Un top 10 care vorbeste despre departari, nostalgii, iubiri marcante si muzici ascultate si date mai departe, intr-o caseta simbolica, marturie a faptului ca am fost in viata si am trait totul la intensitate.
1. Mark Lanegan – Nocturne Il iubesc pe Mark, cred ca este una din cele mai profunde voci care a existat pe acest Pamant. Timbrul sau de fum si catifea arsa a transformat fiecare silaba din orice piesa a cantat, fie solo, fie intr-una din trupele din care a fost parte, intr-o marturisire. Mereu mi s-a parut ca aceasta intimitate din vocea sa iti poate da senzatia ca el a cantat special pentru tine, ascultatorul.
2. Queen – You Take My Breath Away Una dintre cele mai intime si vulnerabile piese scrise de Freddie Mercury, marturisirea de iubire fiind de o intensitate aproape coplesitoare. Da, genul acela de iubire care iti consuma respiratia, identitatea, controlul si intreaga fiinta.
3. Prince – The Love We Make Probabil una dintre cele mai luminoase si grave creatii ale lui Prince, scrisa in urma mortii lui Jonathan Melvoin (claparul de la The Smashing Pumpkins). O constructie cu iz gospel, in care vocea lui Prince pare o rugaciune. De ascultat si reascultat.
4. Anna von Hausswolff – Stranger O voce absolut suprinzatoare, prin amestecul de fragilitate si forta. Iar piesa…aproape ca vorbim de o dimensiune liturgica, asemeni unei rugi intr-o catedrala pustie. Un strigat interior in care nu avem furie, plasandu-te ca ascultator intr-o stare de introspectie profunda.
5. Depeche Mode – Fly On the Windscreen Ca fan, devine complicat sa te opresti la o singura piesa DM pentru un top. Aleg una din piesele cu sound tensionat scrise de geniul Martin Gore, in care il avem pe Gahan in prim-plan, track care musteste in erotism intunecat. Compozitia lansata acum fix 40 de ani este intensa si grava, aducandu-ne aminte ca intr-adevar fiecare clipa pe care o avem la dispozitie poate fi ultima.
6. George Michael – Older Poate cea mai vindecatoare voce din intreaga pleiada de artisti, George ofera aici una dintre cele mai elegante confesiuni muzicale despre ceea ce inseamna sa cresti emotional dupa o iubire care te-a marcat profund. Intreg albumul care poarta acest nume este o capodopera.
7. INXS – Full Moon, Dirty Hearts O piesa care nu cere scuze pentru intensitatea ei. Din contra, te provoaca sa intri in haosul ei senzual si sa sorbi cu nesat fiecare cuvant interpretat de marele si irepetabilul Michael Hutchence.
8. Elbow – The Night Will Always Win Versul ”I miss your stupid face” este simplu, dar devastator, un fel de realism tandru care te rupe tocmai pentru ca nu incearca sa fie poetic. O piesa cu insemnatate personala, prima data am ascultat-o pe drum, alaturi de un om care si-a dat duhul in apele marii ani mai tarziu.
9. Urma – Slide Nu voi obosi niciodata sa spun ca este una din cele mai frumoase creatii scrise de catre doua nume extraordinare ale scenei romanesti, Mani Gutau si Daniel Radu. Versurile si linia melodica in crescendo vorbesc despre clipa aceea de desprindere eliberatoare, plina de putere.
10. Ratso – I want Everything (feat. Yasmine Hamdan) Voi incheia acest top cu Larry Sloman, prieten bun cu Nick Cave, care ne canta despre dorinte nelimitate, nevoia de sens, de iubire, de viata, totul prin vocea sa grava si cu o lirica care exprima durerea trecerii timpului si dorinta, mereu vie, de a atinge si cuprinde totul.
Bonus track: Bryan Ferry – Chain Reaction Vocea lui Bryan senzuala si eleganta stie cum sa faca orice vers sa suna ca o poveste memorabila. Din multele piese pe care le puteam alege cu el sau Roxy Music, cea de fata ma incanta prin mesajul despre efectul inevitabil pe care il au iubirea / atractia si cum, in plina emotie, orbit de intensitate, te duci inainte, in ciuda tuturor consecintelor si obiectivitatii pe care crezi ca o mai detii.
Absolut totul este în continuă schimbare. Putem fi de acord sau nu, viaţa
se transformă neîncetat şi ne lasă mărturii vizibile ale acestui proces, de la
felul în care muncim la cel în care iubim sau la maniera în care ne raportăm la
frică sau eşec. Toate aceste metamorfoze schimbă părţi din noi, însă la un
anumit nivel suntem aceiaşi de milenii. Cu toţii căutam modalităţi de a face
pace cu părţi din trecutul nostru, cu anxietăţi din prezent, cu regretele
adunate pe care alegem să le anihilăm în maniere constructive sau din păcate, alteori distructive. Ne căutăm pacea în sfintele slujbe şi taine ale bisericii acolo unde ştim că şi
după lungi pauze vom fi bineveniţi, ne mişcăm trupurile practicând sporturi
care să ne ofere o mai bună anduranţă, disciplină şi suflu pentru tot ceea ce va
veni şi ne cufundăm în muzici pe care uneori le percepem că scrise pentru noi, în
versuri care ne descriu şi ne mângâie.
Trăim vremuri în care vorbim aproape obsesiv despre performanță,
competiție și chiar supraviețuire, dar mult prea puțin despre presiunea psihică
din spatele lor. În acest context, nu devine surprinzător că o parte din generația
tânără caută în muzică nu doar un spațiu al validării emoționale, ci și unul al
sensului. Astfel, unul dintre cele mai influente proiecte muzicale ale
ultimului deceniu nu evită tema credinței, ci o așază lângă sentimente precum
anxietatea, îndoiala, frica de eșec, vinovăția și acea voce interioară care ne
spune constant că nu suntem suficienți.
Someone holy insisted
Want the mark he's made
on my skin
To mean something to me
again
Hope you haven't left
without me, please
Don't forget about me
Even when I doubt you. – Doubt, album
"Blurryface" (2015)
Twenty One Pilots sau cum să îți transformi vocea critică interioară într-un personaj și
să îți externalizezi nesiguranța până în punctul în care începe să capete sens.
Nu fac parte din publicul trupei și nici nu se regăsesc în
playlist-urile mele zilnice creațiile lor, însă am fost intrigată de filmul concertului sold-out din Mexico City avut anul trecut, de felul în care a
fost gândit, filmat din zeci de unghiuri, montat atent și completat de mărturii
personale, pentru a fi apoi expus într-un format cinematografic care depășește
simpla documentare live.
Am privit acest film ca pe un fenomen cultural, dincolo de zona fan
base-ului, iar din această poziție pot afirma că asistăm la o radiografie a
unei generații aflate în căutarea aproape neîncetată a validării emoționale, a
intensității și, poate mai ales, a apartenenței. Un stadion de 65.000 de
suflete nu este o simplă întâmplare, ci un semn destul de evident al unei
schimbări de paradigmă.
Decizia de a monta camere în interiorul mulțimii nu este una la întâmplare,
ci conceptuală. Frica și vulnerabilitatea despre care Tyler Joseph și Josh Dun
cântă nu aparțin doar scenei, ci se transforma într-un fior care circulă între aceștia și public, într-un schimb aproape electric care rămâne astfel evidenţiat
şi video.
Există, desigur, un precedent, iar eu îl port cu mine ca pe cel mai de preţ porte-bonheur de educație sentimentală. Am fost și voi rămâne mai aproape de neliniștea metaforică a celor de laDepeche Mode, de eleganța aproape dureroasă a lui George Michael, de senzualitatea tensionată a celor din INXS, de introspecția analitică a celor de la Tears for Fears și de melancolia reconfigurată a duo-ului Hurts, care au dus mai departe acest stil al durerii controlate.
M-am maturizat alături de muzica în care suferința şi neliniștea nu erau
expuse frontal, ci filtrate prin simboluri, metafore, iar scena era un spaţiu
aproape ceremonial, în care fiecare tăcere sau discurs al artistului de pe scenă
avea greutate. Această distanţare în care vulnerabilitatea creatorilor era îmbrăcată
într-o anumită sobrietate, purtată cu o demnitate a melancoliei, m-a marcat până
în ziua de azi, căutând aproape neîncetat şi la alte nume din industria de astăzi
o disciplină a emoţiei care nu se destramă, ci rămâne într-un echilibru.
De aceea, întâlnirea mea cu fenomenul Twenty One Pilots a fost una
surprinzătoare. Alături de ei, chiar şi printr-un ecran, distanța aproape
dispare, frica este expusă total, fără să mai fie sugerată. Îndoiala devine
dialog, vocea critică interioară primește un nume și un chip, iar scena nu mai
este un soi de altar al misterului, ci un spațiu permeabil în care artistul
coboară efectiv în mijlocul mulțimii și își așază fragilitatea între cei prezenţi.
Dincolo de această expunere frontală a vulnerabilității, filmul
concertului din Mexico City arată un alt strat esențial: munca din spate. Avem
o echipă de producție, auzim câteva dintre discuțiile despre amplasamentul
scenei, unghiurile camerelor şi mai ales, despre modul în care fiecare moment
trebuie să funcționeze milimetric într-un spațiu cu atât de mulţi spectatori.
Tyler Joseph, asemenea unui dirijor, oferă indicații clare, fiind implicat în
detalii tehnice, preocupat de coerența vizuală și de dinamica show-ului, iar
această imagine contrabalansează perfect ideea de spontaneitate emoțională. În
spatele fiecărei explozii, în care scena pare să se dizolve în mulțime, există
tehnicieni, regizori, alpiniști care montează structuri suspendate, oameni care
construiesc la propriu infrastructura acelui catharsis colectiv.
Astfel, ceea ce auzim şi vedem nu sunt simple improvizații, ci
rezultate ale unei arhitecturi riguroase. Emoția este liberă, dar cadrul cu
siguranţă rămâne unul disciplinat, combinaţie care şi explică forţa acestui
fenomen.Dinamica show-ului este gândită până la ultimul detaliu, deoarece nu
există toleranță pentru momente „low”, pentru secvențe care să piardă pulsul
publicului.
Josh Dun aminteşte cât de norocos se simte că are acest job, dar și
despre responsabilitatea de a livra energie, de a menține atracția publicului, de a construi un flux care să nu se fractureze brusc. Pentru band,
concertul nu este doar un setlist cu piese iubite de fani, ci un proces viu, un
organism care trebuie să respire constant, fără căderi.
„Când show-ul nostru va fi
complet, când vom simți că nu mai putem adăuga nimic, ne vom opri”, spune acesta la un
moment dat în film, iar această afirmație pare o formă de disciplină asumată.
În clipa în care pianul ajunge în mijlocul mulțimii și vocea se așază peste un
stadion întreg care tace pentru câteva secunde, scena capătă o dimensiune
aproape sacră. Nu este doar un artificiu regizoral, ci o imagine care trimite
la ideea de rugăciune colectivă trăită sub cer deschis, cu tineri care își proiectează
propriile neliniști în acele acorduri muzicale.
Un moment care m-a înduioşat în timpul concertului a fost piesa „Ride”,
scrisă acum mai bine de un deceniu, în care Tyler invită pe scenă o fetiță de
aproximativ unsprezece ani. Nu este un truc lacrimogen și nici măcar o încercare
de a forța emoția, ci mai degrabă o predare de ştafetă emoţională. În mijlocul
unui stadion uriaș, între lumini, camere și o producție milimetric regizată,
apare acest gest simplu care suspendă mecanismul spectacolului. Și da, este
unul dintre acele momente în care ți se zbârlește pielea fără să îți explici
exact de ce.
În cadrele alb-negru incluse în film, spectacolul dispare și rămân doar ei
doi. Vocea lui Tyler se mai frânge, emoția nu mai rămâne protejată de lumină, vestimentații, make-up sau
ritm, iar pentru câteva clipe masca artistului cade suficient încât să auzi emoţia
omului din spate. Nu am perceput acest fapt ca pe un gest teatral, ci o vulnerabilitate simplă, lăsată să respire. Poate că tocmai aceste momente, filmate aproape auster, dau greutate întregului
film din simplul motiv că îți amintesc ție, celui care privește, că dincolo de scenografie și perfecționism
sunt doi oameni care simt cu adevărat ceea ce cântă.
Cred că aceste forme diferite de exteriorizare artistică vorbesc, în
fond, despre perioadele sociale pe care le traversăm și despre maniere distincte
de a gestiona aceeași neliniște umană care nu ne părăsește niciodată, doar își
schimbă forma de expresie. Dacă generația în care mă regăsesc a fost educată să
contemple angoasa prin metaforă, prin rafinament și distanță, printr-o
disciplină a emoției care transformă suferința în estetică, generația de astăzi
pare să aibă nevoie de o onestitate mai directă, de o validare colectivă, de un
spațiu în care frică este rostită fără rușine și împărtășită la comun.
Poate tocmai de aceea merită să privești acest concert chiar dacă, la fel ca mine, te simți mai acasă celebrând bucăți din rafinamentul trecutului. Nu pentru a înlocui
ceea ce iubești cu patos și nici pentru a abandona metafora în favoarea
confesiunii directe, ci pentru a înțelege cum se exprimă astăzi aceeași nevoie
veche de sens, apartenență și împăcare cu propriile îndoieli. Dincolo de
diferențele de stil, căutarea rămâne constantă, iar fiecare generație își găsește
propriul mod de a o face vizibilă. Twenty One Pilots par hotărâți să o ducă mai
departe, cu o formă de curaj adecvată epocii în care trăiesc.
Din perspectivă profesională, cred că avem o lecție interesantă în faţa
noastră. Generațiile tinere nu se mai conectează la perfecțiune, ci la
autenticitate. Nu mai caută lideri invincibili, ci lideri conștienți. Într-o lume
saturată de branding personal, vulnerabilitatea bine articulată devine un
diferențiator strategic.
Impactul lor cultural cred că este un studiu de caz relevant: performanța
pe termen lung se construiește nu doar pe sclipiri de moment și muncă, ci pe capacitatea de a
formula emoții pe care alții nu știu să le numească. Poate că, dincolo de
industrii, exact asta va face de acum diferența: cine are curajul să spună
lucrurilor pe nume şi să rămână relevanţi în societatea din care face parte. De
asemenea, faptul că cei doi membri ai trupei au astăzi familii și copii relevă ceva important: vulnerabilitatea nu este o condamnare la haos. Poți să îți
rostești fricile, să le transformi în ceva constructiv și, în același timp, să îți
construiești cu grijă o viață stabilă, așezată, matură.
Twenty One Pilots: More Than We Ever Imagined va putea fi vizionat între
25 și 28 februarie în rețelele Cinema City, Cineplexx și Cinemax din toată țara,
într-un format gândit pentru ecran mare, nu pentru consum grăbit. Regizat și
filmat de Mark Eshleman (Reel Bear Media) și distribuit la nivel global,
inclusiv în IMAX, proiectul își asumă clar statutul de experiență
cinematografică, nu de simplă înregistrare live.
Fiecare bilet oferă și șansa de a câștiga două abonamente General
Access cu camping pentru ediția din acest an a festivalului Electric Castle, unde Twenty One
Pilots revin în fața publicului român într-un cadru care le amplifică exact forța:
un spațiu deschis, o comunitate de fani eclectică și aceeași energie care a
transformat deja apariţiile lor în fenomene.
Mi se pare ușor ironic că sunt incluşi în
același lineup cu The Cure. Două epoci diferite, dar aceeași nevoie umană: cum
transformi neliniștea în artă. Dacă cei de la The Cure au pus pe muzică melancolia, fragilitatea emoțională și frica de abandon a unei
generații analog, Twenty One Pilots vorbesc despre angoasa accelerată,
digitală, hiperconectată, dependentă de validări, permanent comparativă. Poate că acesta este, de fapt,
firul care leagă totul: aceeași nevoie de a transforma sensibilitatea și introspecția în
sunet, doar că în limbaje diferite, pentru generații diferite, iar spectatorii vor avea ocazia
să le savureze și înteleagă, pentru câteva seri, una lângă cealaltă.
