cuvinte, lasa-ma sa te port, sa ma imbrac cu tine si sa nu mai tremur. De frig, de angoasa ca abia acum ai aparut in calea mea, de nelinistea ca nu voi apuca sa traiesc in tine prea mult. Inunda-ma si adu-ma la tarm. Prinde-ma si reinvata-ma sa nu ma mai lupt cu mine. Opreste-mi distructivitatea iubindu-ma.

Da-mi farame. Nu iti cer mai mult. Imi vor fi suficiente, ma vor hrani si nu voi ramane pustiita. Lipsa ta seamana tot ce exista mai rau in mine, candoarea ta inlatura tot si imi ofera un mic fior de eternitate. Opresc timpul cu tine, te pun in modul repeat. Cum crezi ca pot uita rapiditatea cu care ai venit spre mine intr-un absurd final de saptamana? Erai in fata mea si tot ce imi doream era sa iti sar in brate si sa te sarut. Imi pierd logica si ratiunea, dar am obosit sa filtrez tot, decantarea ma goleste de esenta mea.

Iarta-ma. Nu te-am cautat, dar te caut de fapt dintotdeauna. Si imi doresc o clipa urmata de inca una...iar la urmatoarea sa imi soptesti ca noaptea care vine nu va trebui sa o intampin cu indoiala de a nu fii cu mine.

Esti aici. Ramai.

https://www.youtube.com/watch?v=EN2QOc4fkiQ

Find me again.

Pornesc cateva ganduri inspirata de randurile regasite dintr-o carte si de vuietul interior, apasator, aprig... Sa fie coincidente? Imi place in continuare sa sper ca nimic nu poate sa fie intamplator, la voia abisului.

Replay. Deja cred ca am invatat fiecare nota si pauza, avand de ceva timp varianta instrumentala de la o piesa draga pe repeat. Ma trezesc si adorm cu ea, peste zi este cu mine, ma linisteste si tulbura in proportii diferite in functie de starea in care ma gaseste. Si acum, infinit mai mult.

https://youtu.be/WPkCbIa1hmg

Vineri seara. Momentul pe care unii il asociaza cu eliberari in diferite conjuncturi si modalitati, iar eu il reperez mereu cu linistea de dupa agitatie, zgomote, patos si energii la cote marete. Tacere. Am nevoie sa nu aud decat acorduri line, miscarea neuniforma a vantului, trilurile pasarilor si vocea mea interioara. O invit la masa incepand cu fiecare vineri dupa-amiaza pana in zorii zilei de luni. O ascult, cert, inteleg si incerc sa cad la pace cu ea. Lucru greu, de fiecare data. 

Ciudata existenta... Sa simti, din ce in ce mai des, ca te-ai nascut cumva tarziu, ca nu mai ai timp, ca intalnesti oameni perfecti in momente nepotrivite, in contexte complicate, sa privesti in gol, pastrandu-ti zambetul care ascunde atat de multe. Sa pari cel mai fericit, chiar si tu sa crezi asta, sa semeni bucurie in tot perimetrul in care te afli, dar tu sa fii pustiit. Sa realizezi in fiecare seara cine, cat, de ce esti.

Ai intalnit vreodata un Om perfect? Pe care simti ca il cunosti dinaintea timpului? Ca esti legat de el indestructibil, ca ii recunosti pasii, imbracamintea, privirea si glasul? Oh, glasul. Stii cum suna vocea Omului perfect? E magica. La naiba, scriu un cliseu. Te cucereste prin intermediul unui telefon, te face sa razi din suflet, netrucat, te calmeaza, e acel timbru pe care parca l-ai mai auzit, in timpuri indepartate, da...ii spunem déjà-vu. Amintiri ancestrale. 

Il vezi, dar simti ca e o revedere, ca pe undeva s-a rupt legatura si acum se petrece reconectarea. Minutele cu el trec ca fractiuni de secunda, te simti intr-o siguranta stranie si oftezi. Te intrebi retoric de ce acum, de ce asa, de ce-uri multe... si agitatia incepe sa iti mascheze fricile. De a-l iubi, de a-l pierde, de a fugi in lume cu el, de... Sunt nenumarate, le resimti privindu-l, urmarindu-i cu atentie mainile, structura, inflexiunile vocii, agitatia, visele. Te desparti de el si imediat dupa oftezi din adancul fiintei, iar o stare de murmur si tremur te acapareaza. Faci cu greu primii pasi si iti duci mana la piept. Iti spui ca ai mai simtit asa, ca vei trece peste, ca vei reusi sa maschezi cumva tot si nu vei lasa tulburarea sa te cuprinda.

Si...usor, incepi sa te minti. Te intrebi de ce ai acest pattern si revii la el. Ce te fascineaza la un tip trecut prin viata? Ranile lui, experienta razboaielor interioare, maturitatea, franchetea? Toate la un loc si mult mai mult...
De unde vine calmul de a te abandona necunoscutului atat de familiar?

Zambesc. Imi aduc aminte ceea ce am ascultat impreuna astazi...si nu pot sa nu caut un mic/alt semn in "Don't let go / have the right to lose control..."

Poti pierde controlul usor, mereu mi-a fost teama de asta. Cum controlezi intensitatile si cine iti va fi refugiu? Tu nu iti poti fi, de aceea cauti validari si liniste extatica in ceilalti...si iti spui, ascultand versurile de mai jos si cantul vrabiilor, ca... esti pierdut. Sau regasit.

"How dark this bit of light so late

That falls across your breast

All blues and the grace by God and the

I will have to

I will have to learn the rest..."

All.

Middle of the game

Se spune ca in mijlocul jocului nu mai poti schimba regulile. Lucru perfect adevarat in sport, dar oare si in viata?
Dupa prea mult timp petrecut intre spatii goale, dezumanizate si reci, am ales sa am cateva zile de concediu in camera mea, la soare. Cat mi-a lipsit. Senzatia de a fi gol si caldura naturala care sa iti invaluie corpul si sa iti redea putere, sa fii doar tu cu multele, infinitele ganduri.

Iubesc clipele de liniste, meditatia, aleg sa ajung in orice scenariu imi doresc si sa las fricile de-o parte. Acum, in sfarsit. Temerilor de a ma arunca valurilor, necunoscutului, inceputului la munca si in iubire, in bratele omului care m-ar ierta si mi-ar reseta pulsul, in orice loc s-ar afla. Stiu ca exista un dar, simt ceva mai presus. Speranta mea, dublata de privirea si atingerea lui... coordonatele care imi ofera atat de multe doar imaginandu-mi ca le voi simti din nou. Asa ca, pe o perioada nedeterminata, las fricile sa se joace puzzle fara mine, doar ele mi-au paralizat simturile si hranit toate temerile, m-au readus in stadiul de persoana trista, fara sperante.

Solitudinea te invata din nou si din nou ca nu trebuie sa astepti salvarea din alte parti, ci de la tine. Din iubirea de sine. Tare greu lucru, dar care prinde contur daca il hranesti si stimulezi. Am muzica, scrisul, parcela mea de lume si viata din care ma resetez acum, capatand un pic de culoare si noi sensuri.

Trecutul e mult in spate, nu il mai hranesc si nu ii mai dau voie sa influenteze viitorul. Dar...stiu, voi afla, din nou, cum unele lectii revin in viata noastra pentru a nu mai repeta la nesfarsit greselile acelea. Nici nu imi place sa le privesc ca pe erori, le percep astfel doar din pricina suferintei cu care vin ambalate. Frumos, gentil, creativ, deci addictive. 

M-am dat jos din carusel, pentru o clipa extinsa, cateva zile si nopti, vremea necesara pentru a porni spre un nou drum.
Rascruce. Extreme. Cele doua cuvinte care ma cunosc atat de bine si care azi, dupa multiplele agonii si tristeti, au capatat sensul mult dorit. Inceput curat, liber, fearless. Nu am alta optiune, este singura de care ma agat si o respect. Imi las viata sa ma recuprinda, imi reascult spiritul si organismul, imi iau cu mine instinctul si bucuria de a trai. Ma vindec, invat si candva privirea mea il va repera. Voi zambi, ma va gasi intreaga si nu voi lasa nicio farama de trecut sau viitor incert sa il atinga.

Come to me.

Roads

Chris Cornell s-a sinucis. Dupa ce afli ca unul dintre cei care a fost acolo a ales sa plece, in cel mai egoist mod cu putinta, te cuprinde si mai tare valul de revolta urmat de unul de acceptare. Avea tot si totusi...suferea. Poate nimeni nu a vazut sau nu conteaza suficient agonia unui suflet pentru altele. Nu reusesc sa cuantific acum ce inseamna 'Promise' sau 'Burden In My Hand' in viata mea. Asa ca, iti multumesc, oriunde ai fi.

Imi aduc aminte de el, de omul meu. M-am trezit dimineata si resimteam cosmarul de dupa. Dar nu ma pot intoarce. Sunt atatea idei si emotii, dar stiu ca iti trebuie demnitatea de a iesi din o relatie nociva. Nu poti fi sacul de box al nimanui. Cei slabi si fara credinta isi pun streangul de gat, se arunca la pamant si raman acolo cum spunea Iorga, iar cei neinfricati lupta cu ei si stiu sa isi demonstreze zilnic ca nu pot pierde lupta. Cu ei. Trebuie sa discerni oamenii luminosi de psihopati. Iar eu i-am ales mereu pe cei mai damaged sperand in vindecarea lor, uitand ca ea poate fi platita cu distructia mea.

Joc sah cu suferinta. Ma ameteste si ma prinde zilnic in dubii. Imi impun ca sunt bine, pe drumul care duce la desavarsire, stiu ca ma voi regasi si voi ajunge acasa. La ei.
Si iubirea... Ma tot intreb unde pleaca si de ce lasam alte entitati sa ne transforme personalitati si sentimente. Revin la Osho si mai dau un replay piesei cu Slash si Chris. Imi plac unele intoarceri in timp. And I won't promise you not a thing this time. Only to myself.

Cealalta femeie

Crezi ca stii si cunosti cum isi duce viata, cum trec zilele pentru ea in aceea dulce-amaruie asteptare, nu? Crezi ca acesteia nu ii este complicat sa se ascunda de ea si de oricine ar vrea sa o vada fara masca si secrete? Think again.

Pare simpla din exterior viata unei femei tinute in umbra care stie mai multe decat cea ramasa acasa. E ciudat cum si cea oficiala a trecut poate prin povestea asta, dar o data ajunsa 'the one' uita.

Interesant cum este dorinta asta din oameni si ceea ce visam uneori. Daca mi-ar fi spus cineva acum cativa ani ca voi avea parte de anumite momente, as fi spus raspicat ca nu se poate, ca e imposibil. Si totusi...puterea gandurilor transcende uneori ce socotim ca este legal si permis.

Titulatura de cealalta, deci nu cea aleasa, este usor nerealista. La drept vorbind, femeia din obscuritate nu este in competitie cu nimeni, nu i se citeste ingrijorarea pe chip si nu este imbracata in temeri si vise irealizabile care sa fie palpabile.

Zambesc si privesc aburul ceaiului verde cu iasomie aflat pe masa. Asa era si el, unul dintre cei care mi-au pasit in viata la un punct de cotitura, dezamagita de tot ce avusesem pana atunci. Venea uneori, pleca inainte de zori, sau mai bine zis, nu voi stii vreodata cum arata diminetile in bratele lui. Si nici nu mi-am proiectat asta prin ganduri. El, cel cu familia perfecta, expus mass-mediei de mai bine de 10 ani, depasise granita aceea vitala de control, oricat de mult imi impusesem sa nu il las.

Ar fi trebuit sa ne vedem de multe ori, dar de fiecare data am reusit sa lansez o scuza frumos impachetata similara hainelor sale desavarsite. Am preferat sa il am si sa il port cu mine asa, sa ma intorc cand vreau eu mental in zona aceea interzisa, sa zambesc pentru ca ma dorea si nu ma avea, sa ador momentele cand soseau ganduri si eu nici nu mai eram conectata inspre el.

Eram fericita si cu atat, nu puteam cere mai mult, caci oricum, nu mai reprezenta o surpriza ca daca il pot avea pe el, pot avea pe oricine imi doresc. Incredere in tine...in faptul ca esti alternativa, opusul de acasa contureaza o stranie, dar creativa stima de sine.

Cele trei relatii serioase si asumate pana acum m-au inchistat in reguli, batai de inima sacadate, teama de a fi inselata, frica de a nu face lucrurile asa cum ar 'trebui' etc.
Gelozia mea din trecut alaturi de gandul exclusivitatii m-au dus pana la controlul omului adorat cel mai mult pana acum si da, m-au transformat primavara trecuta intr-un om inspaimantat, mai agresiv, cinic, care se pierduse pe sine, inainte de a castiga apoi cu succes cel mai important atu: stralucirea din privire care mereu vine la pachet cu linistea si gandul de a lasa totul sa curga...incet, fara palpitatii.

Asa m-a conturat si el, emotionata cand se apropia, visatoare, o aparenta adolescenta care traia acele mici clipe sincere, fara asteptari. Toti pasii pana la mine i-a facut cu gandul ca va fi usor si voi ameti doar privindu-l, admirandu-i indeaproape statutul, prestanta, dar pentru mine acel afterglow al sau a fost suficient. Ce faci cand se inchid luminile rampei? Suferi, astepti, iti dai jos masca de fericit social si...spui fara cuvinte ceea ce ea stie deja.
Cu putine intalniri a devenit pentru mine retoric deja sa il inteleg de ce revine, in ciuda negatiilor mele constante urmate de mici dulcegarii. Barbatul trebuie atras, sedus, sa vada exact cat il lasi tu, nu cat ar vrea el. Am ajuns sa tin la el si sa ii multumesc printre ganduri ca s-a oprit (si) la mine pentru a ma ajuta in procesul desavarsirii...acela care uneori pare indepartat si anevoios.

Uneori, micul joc al seductiei cu un om important iti da aripi sa zbori si sa iti cauti sufletul pereche. Inveti ca nu trebuie sa sufoci omul de langa tine cu sute de intrebari si spaime, sa apreciezi simplele vorbe rostite de un strain pana la urma si da, "Esti frumoasa" suna uneori mai bine decat alte doua cuvinte pe care le rostim adesea obligati de conjuncturi sociale. Simplu, dar de efect. O apreciere care face cat un pacat nerealizat.

Sunt convinsa ca alte sute de vise ne asteapta frumos pentru a le indeplini, pe aripi in care speranta, adevarul, lumina, entuziasmul si linistea se oglindesc in mod desavarsit si irepetabil. And dears, you don't have to be the other woman to gain all this. I'm so sure about it.