Trăiesc într-un soi de paralizie sufletească. Tehnic, sunt aparent vie și nu par cu nimic schimbată. Practic, fiecare zi are un gram de letal care se adaugă într-un bagaj pe care îl port cu mine pretutindeni. Imi cunosc bine triggerele emotionale, de multe ori ies pe plus din confruntările cu ele, doar ca dupa fiecare lupta purtată raman cu semne. Sunt ciudate ranile sufletești. Se activează de niciunde adeseori si incep sa sangereze. Un fragment dintr-o carte, un weekend pustiu si fara rost, plin de amintiri, un fragment dintr-o piesă pe care dependenta din mine o lasa din masochism pe repeat. Uneori se aduna toate si ma subjugă, lăsându-ma inertă, cu un gol imens resimțit în fiecare milimetru din suflet si trup. Golul se adancește, se hrănește si creste in intensitate pentru ca mai apoi sa ardă mocnit si sa se reactiveze, firesc, concret, navalitor si destul de precis. Starea asta de pustiu e mereu acolo, ii stiu bine toate fațetele si tertipurile de a se insinua și in momentele de aparentă bucurie și entuziasm de a trăi.
Se spune sa ii dai unui om pentru care ai sentimente libertatea de a se manifesta așa cum este, așa cum simte, sa nu il fortezi în vreo direcție. În concordanță cu ideea asta este și cea conform căreia daca iubești un om e necesar să îl lași să plece si dacă se întoarce, este al tău. Eu nu cred in plecări. Nici în sosiri. Nu cred ca oamenii care ne părăsesc, cu sau fara preaviz, îndemnați sau nu de faptele noastre, mai au ce să caute în viitorul nostru. Oamenii care renunță ușor, la primele hopuri, nu au de ce sa fie păstrați. Cumva devine clar ca in momentele mai critice vor fugi în direcția opusă fără a privi o clipă inapoi, ca ne vor abandona fără remușcări. Mereu m-am întrebat daca toate ființele care au judecată proprie cunosc notiunea de remușcări. Ironic, dar nu mai cred.
Ciudat. Nu cred ca eu am plecat niciodată cu adevărat dintr-un loc sau am incetat sa simt anumite lucruri pentru cativa oameni. Nu cred ca sentimentele au termen de garanție si se transformă atunci când ești de mână cu alt om. Nu cred în transferul de emoții și în recuperările după eșecuri în alte ecuații. Cred ca fiecare rămâne cu o amprentă imprimată și doar eu le fac mai mult loc, prin alegerea de a-i venera sau înghesui într-un colț relativ adormit.
Vine un moment în care mod firesc obosești. De la atata luat la tranta cu destinul, fatalitatea, eșecurile, oamenii care nu au știut si nu au putut să te iubească, prezentul și viitorul imprevizibil în mod total. E nociv sa supui cumva instinctual aproape oamenii la teste, deși stii aproape categoric ca nu le vor trece, sa crezi ca ei vor acționa ca tine in situațiile date, ca se vor prezenta admirabil si fara greșeli marcante. A trăi în trecut este cea mai mare calamitate pe care o ființă vie, cu judecată, și-o poate face. A alege sa negi evidențele, dovezile si mai ales lucrurile pe care le simti sunt chestiuni monstruoase. Si totuși... e atât de bine sa nu fii cerebral permanent, dual, complex, plin de frici si angoase, de incertitudini și întrebări. E atât de bine sa trăiești si sa fii liber, fara sa te gândești la pretul pe care il vei plati apoi. E atât de frumos sa...iubești si sa simti focul unui om iubit în privire, sa alegi sa îi vezi măreția doar din atât. Atunci, în privirea aceea, incepi sa ii cunosti cu adevarat granițele, apele care îl scaldă, culmile pe care e posibil sa urce, vaile în care se va aseza melancolic și senin, doar atunci știi cine se afla in fața ta.
Nota de plată... Uneori e greu de inteles dimensiunea ei adevărată. Cand esti parasit, cand testul tau a eșuat din nou, cand vezi întâmplător două mâini care se ating si doar una este cea pe care ai recunoaște-o din milioane... atunci când îți simți sufletul disecat pe viu, fara anestezie, ce iti ramane de facut? Cand nu il mai ai la braț, cand tot ce a rămas este tăcerea, cand mai spui cuvinte grele în care nu crezi doar pentru a iti expune durerea brutal și total, cum acționezi? Cum te salvezi? Mai exista salvare cand ai pierdut totul? Un film prost care inspira milă. Cand moartea iti apare în permanență lângă tine si o simți cum se apropie si în dreptul tau, dar iti este frică să o cunosti cu adevarat... Iti spui ca este prea devreme, nu poate veni astfel, dar oare nu este de preferat cand iti miști corpul inert și fără speranță zi după zi? Nu e moartea atunci o mântuire, o salvare? Încă nu știu, doar am gustat fărâme din ea. Fiecare moment de dezastru emoțional, psihologic, este un deces care nu te poate lăsa întreg si cum erai înainte de acel moment.
Vad păsări moarte pe stradă tot mai frecvent. E ceva instinctual de a mi se strânge sufletul si a simti un bocet interior scurt si o frecventa cardiacă mărită. E nedrept sa vezi plutind în aer parfumul acesta greoi, sumbru, deloc liniștitor. De o vreme, de niște ani buni aproape, imi place sa cred ca moartea aduce după ea si liniste. Moartea unei relații, chiar si in fașă, pură, candidă, după orele petrecute în agonie, duce spre o liniște ciudată a sufletului. Este o eliberare stranie, un catharsis momentan, care măcar te ajuta sa poti respira în continuare. Cu ochii spre cer, lansezi timid intrebarea retorică "ce ar fi fost daca?". După 30 de ani de existență, nu cred ca există o intrebare care sa chinuie sufletul mai tare. Dacă vrei ca unui om sa ii provoci o coma afectivă, un infarct emoțional indubitabil, arata-i ca esti fericit fara el, ca l-ai uitat, lovindu-l cu cea mai mare putere în ego și in iubirea pe care ți-o poartă.
