for all you're worth

Cred ca imi este cea mai draga piesa dintre cele alese de tine. Cred ca vorbeste atat de multe despre amandoi, despre noi in drumurile pe care le avem zilnic si in confruntarile cu exteriorul, dar mai ales cu interiorul nostru fragil si greu incercat. Din vara incoace, ma reintorc la ea metodic, precis, stiind ca ma va durea totul.

Te respir cu aceasta melodie. Trag aer adanc in tot ceea ce sunt si te simt. O sa zambesti, poate ca nu este efectul dorit sau poate nu am dreptul sa pretind ca te cunosc doar din atat. Iti recunosc pasii, umbrele, privirea, muzicalitatea, tonusul, graba. Iti intuiesc mersul lacrimilor pe obrazul tau drept si inca iti simt imbratisarea dintr-o seara cand as fi vrut doar sa fug cu tine departe doar pentru a povesti. Te cunosc, te vad in lipsa privirilor recurente, te port cu mine si te imbrac in fiecare dimineata de atunci. Si ma tem, oh, cat de mult ma tem de ceea ce ma infioara in cel mai sublim mod cu putinta. Te voi revedea candva, imi voi opri respiratia cu speranta ca asa voi opri timpul si orice alt muritor din raza noastra vizuala. Voi incerca asta cat mai mult cu putinta, pentru ca atunci, in seara cand totul a fost cald si senin, nu am stiut cum sa ma opresc in loc si doar sa mentin imbratisarea ta. Iar a doua oara, dupa ce te consumasei artistic, am plecat cu un sentiment de apasare si tremur.

Nu stiam ce efect imi vei imprima. Nu stiam inca cum este sa te oglindesti in privirea ta. Nu stiam ecourile pe care tu le vei starni in tot trupul si sufletul meu. De aceea, my dearest, am ales forma unui playlist, pentru a te cauta si regasi in fragmente de sunet si vers, in linii care au rol de anestezic si vitaminizant deopotriva. 

 

esti si nu esti. gandurile mele danseaza neincetat pana te vor repera la orizont din nou. si cand o vor face in mod real, se vor transforma in cuvinte si vor cita din piesa aceasta. si vei zambi, sub treapta de sticla subtire sub care vom pasi tinandu-ne strans de mana. cel mai bine zambim in fata dezastrelor si furtunilor emotionale. si va fi liniste apoi.

Grimus - "Abandonic" - Review

 

Abandon. Intregire. Recuperare. Solitudine creativa.

Existenta umana ar fi de neconceput fara ea, muzica. O stim bine, este forma de arta cea mai aproape de textura noastra sufleteasca, cea mai intima, ravasitoare si binefacatoare manifestare din tot spectrul cunoscut. Are un rol fantastic in a-ti aduce mai aproape anumite momente si a pune uneori pe repeat starile atat de complexe percepute de suflet.

Stiu exact momentele blocate cumva in negura anilor cand am scris despre Grimus. Revad cu ochii mintii oricand imi propun anumite pasaje din concertele la care am fost si reascult constant 2 dintre albumele atat de aproape de mine despre care am scris in 2014 si 2018. In mod simetric, dupa 4 ani, ma recuperez de dor si ma curat de vacarmul exterior prin “Abandonic”. Deloc intamplator acest nume, ca fiecare titlu ales in universal creativ Grimus.

Seara de 3 mai a insemnat prima auditie a acestui nou disc in locul magic, Overground Music. In momentul in care am iesit din sala dupa ascultarea celor 13 piese am stiut ca voi incerca, din nou, sa scriu.

Zambeam, era un soi de tremur interior, de agitatie, de pace, de teama de a nu repeta tot ceea ce am punctat pana in prezent, de bucurie mai mult sau mai putin trasata in niste limite. Ascultasem un intreg concept, un nou crampei de univers sonor si de aceasta data integral in limba romana. Aflasem deja de la Vali Rauca cateva aspecte legate de felul in care acest material a fost realizat si cumva deja creionam in minte idei in jurul unor franturi de versuri si acorduri auzite.

Acum un an, primul single incepea sa traseze usor linia acestui disc. “Apatrizi” mi-a parut atunci un strigat ravasitor si poate nu neaparat din pricina perioadei in care ne aflam, ci pentru ca stiam ca acest strigat va ramane perpetuu. Un track puternic, cu momente de calm, deoarece la fiecare play vizualizez cateva cadre marine, valuri puternice, atingeri firave.

“Soarele (rasare si singur)” si o renastere fara dubii a fiintei umane. Vali foloseste aceasta metafora a Soarelui, pentru a ne reaminti de forta pe care fiecare din noi o avem de a depasi anumite tulburari, incercari, nereusite in definitiv. Din momentul publicarii, am tinut piesa aproape, m-am tot intors la ea in anumite momente din zi, caci are rolul de a te inalta din automatismele si programele pe care le parcurgi, desi stii ca au potentialul de a te distruge. Repetitia titlului in mod obsesiv nu este deloc intamplatoare, iar progresia armonica te va nauci, incanta, minuna.

Magnitudinea unui “Cutremur” se masoara in miscari de dans si vartejuri emotionale de neoprit. Un moment forte oferit vocal de Vali, in nuante muzicale in care am simtit ecouri Muse, Radiohead si Depeche Mode. Mai presus de atat, avem un nou refren rostit in mod repetat si apasat care iti ramane imprimat de la prima ascultare.

“Tara nimanui” – Un fel de mini-decalog format din indemne pur motivationale sub forma unui interludiu repetitiv care pulseaza electronic in mintea ascultatorului. Din nou este Vali vocea, care invaluit parca de precizia unui metronom, respira o data cu tine prin fiecare vers.

Putem sa numaram clipele care ne-au mai ramas? Nu avem cum. Tot ce avem de facut aici este sa incercam, intr-o maniera sau alta, sa le dam valoare si sa nu ramanem impietriti, statici, inerti in fata acestora. Un mesaj cumva atemporal, “Tic tac” are o progresie imbucuratoare, o zona de claviaturi perfect evidentiata de catre Lehel, un Vali punctand magistral pe parte de backing vocals si desigur nu pot sa nu evidentiez aici ceea ce dezvolta de la jumatatea piesei in zona metaforelor atent alese de acelasi Vali: “Tentatie, salbaticiune, stana de piatra / Efectele abuzului nu iarta / Vulturii acopera soarele cu aripi de fier”.

“Drumurile”. Intr-adevar, a constituit o surpriza in sala de auditie de la primul vers si va fi un deliciu cu siguranta in maniera live. Cred ca este o dovada in plus de profesionalism si curaj de a prelua o piesa din constiinta, pana la urma, a unui popor si sa o transformi in total altceva. Un fel de cover al celebrei adaptari scrise de Dan Spataru dupa un hit al anilor ’70 din fosta Iugoslavie, aceasta noua abordare te duce in mod evident in spectrul intunecat, abisal, complex. Iti dai seama de felul in care aceasta se va intensifica dupa toata orchestratia excelent gandita.

In perfecta simetrie si ordine, nu vom iesi din zona rock pentru ca ne intalnim in mod abrupt si definitoriu cu “Inima de leu”. Inchid ochii, ma transpun din nou pe malul unei mari, regasesc acorduri din piese Grimus din trecut si repetitia unui vers in mod obsedant. Vorbim de acelasi dor care ne face mai puternici si slabi in acelasi timp, dorul de o alta fiinta care sa ne intregeasca, cuprinda, priveasca pana in adancimea sufletului si care sa nu se sperie de ce va regasi acolo. Dansul acesta cu frica mereu va fi mai usor daca vom regasi din multimea robotica inima aceea care sa pulseze in tandem cu toate umbrele si oazele de lumina care ne compun si recompun zilnic. Si desigur, cea care sa ne aleaga firesc, constant, din primul moment in care ne va privi cu seninatate.

Am amintit de notiunea aceasta, astfel ca “Lumina” este titlul unui nou interludiu, in care Vali pune o intrebare incomoda si esti lasat in mai putin de un minut cumva dezorientat. Nu avem o piesa, ci mai degraba un moment de introspectie la care te vei tot intoarce spasit, imaginandu-ti cum ar fi evoluat acest episod creativ.

Daca am putea avea defini noi acel “Supererou” dintr-o lume ideala, cu siguranta i-am darui coordonate din sferele inalte si binefacatoare. Avem o creatie extrem de emotionanta, lucru simtit din primul moment al auditiei. Il avem pe Vali inconjurat de o linie melodica aerisita, intr-un frumos crescendo, care activeaza imaginatia si oniricul, in ciuda duratei restranse. Recunosc ca este piesa avuta pe repeat cel mai mult din album, pentru ca adesea putem gasi un panaceu neasteptat, dar atat de mult de dorit. Dupa toti anii de cand muzica Grimus este parte din universul meu, pot afirma ca avem aceasta latura cumva terapeutica extrem de bine evidentiata in multe dintre compozitiile trupei.

La fel de firesc, pentru ca nimic nu este intamplator la Grimus, avem in ordine pozitionat single-ul “Albie”, lansat in vara anului trecut. Una dintre cele mai marcante creatii, din prisma versurilor si aerului funebru-melancolic, aceasta melodie nu are vreo intensitate sau parcurs surprinzator. Nu as vrea sa o incadrez vreunui tipar, deoarece este mult mai mult decat atat si deja cred ca este parte din playlist-ul oricarui om care a ascultat-o cel putin o data.

“Exceptie”, un nou track alaturi de Ana Coman. Melancolia se pastreaza, tonurile acvatice se insinueaza discret, pentru ca mai apoi sa regasim un refren puternic. Pentru un moment iti va parea doar un duo reusit dintre gingasia vocii Anei si farmecul pe care Vali il puncteaza si aici, insa ceea ce mi se pare cu adevarat reusit este felul in care piesa evolueaza de la jumatatea acesteia. Vorbim de imprevizibil, refulari in zona metro-ritmica, ceva distors si desigur un apogeu spre final.

Se face “Intuneric”. Reapare Bogdan la voce si desi usor previzibila, pentru ca ii ghicesti evolutia, avem din nou o compozitie reusita, in care Vali puncteaza magistral in background si desi se apropie de 4 minute, are un ritm galopant si o vei percepe de o durata redusa. De aceea, prevad ca va fi una din piesele la care te vei tot reintoarce.

Doar el este cel mai important si relevant. Doar el. “Suflet” este a doua piesa avuta pe repeat de cateva ore incoace. Creatie de o forta extraordinara, cea care inchide ciclic acest album, puncteaza din nou senzatia de abandon, de lipsa fara echivoc a omului drag. Va deveni rapid una din piesele statement Grimus si probabil una din cele mai iubite si in varianta live. (“N-am parte de liniste / De cand ai plecat / Matematica-i vraiste / Si sufletul meu patat / De cand ai plecat / E o miriste.”)

Desigur ca transpar momentele de lupta interioara, ecourile nascute din zbucium si extremele. Un artist stie cum sa le incadreze pe partitura si apoi in ce maniera sa le prezinte publicului. “Abandonic” il dezvaluie pe artistul universal, dar si pe omul care nu inceteaza sa isi puna intrebari despre existenta si care cauta in franturi de vers si armonii, parti din adevaratul sau eu. Poate ca este surprinzator ca vorbim de un disc Grimus integral in limba romana, dar tocmai acest aspect il va aduce si mai aproape de fani si nu numai.

O incantare sa am din nou aproape piese care imi vorbesc atat de mult despe tot ceea ce este vital, suprem, ideal. Ma gandesc deja la data de 27 mai cand acest album va fi lansat intr-un concert live la Bucuresti. Imi imaginez freamatul, trepidatiile, acel cumul de emotii, pentru ca deja a trecut mult timp de cand nu am mai fost acolo, in sala de concert, formand pentru o vreme un singur suflet. 

Multumesc, Grimus.

2018: https://www.infomusic.ro/recenzie-album/grimus-pe-taramul-unor-unmanageable-species/

2014: https://www.infomusic.ro/recenzie-album/grimus-emergence/

The Reminder

Write it all.

To be continued.

My last exit

Anestezie generala. Fug, inlatur si imi caut momentele de respiro si puls diminuat. Pasesc pe o linie subtire dintre cele doua lumi in mod repetitiv, uneori dansand, alteori fugind si tragand in piept nonsalant aerul dual.

O arhitectura de suflet si trup care nu ma mai doare. Un balans complet intre trecutul aproape deplin si prezentul involburat. Penitenta de pe pamant mi se pare acum un pret marunt pentru momentele cand am trait in extaz si bucurie. Ma raportez la oamenii care nu gasesc in n ani de viata ce am aflat si simtit eu in ore si zile din viata mea. E o incantare, ceva desavarsit si bine nuantat in culorile si tonurile care imi desavarsesc aspectul si cautarile. Mai cercetez inca franturile, piesele lipsa din puzzle, muzica de pe repeat care ma cunoaste, completeaza si mistuie.

A Kiss Before Dying. Piesa care a fost a doua cea mai ascultata pe tot parcursului anului trecut. Iar el a ales-o, firesc, sa fie cea pe care ne vom intalni. Un trandafir sortit mortii, noi zambind complice, fara raportare la nimic exterior, ci doar existand si respirand impreuna. Nu as putea marca sau delimita cumva aceasta prima zi, gama de emotii fiind completa in orele avute. Nu am sa inteleg niciodata de ce apar unii oamenii in clipe in care nu mai astepti nimic si totodata clipe care iti evoca regretul ca totul vine spre tine cu intarziere. Vuietul iubirii se insinueaza discret in tine, pentru ca minutele sa zboare cu el si sa treaca cumplit de greu in lipsa lui. El…the catalyst of me now.

Ma trezesc din vis. Nu stiu daca a fost real, ma cercetez, privesc, imi zambesc in oglinda si imi ating gatul. Nicio urma. Da, a fost pur oniric. Dar privirea ma da de gol, ea nu mai e aceeasi. Sunt vie, complet treaza si cu o frica dubla de a-l pierde. Pe el, pe omul a carui voce mi-a ramas lipita de suflet, in a carui imbratisare m-am simtit protejata si in privirea caruia nu am simtit ca as fi judecata, ironizata si neinteleasa. Nu stiu ce e de facut cu visul meu adus in prezent si desprins din alta lume, nu stiu cum trebuie gestionat pentru a nu ma distruge. Nu stiu cum ma pot salva iubindu-l. Nu stiu cum se poate salva iubindu-ma, daruindu-se si pulsand in mine. Nu am inteles pana acum cum suna iubirea care inalta permanent, care nu te doboara, care doar te ingenuncheaza pentru a multumi ca traiesti absolutul. Iubirea care nu te alunga, care ar vrea sa fie langa tine in tumultul si valurile tale, care nu se sperie, ci doar striga prezent in momentul de inceput. Oare care va fi sfarsitul absolutului? Oare am putea sa calatorim neincetat in cele doua lumi din care facem parte, sa ne contopim si sa dam nastere unei lumi inexistente? Oare iubirea e suficienta pentru desavarsire?