Anestezie generala. Fug, inlatur si imi caut momentele de respiro si puls diminuat. Pasesc pe o linie subtire dintre cele doua lumi in mod repetitiv, uneori dansand, alteori fugind si tragand in piept nonsalant aerul dual.
O arhitectura de suflet si trup care nu ma mai doare. Un balans complet intre trecutul aproape deplin si prezentul involburat. Penitenta de pe pamant mi se pare acum un pret marunt pentru momentele cand am trait in extaz si bucurie. Ma raportez la oamenii care nu gasesc in n ani de viata ce am aflat si simtit eu in ore si zile din viata mea. E o incantare, ceva desavarsit si bine nuantat in culorile si tonurile care imi desavarsesc aspectul si cautarile. Mai cercetez inca franturile, piesele lipsa din puzzle, muzica de pe repeat care ma cunoaste, completeaza si mistuie.
A Kiss Before Dying. Piesa care a fost a doua cea mai ascultata pe tot parcursului anului trecut. Iar el a ales-o, firesc, sa fie cea pe care ne vom intalni. Un trandafir sortit mortii, noi zambind complice, fara raportare la nimic exterior, ci doar existand si respirand impreuna. Nu as putea marca sau delimita cumva aceasta prima zi, gama de emotii fiind completa in orele avute. Nu am sa inteleg niciodata de ce apar unii oamenii in clipe in care nu mai astepti nimic si totodata clipe care iti evoca regretul ca totul vine spre tine cu intarziere. Vuietul iubirii se insinueaza discret in tine, pentru ca minutele sa zboare cu el si sa treaca cumplit de greu in lipsa lui. El…the catalyst of me now.
Ma trezesc din vis. Nu stiu daca a fost real, ma cercetez, privesc, imi zambesc in oglinda si imi ating gatul. Nicio urma. Da, a fost pur oniric. Dar privirea ma da de gol, ea nu mai e aceeasi. Sunt vie, complet treaza si cu o frica dubla de a-l pierde. Pe el, pe omul a carui voce mi-a ramas lipita de suflet, in a carui imbratisare m-am simtit protejata si in privirea caruia nu am simtit ca as fi judecata, ironizata si neinteleasa. Nu stiu ce e de facut cu visul meu adus in prezent si desprins din alta lume, nu stiu cum trebuie gestionat pentru a nu ma distruge. Nu stiu cum ma pot salva iubindu-l. Nu stiu cum se poate salva iubindu-ma, daruindu-se si pulsand in mine. Nu am inteles pana acum cum suna iubirea care inalta permanent, care nu te doboara, care doar te ingenuncheaza pentru a multumi ca traiesti absolutul. Iubirea care nu te alunga, care ar vrea sa fie langa tine in tumultul si valurile tale, care nu se sperie, ci doar striga prezent in momentul de inceput. Oare care va fi sfarsitul absolutului? Oare am putea sa calatorim neincetat in cele doua lumi din care facem parte, sa ne contopim si sa dam nastere unei lumi inexistente? Oare iubirea e suficienta pentru desavarsire?
