Let go.

Piesa de trezit...si savurat all day long.

Another manner of speaking

Imi imaginez cum esti tu, in spatele mastii pe care atat de bine ai purtat-o de-a lungul anilor. Niciodata  nu ti-a placut sa darami, ci sa consolidezi, trecand prin multe momente in care nu ai mai avut incredere in tine, dar nimeni nu a stiut asta. Tu ai continuat sa zambesti, sa cuceresti, sa rupi orice fel de farmec atunci cand simteai cu adevarat ceva. Singurul lucru adevarat care ti-a ramas este privirea, in rest totul a suferit transformari uluitoare, pe care le stii, dar nu vrei sa te gandesti prea mult la ele. Ti-ai consumat victimele usor, cu patima, de la secretare pana la femei importante, deoarece le vedeai ca simple placeri, de ocazie, de “rutina”.

Nu e confortabil sa fii tu, mereu ai mintit ca iubesti, fiind atat de expresiv ele te-au crezut, toate, pana la ultima. Cel mai mult iti place sa devina dependenti oamenii de tine, atunci stii ca ti-ai atins scopul.  

In casa ta, ai nevoie doar de consolidari, deoarece ai avut multe momente de neincredere in tine. Vad geamurile mari, albe, deschise pentru ca femeile din trecutul si viitorul tau sa te admire.

Observ biblioteca cu un numar impresionant de carti in care te regasesti, iar cand esti intrebat de cartea preferata, eziti sa le intristezi si sa le recomanzi “Pe culmile disperarii”, asa ca mereu ele pleaca cu un roman siropos de dragoste in care cei doi raman impreuna…la final.

Te vad speriat de fetele si femeile ce se aduna langa tine, mai ales atunci cand esti laudat, indiferent de tema…Le zambesti si atat, fara ca ele sa stie cat de mult ai nevoie de cuvintele lor pentru a fi mai increzator in tine…le dispretuiesti pe fiecare in parte, cu patos, ca mai apoi sa le multumesti in gand, niciodata in plan real. Atunci cand esti rugat sa pui discul tau preferat de muzica sau macar piesa ta preferata, te feresti sa le oferi vinilul pe care se afla piesa “Who wants to live forever" de la Queen sau cel unde se regaseste "Keep Talking" de la Pink Floyd ori soundtrack-ul unui film pe care il adori, si din nou, ca un bun actor, le oferi un cd simplu, gol, cum vor afla ele ajungand acasa.

Mi-o imaginez pe femeia in casa pentru tine. Ar trebui sa fie de alta nationalitate, sa nu te inteleaga atunci cand vorbesti cu tine, cel real si sustii examene de constiinta in fata ta, desi lucrul se intampla rar. Cred ca ai cere ca ea sa-ti aeriseasca dimineata camera si gandurile, sa improspateze pe tot parcursul zilei aerul si sa-l anihileze pe cel trecut, sa aseze flori albastre in camerele fara viata, iar unul din putinele cadouri pe care i le-ai darui ar fi un parfum drag tie si apoi ai ruga-o sa-l poarte atunci cand iti umbla prin ganduri si mai ales sa-l lase in urma ei cand inchide usa…aceea usa pe care nu o mai lasi decat pe ea sa intre.

Menajera asta stie ce toate femeile passantes nu au reusit sa afle inca…Tu colectionezi orice, fara masura, insa ciudat…nu vrei sa iti apartina nimic din acestea. Iti plac colectiile de orice fel, crezi ca ele pot deveni un atribut puternic in fata oricui.

Intr-o zi, i-ai cerut sa te ajute sa spargeti impreuna ziduri din casa pentru a face loc unor ferestre si mai mari, prin care sa patrunda lumina… Ea s-a mirat, stia cat de mult adorai intunericul si cum obisnuia sa te admire la randul ei in semi-obscuritate cand iti facea curat.

Incepusei sa urasti ideea de usa in casa si alaturi de ea le-ai demontat pe toate in afara de cele doua…cea de la intrare si cea de la mansarda. Te-a rugat sa o lasi sa deretice acolo si dupa multiple ezitari, ai lasat-o sa paseasca in prezenta ta. Praf peste amintiri, tablouri uitate, scrisori de la prima iubita, camasa ei de noapte, stiloul cu care obisnuiai sa ii scrii inapoi.

Incepusei sa plangi, iar menajera a scos batista sa alba si a sters acele lacrimi, iar apoi ai privit-o aproape patern cum aranjeaza mansarda si cum o lasi sa-ti arunce tot trecutul.

Ai studiat-o indelung si pentru prima oara ai multumit unei femei. Ai rugat-o sa ramana peste noapte ca sa vedeti impreuna rasaritul din noua casa. Cand dormeai, te-a sarutat, si-a adunat lucrurile si ti-a lasat cateva randuri pe pagina unei carti…nici pana acum nu stii de acest fapt si de ce a plecat cand vroiai sa ii spui atat de multe.

Este dimineata si tocmai ce ai pulverizat putin din acel parfum…si ai zambit de dor… si de drag. Te-ai intors la una din piesele care ti-a marcat existenta. Te-ai intors in sfarsit la tine. 

 

Sometimes in order to create, you have to destroy.

Primavara...de multe ori, anotimpul care m-a incantat, cel care imi dadea linistea si Soarele mult asteptat. A venit din nou, cumva neintrebata, aducandu-mi aminte cat de efemer este de fapt totul.
Am incetat sa imi mai pun sperante in oameni, sa mai cred in vorbe, sa mai empatizez cu cei care pasesc prin viata mea...simpli trecatori. Excesiv de selectiva, am incercat sa dau o sansa si celor cu care nu eram mereu pe aceeasi lungime de unda, sperand ca ii voi schimba sau cel putin voi invata eu mai multe despre natura umana. Si...da, cat am invatat in 23 de ani.
Asteptarile mele mari au fost pe rand spulberate in vantul mereu acelasi, mereu altfel, ironiile si subtilitatile au luat locul atitudinii, cel putin decente, pe care am pretins-o mereu celorlalti.
Ce a ramas bun, simplu, curat?

Mi-am dorit mereu sa fiu ca o dimineata pentru omul drag, sa ma linistesc, stiind ca este acolo si e de ajuns, deci nu mai am nevoie de nimic pentru ca el este tot ce am asteptat de la o viata plina de incertitudini si alunecari pe gheata. Am cazut, m-am ridicat singura si am sperat ca el este cel cu care voi merge pana la capat si impreuna vom ramane puternici, indiferent de situatia meteo. Am sperat ca voi renunta la intrebari si voi gasi raspunsuri in haosul organizat din mintea mea, in ceata care de multe ori m-a invaluit.

Nu stiu cand a venit, nu mai am notiunea timpului, poate acum un an sau acum o luna, in orice caz a stiut ca trec printr-o perioada nefasta si a profitat de slabiciunile mele, cum se intampla mai mereu...dar eu tot speram ca nu se poate repeta la nesfarsit aceeasi coloana sonora... S-a repetat, aproape tragic, pentru ca de data asta, ca niciodata, am crezut in ce mi se intampla, in mixul de viata ce se arata la orizont... Am simtit ca in sfarsit pot sa aleg fericirea, in detrimentul amalgamului de tristete si neimpliniri. Probabil ca trebuia sa imi spuna ca te poate face fericit omul care te face si sa suferi. E oare gresit insa ca nu mi-am dorit suferinta? Nu am chemat-o, nu imi era dor de ea...si cu toate astea, a venit, pe neasteptate, caci da...era pretul pe care il plateam pentru ca imi doream fericirea aceea absoluta, solara, plenara.
In cateva ore, devenise un calau, caruia nu ii era teama de nimic, care isi calca pe rand toate cuvintele, devenind o umbra a ceea ce eu credeam.

Nu mai am putere sa ma lupt, sa afirm din nou cine sunt in fata lui, sa ii demonstrez structura mea interna, pentru atunci stiu ca i-ar fi parut rau...si ar fi regretat milimetric tot raul. Nu mai imi pasa acum, pentru ca stiu ca daca nu imi este alaturi, nu ma merita. Nu am regretat niciodata ca sunt un om radical si serios, cu toate ca mi s-a reprosat de-a lungul anilor. Nu regret nici acum ca imi duc mai departe unicitatea singura. My dear Nick Cave m-a invatat bine lectia:

"People just ain't no good
I think that's welll understood
You can see it everywhere you look
People just ain't no good."

Stabilitate si continuitate, doua notiuni pe care oamenii ce mi-au trecut pragul casei si sufletului nu le-au inteles. Asa ca..inca o data, nu ma uit in urma si cand o fac, ma amuz.
Simt nepasare si dispret intr-un suflet incapabil de lupta cu ei.
Regretele apar doar daca le permitem noi sa ajunga in existenta noastra. Eu le-am alungat de ceva timp, m-am invaluit cu tandretea gandului ca sunt in viata si mai am multe de realizat, facut, ascultat. Am de castigat in cinisme si pierdut din naivitati. Sunt pe drumul cel bun.