Atunci când ştii că vei merge la concertul unuia dintre cei mai
buni interpreți la scară internațională, te bucuri şi în acelaşi timp te
întrebi dacă vocea lui mai poate susține un concert fără oprire sau
greşeală. Ce s-a întâmplat în seara de 4 august la Bucureşti în Sala
Palatului a fost magistral, iar acest lucru s-a datorat lui Joe Cocker
care a revenit pentru a patra oară în țara noastră.
La 69 de ani, artistul pare că a oprit timpul în loc, iar aceasta
reușeste uimitor să-i potențeze valoarea și să îi confere o strălucire
aparte. Cocker este parte din istoria muzicală, având un rol esențial în
ceea ce înseamnă blues, rock, blue-eyed soul, anul aceasta
împlinindu-se 50 de ani de când activează în această industrie.
Astfel,
cu un nou album lansat anul trecut (“Fire It Up”), al 23-lea la număr,
solistul a pornit într-un nou turneu alături de band-ul său spectaculos
(Fire It Up Summer Tour).
Cu puțin după ora 20, Joe Cocker a apărut pe scenă, recitalul fiind
deschis cu cel mai recent single al său intitulat “I Come in Peace”.
Primele două melodii le-am savurat de la parter, iar primirea de care
s-a bucurat interpretul a fost călduroasă, magia începând să capete noi
valențe. “Feelin’ Alright”, a fost precum un îndemn de a lăsa orice
problemă în afara orizontului gândirii, pentru ca mai apoi “The Letter”
să aducă aroma funk printre cei prezenți. Mi s-a părut uimitor de la
aceste prime trei piese că vocea artistului, dură, care pare în
suferință și agonie, s-a conservat perfect în ciuda anilor.
Eleganța, clasa, profesionalismul sunt coordonate pe care acesta le
deține în structura genetică probabil, în ciuda exceselor din trecut.
Cele două vicii sunt demult uitate, Joe luându-și energia vitală din
fructe și dulciuri, așa cum a cerut și organizatorilor să-i asigure.
Vocea sa a sunat curat, la fel de frumos sau poate mai inedit comparativ
cu variantele înregistrate de studio.
Este interesant de menționat aici
că Joe întotdeauna a fost adeptul unui anume fel de captare a
melodiilor, nefiind atras de sunetele artificiale. De aici rezultă și
pasiunea sa dintotdeauna de a cânta cu o trupă de instrumentiști și
backing-vocals, atitudinea sa rock’n'roll fiind de neegalat.
Melodia scrisă alături de Bryan Adams, “When the Night Comes”, a fost
unul dintre momentele în care am uitat să respir. Joe are această
capacitate, de a te ține cu sufletul la gură, de a te captiva total cu
timbrul său gutural și felul său aparent bonom, dar plin de strălucire.
Piesa este impresionantă prin simplitatea mesajului, pe care fiecare om
îl simte în propria structură, reliefând exact aceea căutare a unui
suflet, dacă nu pereche, dar măcar cel la care să te poți întoarce când
umbrele nopții revin cu o precizie de ceas.
“You Love Me Back”, de pe noul album, a continuat seria sentimentală,
pentru ca mai apoi “I’ll Be Your Doctor” să mă cucerească pe deplin.
Melodia aceasta, de o senzualitate și mister aparte, m-au determinat să
nu mai stau jos toată seara și nici nu avea cum să fie altfel la auzul
unor beat-uri atât de energice și a unui mesaj precum o promisiune pe
care Joe o face în fața publicului său: “I’ll be your doctor /I can see
you shaking /Aching for a brand new start /I’ll be your lover /Tell me
were your hurting / Let me fix your broken heart.”
După ce solistul s-a oferit să fie medicul care încearcă să repare
probleme sentimentale, a urmat acel prim moment unde publicul, destul de
inert la început, a aplaudat după primul refren. Melodia “Up Where We
Belong”, este cunoscută ca cea din filmul “An Officer and a Gentleman”
cu Richard Gere, piesa în sine reunind numeroase distincții ( numărul 1
în top Billboard 1982, Globul de Aur pentru cea mai bună melodie,
distincția BAFTA și un premiu Grammy), fiind cântată în original alături
de Jennifer Warnes.
Merită semnalat că atunci când lui Joe i s-a
prezentat demo-ul original, acesta a declarat că nu îi place și nu vrea
să o cânte, însă după insistențele managerilor a înregistrat single-ul.
Temerea sa a fost aceea că va deveni o melodie comercială, lucru care
s-a întâmplat, dar acest fapt i-a și sporit notorietatea de solist.
Astfel, Cocker s-a obișnuit cu aceasta și nu lipsește din set-urile sale
live, unde o intepretează în duet cu una din membrele trupei de
backing-vocals.
Un nou cover, de data aceasta din repertoriul The Beatles, s-a auzit la
București, “Come Together” confirmând statutul de forță a naturii a
muzicianului de blues, varianta benefiicind și de un inedit solo de
chitară. În modul său de a da valoare partiturii muzicale se simte
influența unor artiști pe care Joe i-a studiat în tinerețe precum Ray
Charles și Chuck Berry, fiind numit în aceea perioadă the Mad Dog.
Începutul său a stat oricum sub cel al cover-urilor, iar cei din The
Beatles chiar i-au oferit acestuia anumite piese cu care să își
pornească o carieră, prima din ele fiind “With a Little Help from My
Friends”, pe care am ascultat-o spre finalul reprezentației.
Un nou extras de pe cel mai recent material mi-a captat atenția, “Eye on
the Prize”, un single cu potențial de hit, dacă nu a devenit deja. O
piesă foarte bine lucrată, unde fiecare instrumentist a fost pus în
valoare, cei opt membri din band strălucind și conferind substanță
mesajului. A urmat un mic set acustic demarat cu melodia “You Don’t Need
a Million Dollars”, pură și emoționantă, cu acele rânduri pe care
fiecare dintre noi le știm, numai că uneori le pierdem din vedere,
căutând neîncetat altceva: “You can choose, how you feel /You decide
what is real and you can make /The truest love you can star in your own
movie /You can write this song and sing it back to me /You can see the
world is nothing if not love… You have everything /That you really need
/Right here, right now with me.”
“You Are So Beautiful” a ridicat din nou spectatorii în picioare,
majoritatea filmând un moment într-adevăr de o simplitate aparentă,
accentul de lumini fiind bine ales de fiecare dată la melodiile
prezentate.
“Fire It Up” a dat cumva tonul concertului, oamenii părăsind scaunele și
trăind magia nesperată care se desfășura în fața lor. Joe Cocker are un
stil pe care îl recunoști, o amprentă care nu poate atribuită altcuiva,
un mod al său unic în lume pentru că atribuie melodiilor viață. În
ciuda faptului că nu își scrie piesele, reușește să transmită, iar felul
în care își mișcă brațele are și acesta o însemnătate. După cum
mărturisea într-un interviu, deţine un soi de frustrare că nu știe să
cânte la pian sau la chitară și acesta este modul său de a se
exterioriza. L-am văzut, m-am delectat cu acesta și este adevărat că
părea să își dorească să atingă clapele unui pian sau să simtă notele de
pe corzile unei chitare.
Din clipa în care interpretul de la saxofon a preluat acordeonul, a
sosit un moment mult așteptat numit “N’oubliez Jamais”. Piesa are
într-adevăr o esență care m-a captivat de la o vârstă fragedă, fiind
genul acela de creație pe care o porți în suflet, indiferent de
problemele și tipul acestora care te încearcă. Tot ce a însemnat tehnic a
fost impecabil și m-a surprins faptul că artistul, de o modestie care
transpare, nu a schimbat ținute, nu a epatat, dimpotrivă. Am avut
puternica senzație că pentru acesta nu contează dacă este în fața
reginei Marii Britanii sau în fața unui număr mic de suflete, felul
acestuia de a cânta este la fel de intens și acele accente ușor strigate
fac de fiecare dată deliciul audienței.
A urmat cumva firesc, hit-ul sau piesa cu care cei mai mulți oameni o
asociază cu mister JC – “You Can Leave Your Hat On”. În fapt, piesa este
o preluare după Randy Newman, varianta pe care toți o stim fiind parte
definitorie din filmul “9½ Weeks”. Fetele din backing au ținut loc și de
dansatoare, fiind deosebit de senzuale prin mișcările lor de sincron,
una dintre ele dozând bine momentul de erotism preț de câteva secunde cu
unul dintre cei doi clăpari. În același timp, tipa care mânuia bass-ul a
flirtat cu saxofonistul, totul spre încântarea publicului.
“Unchain My
Heart” a constituit o nouă clipă de o profunzime, un tribut parcă adus
lui Ray Charles, cel care a înregistrat prima dată melodia. Aceasta a
transmis prin intepretarea lui Cocker și a trupei sale exact acele
sentimente și motivații de exteriorizare și rugăminți de a fi eliberați
de sub vraja unor iubiri care otrăvesc și nu mai aduc niciun beneficiu
sufletelor, astfel că noile începuturi sunt mereu pline de inedit și
bucurie.
La “With a Little Help from My Friends” am înteles, încă o dată, că nu
aveam în față o voce obișnuită, ci una care într-adevăr nu poate lasă
rece nici măcar un suflet. Bucuria mea și a oamenilor prezenți cred că
va rămâne peste ani aceea că am avut ocazia să asistăm la un spectacol
cu una dintre figurile iconice ale muzicii din toate timpurile.
Momentul de encore a venit rapid, după câteva reprize de aplauze,
interval marcat de “Summer in the City” și “Cry Me a River”, artistul
dovedind că nu a obosit sau cel puțin nu a lăsat să se observe acest
amănunt. A sărit de câteva ori, și-a prezentat fiecare membru din
formație în parte și a rostit în final: “Keep on rockin’ Romania and
we’ll be back !” Nici nu ar putea să fie altfel.
Mister Joe Cocker a
oferit o lecție tuturor celor care se consideră prea bătrâni să-și ducă
la împlinire visul, menirea, el fiind conștient că muzica transformă
suflete și reușește să adauge tonuri de culori în privirile și inimile
oamenilor. Dacă a reușit să descătușeze inimile ascultărilor săi timp de
decenii, cu siguranță că acest om frumos va face acest lucru și în
continuare prin tot ce va rămâne în urma sa.
Dear Joe Cocker, thank you !
