The Release.

Se spune ca poti fugi, dar nu te poti ascunde. De tine, de realitatea care iti zvacneste puternic in creier si suflet. Minciunile pe care ni le spunem cu totii inainte de o noua zi sau de a adormi sunt cele care ne ajuta sa traim frumos sau doar sa supravietuim?
Vine o anume dimineata in viata fiecarui om cand constata, acum fericit, ca toate micile obsesii, regrete, greseli, suferinte au ajutat. Cumva, e un fenomen de neexplicat. Ea, suferinta, tocmai ea sa te repuna inapoi pe picioare si gata sa iei cu asalt nu doar un oras, ci intreaga lume?
Si totusi, da. Se intampla la un moment dat, intr-un timp ales, sa experimentezi bucuria de a fi trait experientele respective. Sentimentul de fericire e ciudat, dar vine mereu dublat de satisfactia imensa ca ai lasat in urma exact ceea ce nu aveai nevoie pentru ca in sfarsit, ti-ai deschis ochii. Singur. Erau prea multe bagaje, oameni marunti, clovni de salon despre care v-am mai povestit, constelatii de compromisuri si nimicuri asurzitoare.

Ce poate fi mai creativ incat sa stii ca viata te-a ajutat, ti-a intins aripi spre desavarsire si tu din respectiva dimineata, moment 0, ai reinvatat zborul. Acela care iti este tie cel mai drag si te defineste atat de frumos. Inveti pe parcurs cat de usor este sa lasi sa se piarda in praful de pe drum emotii distructive, manipularile grosolane la care ai fost supus si altele, multe, dar mici. Le vezi marunte acum, in sfarsit, cand respiri aerul rece de iarna, privesti cerul si pentru prima data in loc de un gust amar, iti revine satisfactia si zambetul pe buze. Intelegi ca te-ai consumat, insa nu iti mai este ciuda.
Privesti jocul cu zarurile detasat si eliberat de lanturile unor iubiri fictive. Crezi de fiecare data ca nu vei reusi sa te salvezi, ca nu esti suficient, ca ai nevoie de mai mult, dar acel sentiment de plin a fost mereu in tine. Ai fost doar prea ocupat sa te golesti de tot ceea ce esti ca sa demonstrezi altora si ai ratacit asa drumul spre...tine.

Reinveti ca un bebelus lectia de a merge inainte cu delicatete, dar cu stima de sine si batai regulate de inima. Fara puseuri inutile, ritm in vene sacadat de o muzica prea pesimista si chipuri de demoni emotionali cosmetizati in victime. Te eliberezi si iti apare pentru un moment tabloul viitorului, acela pe care l-ai fi trait daca ramaneai prinsa in hora umbrelor, a hotilor de timp si frumos. Te intristezi usor la gandul ca in viata victimele si calaii joaca roluri diferite sau cu schimbul si ca stadiul animalier le este suficient. Crezi, usor naiv, ca toti ar trebui sa se autodepaseasca. E un gand care dispare repede, asemenea celui de ceai drag adus de peste mari si tari doar pentru tine.

E o satisfactie imensa, dar pentru a ajunge la ea e nevoie si de putin joc de culise cu cel viclean. Atunci cand descoperi cat de capabil esti de iubire, cand vezi ce viitor te asteapta in fata, nici nu iti pasa de mizeria in care altii se vor scalda pana le va muri trupul. Te repui in prim-plan, asa cum mereu a trebuit sa fie, redevii protagonistul propriei existente si incepi sa te iubesti. Incet, ca nimic temeinic nu s-a facut in graba. Important e ca poti face asta, in sfarsit, eliberat de fantomele fara suflet si esente benefice ale trecutului.

Continui drumul tau cu respiratii salvatoare. Si, cumva, parca niciodata de cand te stii nu ai fost mai liber sa faci tot ceea ce doar ai planuit. Nu stii ce se va mai putea asterne in calea ta, dar acum esti pregatit sa lupti daca vei crede in ceva suficient de mult, dar cu mentiunea ca de acum vei stii sa nu mai pierzi parfumul ideal. Cel care te contine doar pe tine. Poate unii il vor cataloga egoism, dar tu vei stii mult mai bine ce reprezinta cu adevarat. 

In definitiv, cenusa este mereu antidot de a renaste si a te desavarsi. Iar clovnii pot rade si se pot masca la nesfarsit tot din cele mai ieftine materiale care ii definesc. Perfectionarea, intregirea sau bucuria apartin doar celor care se opresc din maruntisuri. Si cu siguranta asa a fost destinat sa fie. Tu te alegi singur, nu lasi pe altul sa faca asta pentru tine.

https://youtu.be/8DZJQjn3jV8

Personal Reminder

El si 'prietena' mea

Crezi ca nu ti se poate intampla tie, ca pe tine sigur te va ocoli si iti vei pastra mintea limpede si inima dinainte, numai ca viata iti ofera lectii atunci cand...hmm, totul pare perfect.

2007. Un an care se anunta special, aveam tot ce un om isi putea dori, insa lipsea ceva, acel ceva care pana la varsta de 17 ani nu m-a interesat. Nu m-a preocupat iubirea, iar natura mea dramatica si inclinatia spre suferinta, desi prezente de la o varsta frageda, au fost cu adevarat activate in acel an.

Din ianuarie, am inceput sa particip la aplicatii montane, cu gandul ca muntele te formeaza ca om si iti intareste principiile, mai presus de orice chestiune fizica. Lunile se scurgeau, iar in jurul meu era constituit un grup in aparenta solid, prietenos, in care ma simteam libera si fericita. Era si el acolo...din prima sa aplicatie in Piatra Mare a reusit sa devina un om langa care nu simteai ca trec orele, cu care aveai ce sa discuti, langa care radeam si in a carui muzica ma regaseam. E drept ca nici atunci si mai ales acum, privind in urma, nu am crezut si nu cred ca poti fi cu cineva care nu iti impartaseste idealuri, vise, un om care nu vibreaza la fel ca tine cand asculta o anume piesa. Nu sunt de acord ca extremele s-ar atrage si daca acest lucru s-ar petrece, ar rezulta doar ceva distructiv, de scurta durata..asemeni unei tornade care te lasa cu sufletul ravasit si gol de tine.

El devenise un bun prieten, genul de camarad pe care te poti baza pe si in afara muntelui si cred ca genul acela de prietenie dezinteresata, plina de firesc si fara jocuri de culise a devenit azi din ce in ce mai rara. Cert e ca dupa el nu am mai reusit sa o stabilesc in aceleasi coordonate. Ma simteam atrasa de naturaletea sa, dar am stiut ca lucrul acesta poate duce dupa un timp la pierderea lui de tot...caci, da, si atunci si acum nu pot crede in amicitia curata care poate ramane cu omul cu care ti-ai impartit viata la un moment dat. Unii pot si ii admir, dar eu nu pot juca acel teatru, acel mod prefacut de a zambi cand il vezi pe fostul tau om cu altcineva. Sunt fericita ca nu am fost nevoita sa fac asta pana acum si am avut taria sa tai orice soi de amicitie bolnavicioasa cu oamenii langa care am trait anumite perioade din viata mea, indiferent de momentele in care ei au parut ca vor reveni.

Lui insa nu i-am spus niciodata ce sentimente ma incolteau, dar ei da. A. a devenit in aceeasi perioada cea mai buna prietena a mea, dupa prima excursie din Retezat in care ne-am cunoscut. Daca ma veti intreba acum ce inseamna prietenia, ar fi greu sa spun, pentru ca eu am fost tradata de la varste fragede de fete. Insa in ea, am crezut, absurd si neinteles, in preajma ei ma simteam bine sa povestesc ce traiesc si sa ma descarc. Convinsa ca e mai bine sa nu destram amicitia frumoasa cu el, am tacut si cum ea m-a sfatuit, am ramas astfel...pana intr-o zi. Ziua aceea pe care o cunosti din filme si din realitatile altora, dar nu si din a ta...ziua cand cei doi au format un cuplu.

Era haios liceul..totul circula cu o mai mare viteza decat stirile in regim de "breaking news" actual si avantajul e ca aflai parca dinainte ce se va intampla. Am fost avertizata de momentul acesta si cand afli, iar ochii ei refuza sa te mai vada, stii ca e adevarat si ca temerile tale s-au adeverit cu precizie de ceas. Degeaba la cateva zile, vor curge lacrimi de ambele parti dupa ore si ea iti va spune ca nu are nicio vina, ca vrea sa o ierti si sa fie totul ca inainte. Devine greu sa mai crezi in oameni, dar e ciudat cum dupa saptamani de furie, viata incepe usor sa isi vada de cursul firesc. Dramele adolescentine par atat de neinsemnate, acum..privind in urma mea. Atunci traiesti orice atingere la maximum si crezi ca se termina lumea fara el. Afli ca nu ai incotro si trebuie sa te culegi de pe jos si sa fii bine. Bine si atat. Implinirea este mult mai greu de atins si clipele de apogeu uneori aduc cu ele un pret pe masura.

Am renuntat la munte si la 'oamenii' sai, m-am concentrat pe invatat si am intrat la o facultate aleasa de mine. Si am iertat. Tarziu, dar am facut asta. Ea parca a disparut de pe fata Pamantului pana anul trecut cand am intalnit-o in autobuz. Usor panicata, a ales sa coboare la statia care urma, lansandu-ma sa zambesc in continuare. As fi vrut sa ii multumesc ca m-a invatat cat de efemere sunt uneori conexiunile dintre oameni si cat de multe am invatat din aceea suferinta. Am inteles cat de important e sa mentii o limita, sa nu dezvalui niciodata tot ceea ce simti si mai ales, sa ma astept la orice de la oricine oricand. Mai am de lucrat la aceste lectii, dar cred ca este vital ca le-am simtit pe propria piele.
Am stiut mereu sa ajut si sa fiu alaturi de persoanele care mi s-au parut ca merita in anii care au urmat, insa in continuare imi este greu sa ma ajut pe mine. Acum am insa convingerea ca nimic nu este atat de negru si irevocabil precum la un moment dat tinzi sa crezi. Si da, desi timpul trece si marcheaza schimbari, suferinte si neimpliniri, textura sufleteasca va fi mereu cea care te va mentine plin de lumina si intelegere a lucrurilor in aparenta grele. Caci, desi oamenii se schimba si caracterele consideram ca devin mai puternice, suflul acela de copil care cauta omul drag langa el nu piere si se contureaza discret la orizont...asemeni unui Cumulus de vreme buna care anunta o noua etapa in viata.