Primavara...de multe ori, anotimpul care m-a incantat, cel care imi dadea linistea si Soarele mult asteptat. A venit din nou, cumva neintrebata, aducandu-mi aminte cat de efemer este de fapt totul.
Am incetat sa imi mai pun sperante in oameni, sa mai cred in vorbe, sa mai empatizez cu cei care pasesc prin viata mea...simpli trecatori. Excesiv de selectiva, am incercat sa dau o sansa si celor cu care nu eram mereu pe aceeasi lungime de unda, sperand ca ii voi schimba sau cel putin voi invata eu mai multe despre natura umana. Si...da, cat am invatat in 23 de ani.
Asteptarile mele mari au fost pe rand spulberate in vantul mereu acelasi, mereu altfel, ironiile si subtilitatile au luat locul atitudinii, cel putin decente, pe care am pretins-o mereu celorlalti.
Ce a ramas bun, simplu, curat?
Mi-am dorit mereu sa fiu ca o dimineata pentru omul drag, sa ma linistesc, stiind ca este acolo si e de ajuns, deci nu mai am nevoie de nimic pentru ca el este tot ce am asteptat de la o viata plina de incertitudini si alunecari pe gheata. Am cazut, m-am ridicat singura si am sperat ca el este cel cu care voi merge pana la capat si impreuna vom ramane puternici, indiferent de situatia meteo. Am sperat ca voi renunta la intrebari si voi gasi raspunsuri in haosul organizat din mintea mea, in ceata care de multe ori m-a invaluit.
Nu stiu cand a venit, nu mai am notiunea timpului, poate acum un an sau acum o luna, in orice caz a stiut ca trec printr-o perioada nefasta si a profitat de slabiciunile mele, cum se intampla mai mereu...dar eu tot speram ca nu se poate repeta la nesfarsit aceeasi coloana sonora... S-a repetat, aproape tragic, pentru ca de data asta, ca niciodata, am crezut in ce mi se intampla, in mixul de viata ce se arata la orizont... Am simtit ca in sfarsit pot sa aleg fericirea, in detrimentul amalgamului de tristete si neimpliniri. Probabil ca trebuia sa imi spuna ca te poate face fericit omul care te face si sa suferi. E oare gresit insa ca nu mi-am dorit suferinta? Nu am chemat-o, nu imi era dor de ea...si cu toate astea, a venit, pe neasteptate, caci da...era pretul pe care il plateam pentru ca imi doream fericirea aceea absoluta, solara, plenara.
In cateva ore, devenise un calau, caruia nu ii era teama de nimic, care isi calca pe rand toate cuvintele, devenind o umbra a ceea ce eu credeam.
Nu mai am putere sa ma lupt, sa afirm din nou cine sunt in fata lui, sa ii demonstrez structura mea interna, pentru atunci stiu ca i-ar fi parut rau...si ar fi regretat milimetric tot raul. Nu mai imi pasa acum, pentru ca stiu ca daca nu imi este alaturi, nu ma merita. Nu am regretat niciodata ca sunt un om radical si serios, cu toate ca mi s-a reprosat de-a lungul anilor. Nu regret nici acum ca imi duc mai departe unicitatea singura. My dear Nick Cave m-a invatat bine lectia:
"People just ain't no good
I think that's welll understood
You can see it everywhere you look
People just ain't no good."
Stabilitate si continuitate, doua notiuni pe care oamenii ce mi-au trecut pragul casei si sufletului nu le-au inteles. Asa ca..inca o data, nu ma uit in urma si cand o fac, ma amuz.
Simt nepasare si dispret intr-un suflet incapabil de lupta cu ei.
Regretele apar doar daca le permitem noi sa ajunga in existenta noastra. Eu le-am alungat de ceva timp, m-am invaluit cu tandretea gandului ca sunt in viata si mai am multe de realizat, facut, ascultat. Am de castigat in cinisme si pierdut din naivitati. Sunt pe drumul cel bun.
