Sunt unele momente cand iti doresti cu ardoare si seninatate sa impartasesti o gama larga de emotii cu omul care iti este cel mai drag.
The National. Trupa asta e dintr-o liga aparte, unica, trainica. Atunci cand scoti ceva bun, palpabil, salvator din depresie, te poti numi un invingator. Muzica acestor artisti se adreseaza unui public mic, care vede infinit mai departe de o linie melodica si niste versuri. E o tristete bine dozata, as putea spune una elevata, deloc clasica si plina de simboluri. Poti plange acasa pe muzica lor, insa live vei rade, vei trai intens, vei fi fermecat.
2014. An de gratie. Anul cand i-am vazut pentru prima oara in fata ochilor pe Matt & Co. Timp de trei piese am stat in acel perimetru mic, destinat fotografilor. Prima piesa "Don't Shallow the Cap" m-a bulversat. Desi eram in cel mai bun loc cu putinta, am inchis ochii cateva secunde. Era real, traiam clipe unice. Cu telefonul meu deloc performant si drag, am facut cateva fotografii si am filmat franturi. Stiam ce lipseste, dar nu eram trista. Pret de o ora si ceva, m-am amuzat pentru ca Matt bause putin cam mult, a fugit in lateral la un moment dat, iesind de pe scena, urcandu-se intr-un copac.
Demonii se alunga si cand ii fugaresti putin si urli la ei, cand reusesti sa ii minimizezi cu forta si increderea ca esti mult mai priceput ca ei.
Demonii se alunga si cand ii fugaresti putin si urli la ei, cand reusesti sa ii minimizezi cu forta si increderea ca esti mult mai priceput ca ei.
Stiu ca am simtit liniste in timpul acelui concert, fervoarea unui nou inceput si satisfactia de a privi in spate cu mandrie la cicatricile si spaimele apuse.
"I Am Easy to Find". Maine, The National, revin pe pajistea aceluiasi domeniu pentru a promova un nou album si a mai nimici pasional cativa demoni. Cu un playlist din care lipsesc melodiile de care am abuzat pe modul repeat ani intregi precum "England" sau "Think You Can Wait", devine usor de inteles ce mi-a lipsit acum cinci ani si ce este posibil sa imi lipseasca si maine.
Cred foarte mult ca in viata meritam sa punctam anumite clipe cu Omul pe care il simtim cel mai drag atunci. Imi place sa cred ca se produce un catharsis de cursa mai lunga atunci cand impartim mixul de sentimente si emotii. Nu stiu daca am dreptate, in toate concertele marcante traite pana acum, mi-am fost vesmant si alter-ego, prieten si critic, lumina si intuneric, calm si furtuna. Nu poti trai pe jumatate atunci cand esti un suflet care arde continuu, dar te poti tempera si citi bucuria oglindita in ochii Omului tau drag. Il poti lua de mana, desi vei simti fiorul de frica gata sa te paralizeze si vei alege sa rostesti tare, fara echivoc, la unison cu trupa: "It's a terrible love that I'm walking in / It takes an ocean not to break."
Si vei experimenta ceva aparte, dupa ora aceea live de la miezul noptii, vei afla cum linistea pura isi face loc in tine si vei zambi cu gandul ca nu esti singurul astfel.
