Let the past go.

Uneori e atat de greu sa te desprinzi de trecut, alegi sa te lasi macinat de eterne ipoteze si vise neincercate incat ajungi sa plutesti solitar pe insule in care disperarea nu poate fi alungata nici de cel mai puternic analgezic.

Nu poti accepta in prima instanta ca nu mai exista maniera adecvata in care sa reinvii sentimente apuse, ca viata chiar preschimba suflete, stari, emotii si te agati de ultime farame de tandrete cu dor in suflet si mici licariri de speranta in privire.

Apele nesigurantei ne pot inghiti, a coase ceea ce a fost rupt inca din start este o munca ce niciPenelopa nu ar duce-o la bun sfarsit. Traim in trecut din frica de prezent, de teama ca poate altcineva ne va frange si mai rau aripile si sufletul, lucru care se intampla adesea si il presimtim cu precizia unui chirurg.
Visam la clipele de atunci dintr-un soi de sadism care ne rupe si ne arunca din nou pe bulevarde gri si triste. Proiectam in prezent trecutul, de aici tragismul si acele ganduri care ne invadeaza textura sufleteasca. Fugim din nou spre trecut cu acelasi tren cu care plecam spre a ne marturisi iubirea, uitand ca momentele acelea au murit si degeaba incercam sa resuscitam trairi, caci vom obtine doar oaza de liniste temporara. Privim si simtim ca unii oamenii au capacitatea de a scoate tot ce este mai rau din noi, pentru ca tot ei apoi sa ne acuze ca nu suntem fericiti strict din vina noastra. Se spune ca ceea ce avem este ceea ce dam si daca acest adevar ar exista, probabil multe drame existentiale ar fi doar fictiune pura.
Intelegem ca daca noi ne-am schimbat in urma unor traume emotionale, omul care pana mai ieri era cel mai drag a ramas la fel. Nu vom putea fi niciodata pe primul plan pentru el si aflam ca nu am fost vreodata, rememorand momente tensionate cu gandul melancoliei inca pe buze.

Il privim, il ascultam si ceva din noi moare pana cand, ajunsi inapoi in patul rece alaturi de muzica draga pe fundal, ne simtim usurati de o greutate ce o caram neincetat cu noi. Ne eliberam de trecut doar cand il privim drept in fata, lacrimand si sarutand pentru ultima oara. Il lasam sa zboare cand privim in urma noastra cu aceeasi tristete, dar cu multa liniste sufleteasca pe care am cautat-o zile si nopti la rand.

Ne putem amagi ca linistea vine cu alte relatii si persoane ce isi anunta cu fast intrarea in viata noastra, dar sfarsim prin a intelege ca a face pace cu trecutul intr-un mod veridic este sa il lasam sa se departeze si sa nu il mai purtam pe chip...sa il dezbracam cu siguranta ca unii oameni nu se schimba si ca undeva il vom gasi pe acela care ne va motiva, influenta, iubi, ocroti, departe de circul si zgomotul de varietati din oras.
Unii oameni raman sau nu, asa cum si noi alegem sa plecam in cautarea de zambete reale care sa nu aduca cu ele lacrimi si deznadejde. Este o arta sa preintampini tragedia, sa te folosesti de intuitie, sa stii ca uneori cand tu dai tot ai putea deveni doar un teren de joaca.

Ne recuperam dupa esec in bratele noastre, cand plangem si cu fiecare lacrima se mai duce un dor, un zbor, o remuscare. Aflam din nou cat de importanta este iubirea si stima de sine, intelegem cat de vitale sunt sentimetele si afinatile noastre si cu grija, indepartam plasturii regretelor si odele iubirilor apuse.
Atunci cand ne vom iubi suficient de frumos si intelept, nimic nu ne va mai rani. Nu vom mai avea asteptari, nu vom mai crede in altii mai mult decat in noi, vom fi pregatiti pentru orice.


Respira. Visul s-a consumat, traieste acum. Lasa linistea din tine sa te aduca acasa, la tine.

The end of ... something.

Stiu ca te-am pierdut. De fapt, cum pot spune ca am pierdut pe cineva/ceva, cand nu l-am avut vreodata ? Mai bine zis, orice ar fi fost intre noi, s-a terminat. Suna mai corect, macar din punct de vedere teoretic. Lumea de fum a disparut. Fumul oricum tine cateva secunde si apoi se inalta sper cer, insa de data asta a durat cateva luni...un abur, o ceata ireala, care mi-a facut bine un timp. Ma intreb de ce a stagnat atat timp?

Meteorologic, ceata ramane in aer o perioada mai lunga daca exista inversiuni de temperatura care retin vaporii de apa, fiind un fenomen ce impiedica bunul mers al activitatii umane. Dar, in cazul acesta, de ce a ramas ? De ce nu s-a dus la fel de repede cum a aparut ? Greu de raspuns. Poate asa a fost sa fie.
Oricum, ii intuiam sfarsitul...il aveam in vedere mereu si incercam sa uit de el, macar in zilele frumoase. Probabil cand te gandesti foarte mult la un lucru, fie pozitiv sau negativ, cand te temi de el, cand iti imaginezi ce se va intampla cand isi face aparitia, atunci momentul se intampla iremediabil. Poate ca in subconstient iti doresti acel eveniment, dar nu poti sa afirmi cu tarie asta.
Nu mai conteaza daca mi-am dorit, important este acum ca s-a intamplat. Au mai fost momente pregatitoare si mereu am stiut ca se va incheia candva totul. Nu stiam cand, dar aveam certitudinea ca nimic nu poate tine la nesfarsit, chiar daca traversezi cea mai frumoasa perioada din viata ta...

Scriam candva ca reteta de tristete si melancolie m-a parasit. Da, s-a dus ca sa se repete acum din nou. Ii cunosc gustul amar, mi-a fost alaturi dintotdeauna, dar au mai fost perioade cand nu eram nevoita sa apelez la ea. Acum, din nou, face parte din viata mea, dar incerc sa nu ma gandesc la asta. Ziua reusesc, insa o data cu momentul inserarii nu pot sa mai ascund si simt cum isi face efectul.
Apusul este trist, chiar si cel al Soarelui, aduce aminte de toamna pe care o detest, semnifica sfarsitul, chiar daca vrem sau nu sa recunoastem asta.

Nu e nimic placut cand vine un final, dar important este cum reusim sa-i facem fata, daca avem puterea sa ne ridicam si sa mergem inainte, pe un alt drum, poate mai luminos. Poate acel final inseamna de fapt un inceput a ceea ce a fost frumos sau doar un inceput...simplu.

Dar...gasesc puterea de a zambi...este de fapt un nou inceput.

Frumuseţea unui început

Este o seara de duminica, iar aerul proaspat imi inunda usor camera, sufletul si gandurile. Siluetele copacilor si cerul de un albastru intens ma inspira acum, la inceput de martie, sa scriu despre frumusetea inceputurilor.

Ciudat cum fiecare inceput are alt parfum si pare mai intens decat orice energizant. Orice amintire din trecut paleste cand ai in fata prezentul pe care ti l-ai dorit dintotdeauna. Recunosc insa ca de aceste momente de start m-am temut cumva mereu, asa ca uneori, de teama, am amanat finalul unor povesti de viata, oricat de triste si putin creative erau acestea. In deriva m-am regasit de atat de multe ori, incat momentele de fericire absoluta au fost putine si parca mereu a trebuit sa platesc un anumit pret pentru acestea. Nu am inteles de ce pana acum cateva zile cand am lasat sufletul liber. Probabil ca supus atator reguli creionate de mintea mea, acesta a incetat sa mai raspunda la stimuli din zona rationala si a preferat sa asculte, in sfarsit, de vocea sa interioara.

Cu lectia intuitiei bine invatata, acesta mi-a soptit ca de aceasta data sa las lucrurile sa se desfasoare de la sine, fara sa caut explicatii logice. Asa ca, fara teama si totusi fara sa ma astept la o minune, mi-am expus parti din viata acelui om pe care, desi nu il stiam fizic, simteam ca il cunosc dintotdeauna. Astfel, nu am vrut sa mai pun frana unor emotii care deja imi invadau sufletul si trupul, lasandu-le sa zboare spre orizontul acela senin, in care norii de ploaie sunt doar pretextul unui nou rendez-vous.

M-am regasit cumva pe mine in el, asa cum am fost mereu, fara sa simt nevoia sa joc o partitura sau sa maschez o eventuala stare. Mi-am dat seama ca fiecare om care a trecut prin viata mea, chiar daca a lasat urme, acestea au fost de bun augur, caci ele, in definitiv, mi-au facut numai bine. Puterea vine din tristete, creatia ar fi imposibila fara acel dram de suferinta si tragism existential, iar acum zambetul meu de pe chip poate invinge orice mic demon sau aschie de melancolie.

Nu este usor sa incepi un nou capitol fara sa asculti si de vocea aceea care iti recomanda sa fii precaut si sa nu te avanti prea mult in ocean, pentru ca nu stii ce fel de curenti te pot invalui, cei care te vor ajuta sa inoti sau cei care iti vor scufunda trupul si sufletul pentru totdeauna. Dar, trebuie sa iti asumi un eventual risc si ce poate fi mai frumos ca momentul cand il privesti pe omul tau drag si sa intelegi ca nu ai trait de fapt nimic pana la el si ca din momentul acela vei incepe cu adevarat sa fii alive cu fiecare particula din tine.

Ani de zile, am incercat sa imi gasesc locul si sa traiesc o iluzie de fericire existentiala, conforma cu normele societatii, alternand perioadele de acest fel cu cele in care singuratatea imi era cel mai bun prieten, caci, ea, nu ma trada si imi oferea un oarecare confort mental. Am stiut ca este mai bine sa prefer solitudinea decat compania unor personaje mici, cu indeletniciri mai mult sau mai putin valoroase din punctul meu de vedere. Am invatat sa spun nu, probabil ca din clipa cand am devenit constienta de puterea pe care o pot starni in oamenii de langa mine. Am inteles ca un compromis oricat de mic atrage dupa el unul mai mare si astfel m-am retras de fiecare data din lupte ale caror miza nu ma mai interesau.
Am invatat ca este frumos sa traiesti demn, fara sa ai mustrari de constiinta si ca uneori este mai bine sa traiesti cu luxul unui regret care te poate feri din calea unor dileme sufletesti mult mai grave intr-un eventual viitor.

Asadar, am asteptat. Nu stiu daca este alegerea cea mai buna sa te lasi descoperit sau sa ajungi tu la omul potrivit, stiu insa ca tine doar de tine sa te ridici si sa speri la mai bine. Speranta, acest cuvant atat de des invocat, nu trebuie sa iti dispara din conturul sufletesc, indiferent de furtuna si umbrele care de multe ori iti fura din pacea interioara. Plutesti in van daca nu intelegi cat de frumos este sa il gasesti si sa te dedici trup si suflet omului care te iubeste pur si simplu. Nu cauta declaratii continue, este de ajuns sa il privesti...atunci vei intelege ca adevarul se regaseste in el si ca din momentul acela in sfarsit, viata ta a capatat sens si alternanta alb-negru a disparut din tine, caci...da, acum poti identifica intreg spectrul unui curcurbeu in el. Atunci vei lasa extremele la o parte, acelea care te-au invaluit parca dintotdeauna si vei incepe sa traiesti echilibrat, fara puseuri emotionale inutile.

Iubirea este un sentiment atat de firesc, care trebuie sa iti aduca pace, nu framantari, liniste, nu eterne intrebari si indoieli. Atunci cand l-ai gasit in sfarsit, nu te intreba de ce i-a luat atat de mult sa te gaseasca. In definitiv, timpul este relativ si ai vreme din aceea secunda 0 sa il completezi si sa fii omul vietii lui. Exteriorul se va disipa atunci incet si nimic nu va reusi sa va atinga pentru ca impreuna sunteti un tot unitar, puternic, care va tine piept oricarei furtuni...de orice fel.

Atunci cand ii vei sopti incet: "Dance me, cause there is no end of our love" si te vei adaposti cu totul in el, vei stii ca s-a meritat sa il astepti si sa fii a lui pour toujours.