Reminder

Remember,
no matter how much you need
a voice at the other end of the line
who only wants to take care of you,
it is a felony to call 911 just because
you need someone to talk to.
You cannot shrink to radio static,
to heavy breath on a telephone.
Your aching does not end
in an ambulance.

Now, breathe.
Yes, I know you’ve heard this one before.
Do it anyway. Got ribs like
the wrong side of a fistfight, yeah?
That’s from the hyperventilating.
Your lungs just survived a car crash
inside of your body.
Be gentle with them, please.

Find the pocket of your heartbeat
where you keep forgiveness.
We will try again tomorrow–
I know you’ve got a bone to pick
with tomorrow, but it’s coming anyway.
Listen, in a few hours
our little world will
turn herself right-side-up again,
and you will forget about
all the ways this lonely night
sang you watered down blues and
your hands will start to make sense again.

You think you’ve seen every ugly corner
of this whole rotten world, but listen:
there are an infinite number
of things we don’t know and,
statistically speaking,
at least half of them
are probably
very, very beautiful.

POST-PANIC ATTACK by Ashe Vernon

A moment

Trăiesc într-un soi de paralizie sufletească. Tehnic, sunt aparent vie și nu par cu nimic schimbată. Practic, fiecare zi are un gram de letal care se adaugă într-un bagaj pe care îl port cu mine pretutindeni. Imi cunosc bine triggerele emotionale, de multe ori ies pe plus din confruntările cu ele, doar ca dupa fiecare lupta purtată raman cu semne. Sunt ciudate ranile sufletești. Se activează de niciunde adeseori si incep sa sangereze. Un fragment dintr-o carte, un weekend pustiu si fara rost, plin de amintiri, un fragment dintr-o piesă pe care dependenta din mine o lasa din masochism pe repeat. Uneori se aduna toate si ma subjugă, lăsându-ma inertă, cu un gol imens resimțit în fiecare milimetru din suflet si trup. Golul se adancește, se hrănește si creste in intensitate pentru ca mai apoi sa ardă mocnit si sa se reactiveze, firesc, concret, navalitor si destul de precis. Starea asta de pustiu e mereu acolo, ii stiu bine toate fațetele si tertipurile de a se insinua și in momentele de aparentă bucurie și entuziasm de a trăi.

Se spune sa ii dai unui om pentru care ai sentimente libertatea de a se manifesta așa cum este, așa cum simte, sa nu il fortezi în vreo direcție. În concordanță cu ideea asta este și cea conform căreia daca iubești un om e necesar să îl lași să plece si dacă se întoarce, este al tău. Eu nu cred in plecări. Nici în sosiri. Nu cred ca oamenii care ne părăsesc, cu sau fara preaviz, îndemnați sau nu de faptele noastre, mai au ce să caute în viitorul nostru. Oamenii care renunță ușor, la primele hopuri, nu au de ce sa fie păstrați. Cumva devine clar ca in momentele mai critice vor fugi în direcția opusă fără a privi o clipă inapoi, ca ne vor abandona fără remușcări. Mereu m-am întrebat daca toate ființele care au judecată proprie cunosc notiunea de remușcări. Ironic, dar nu mai cred.

Ciudat. Nu cred ca eu am plecat niciodată cu adevărat dintr-un loc sau am incetat sa simt anumite lucruri pentru cativa oameni. Nu cred ca sentimentele au termen de garanție si se transformă atunci când ești de mână cu alt om. Nu cred în transferul de emoții și în recuperările după eșecuri în alte ecuații. Cred ca fiecare rămâne cu o amprentă imprimată și doar eu le fac mai mult loc, prin alegerea de a-i venera sau înghesui într-un colț relativ adormit. 

Vine un moment în care mod firesc obosești. De la atata luat la tranta cu destinul, fatalitatea, eșecurile, oamenii care nu au știut si nu au putut să te iubească, prezentul și viitorul imprevizibil în  mod total. E nociv sa supui cumva instinctual aproape oamenii la teste, deși stii aproape categoric ca nu le vor trece, sa crezi ca ei vor acționa ca tine in situațiile date, ca se vor prezenta admirabil si fara greșeli marcante. A trăi în trecut este cea mai mare calamitate pe care o ființă vie, cu judecată, și-o poate face. A alege sa negi evidențele, dovezile si mai ales lucrurile pe care le simti sunt chestiuni monstruoase. Si totuși... e atât de bine sa nu fii cerebral permanent, dual, complex, plin de frici si angoase, de incertitudini și întrebări. E atât de bine sa trăiești si sa fii liber, fara sa te gândești la pretul pe care il vei plati apoi. E atât de frumos sa...iubești si sa simti focul unui om iubit în privire, sa alegi sa îi vezi măreția doar din atât. Atunci, în privirea aceea, incepi sa ii cunosti cu adevarat granițele, apele care îl scaldă, culmile pe care e posibil sa urce, vaile în care se va aseza melancolic și senin, doar atunci știi cine se afla in fața ta. 

Nota de plată... Uneori e greu de inteles dimensiunea ei adevărată. Cand esti parasit, cand testul tau a eșuat din nou, cand vezi întâmplător două mâini care se ating si doar una este cea pe care ai recunoaște-o din milioane... atunci când îți simți sufletul disecat pe viu, fara anestezie, ce iti ramane de facut? Cand nu il mai ai la braț, cand tot ce a rămas este tăcerea, cand mai spui cuvinte grele în care nu crezi doar pentru a iti expune durerea brutal și total, cum acționezi? Cum te salvezi? Mai exista salvare cand ai pierdut totul? Un film prost care inspira milă. Cand moartea iti apare în permanență lângă tine si o simți cum se apropie si în dreptul tau, dar iti este frică să o cunosti cu adevarat... Iti spui ca este prea devreme, nu poate veni astfel, dar oare nu este de preferat cand iti miști corpul inert și fără speranță zi după zi? Nu e moartea atunci o mântuire, o salvare? Încă nu știu, doar am gustat fărâme din ea. Fiecare moment de dezastru emoțional, psihologic, este un deces care nu te poate lăsa întreg si cum erai înainte de acel moment. 

Vad păsări moarte pe stradă tot mai frecvent. E ceva instinctual de a mi se strânge sufletul si a simti un bocet interior scurt si o frecventa cardiacă mărită. E nedrept sa vezi plutind în aer parfumul acesta greoi, sumbru, deloc liniștitor. De o vreme, de niște ani buni aproape, imi place sa cred ca moartea aduce după ea si liniste. Moartea unei relații, chiar si in fașă, pură, candidă, după orele petrecute în agonie, duce spre o liniște ciudată a sufletului. Este o eliberare stranie, un catharsis momentan, care măcar te ajuta sa poti respira în continuare. Cu ochii spre cer, lansezi timid intrebarea retorică "ce ar fi fost daca?". După 30 de ani de existență, nu cred ca există o intrebare care sa chinuie sufletul mai tare. Dacă vrei ca unui om sa ii provoci o coma afectivă, un infarct emoțional indubitabil, arata-i ca esti fericit fara el, ca l-ai uitat, lovindu-l cu cea mai mare putere în ego și in iubirea pe care ți-o poartă.

The Mono Jacks - Gloria personala & colectiva

"O să vină...o să vină într-o zi...o să vii."

Încerc să îmi așez cumva gândurile care mă învăluie și nu îmi dau pace. Trag nădejde să le dau o formă, să le lansez cumva în eter, să fie libere și să zboare cât mai sus cu putință. Îmi doresc pentru ele să facă pace, să depășească frica de a se exprima așa cum își doresc și să nu se mai teamă de viitorul pe care nu îl pot prezice.

Cu multe emoții în suflet, am ajuns din nou la Overground Music, pentru a asculta noul disc The Mono Jacks. De aproape 10 ani, trupa aceasta trăiește în sufletul meu; stiu pe de rost toate momentele care mă leagă de ea, fiind de ajuns să zâmbesc de dor și drag pentru a le cumva atinge din nou. Astfel, am pășit cu emoție în sala de repetiții, încercând să surprind fiecare detaliu și semn. Știam în acel moment că sunt norocoasă să mă aflu acolo, să descopăr plină de entuziasm partea vizuală pentru "Gloria" și să îmi imaginez, privind suita de instrumente și câteva notițe lipite, cum vor suna piesele noi live. Am regăsit expuse desenele create de Luisa Cube pentru fiecare track în parte. O linie aurie încâlcită în câteva desene și în altele mai liberă m-au dus cu gândul la parcursul vieții pe care știm prea bine cum să îl complicăm sau simplificăm. Două din desene m-au încântat cel mai tare: primul cu o balerină care încerca să aibă o coregrafie în armonie cu propria viață, iar celălalt conținea pe firul imaginar al vieții o pereche de pantofi de dans. Îmi place să cred că apar cei de tango, dans pe care nu îl poți simți cu adevărat decât în doi. 

"Nemuritori". Firesc, prima piesă este o declarație de dragoste conturată parcă în jurul frumoasei povești dintre Doru și Laura Trăscău. De fapt, să nu îi spunem o poveste, ci să o denumim o realitate incredibil de motivațională. Două suflete care își trăiesc iubirea de mai bine de 20 de ani cu farmec și discreție. Doi oameni care s-au găsit și regăsit sunt un exemplu de înțelepciune în prezentul nostru, al tuturor. Parcursul lin cu riff-uri de chitară acustică care culminează apoi spre final cu o oază instrumentală în forță fac din acest track unul pur inspirațional. 

"Ce se întâmplă"...chiar așa, când te-ai întrebat ultima oară ce se întâmplă cu tine? Când te-ai pus față în față cu cine ești, când ți-ai dat cel mai recent test? Ai realizat că viața trăiește în locul tău fără ca tu să o mai trăiești de fapt? Creionată în jurul acestei idei de luptă pe care refuzăm uneori să o mai purtam cu forul interior, piesa este exact opusul ideii de inerție. Astfel, te provoacă prin ritmul ușor de marș la ruperea din zona de confort, monotonă, lipsită de vibrație, zonă pe care o știm cu toții atât de bine. Subiectul este universal, însă probabil evadarea din zona expusă are loc întotdeauna când ne analizăm cu adevărat și reușim să fugim, chiar și cu un puls mărit, având în permanență contact cu ochii vicleni ai fricii.

Primul extras pe single și piesa anthem care dă numele acestui album, frumoasa "Gloria". Vibe-ul acestui track este senzațional și copleșitor. Pare un imn, ușor de cântat pe orice arenă a lumii acesteia, înaintea unor competiții, însă cred că merită să îi dați play cu precădere când doriți un boost de motivație. Desigur, poate fi privită ca o piesă închinată iubirii, însă eu o percep extrem de puternic în zona motivațională, atunci când te iei pe tine de mână, te scoți în lume și îți nimicești din demonii și angoasele trecutului.

"Om" este o piesă putin mai previzibilă, însă cu un aranjament muzical frumos reliefat. 

"Umeri aurii" ar putea constitui piesa ideală de road tripping pentru a fugi cu iubirea în lume și a revitaliza relația. Melanjul instrumental soft-rock este constituit dintr-o secție ritmică compactă și riff-uri precise, fermecătoare. Refrenul îmi pare una din cele mai frumoase declarații de dragoste pe care le-am auzit până acum transpuse pe note muzicale. Cred că în maniera live și poate cândva alături de o voce feminină, piesa aceasta va fi desăvârșită. 

Hai să privim împreună printr-un "Caleidoscop". Ce vezi? Îți apar tristețile pe care le-am cultivat cu patos între noi sau mai degrabă toate momentele în care am râs îmbrățișați, am privit luminile și avioanele de pe cer, am petrecut ore vorbind, am făcut piața și ne-am crezut pentru un moment invincibili împreună? Conturată pe strofe în nuanțe de baladă, piesa aceasta crește în intensitate o dată cu repetarea refrenului. Se liniștește, pentru ca mai apoi după momentul stacatto intonat "ochi in ochi" explozia să se producă inevitabil. Pentru multe cupluri manifestarea aceasta punctată aici pe frecvențe direct în suflet semnifică continuarea iubirii, însă pentru altele va deveni sentința clară și indubitabilă a finalului dintre cei doi.

"Spuneai" este o continuare a poveștii de iubire de mai sus sau mai bine zis o expunere a unor părți din trecut. Dansăm printre nori, ne readucem aminte numele și felul lor, medităm cu dor în suflet la tot ceea ce am avut în brațele noastre. Nu este un track ușor de ascultat dacă treci prin cel mai greu moment al vieții. Progresia lină, notele subtile de pian și vocea clară, duioasă vor știi sa te cuprindă și îți vor deveni astfel un pansament sufletesc complet pentru următoarele ascultări.

După furtunile sufletești, apar în mod ciudat la început, iar mai apoi extrem de senin, liniștea și speranța. Nu am început întâmplător această scriere cu refrenul piesei "Caffeè sospeso". Îmi este melodia cea mai aproape de suflet pe care am ascultat-o în loop de zeci de ori până în acest moment. Avem puterea să cumpărăm o cafea în așteptare. Cui ar trebui să o dăruim? Vechiului sine, plin de îndoieli, angoase, neîmpliniri și cuvinte nespuse sau infinit mai bine noului sine cu cicatrici? Desigur, cafeaua este o metaforă și putem privi piesa ca pe una de speranță în reîntâlnirea unei iubiri care să dăinuie. Însă, mai presus de orice, este important să ne schimbăm noi statusul de om în așteptare, pasager în derivă și să trecem la cârma propriului destin, iubindu-ne. Lecția cea mai grea este punctată muzical prin armonii liniștitoare, iar partea instrumentală care precede ultimul refren te ametește. Toata ființa ta va fi fermecată de riff-urile de chitară și întregul aranjament scurt, dar cu efect prelungit. 

În sala de repetiții am purtat un dialog interesant cu Andrei Zamfir. Printre alte curiozități, am ținut să îl întreb dacă trupa ar prelua o piesă Depeche Mode. Zâmbind, mi-a spus că una din piese are acel aer al trupei evocate de mine și că sunt încântați de cum sună aceasta live. Ascultasem deja albumul în sala de audiție și nu remarcasem similaritatea. Mult mai atentă când am dat play & replay materialului, am știut că "Nouă vieți" este creația în cauză. Groovy, mai dark, cu patos new-wave și un text motivațional clar: "Viața începe atunci când ai decis." Un mic touch à la The Cure este prezent și el prin linia de bass aflată în prim-plan. 

"Ce rămâne" m-a izbit total, m-a îngenuncheat și mai apoi a știut cum să mă ridice. Am asemuit-o imediat cu "Gândurile", piesă care mi-a rămas imprimată de la prima ascultare din 2011. Întrebările cumva retorice rostite de Doru dublate de forța imprimată de muzicieni instrumentelor te năucesc. Structura armonică coboară în intensitate pentru ca mai apoi să se producă un extaz total pe outro. 

"Zbor" a fost prima melodie ascultată în sala de audiție și afirm cu tărie că este cea mai complicată dintre toate. Îți scutura ființa de la început, deoarece își ia avant cu refrenul. Rămâi înmărmurit, resimți cum se adună fiori reci în tine și te ții cu greu să nu plângi. Pielea ți se zburlește, inima o ia la trap și reușești doar sa rămâi imobil în timpul strofelor în care sunt punctate subiecte cu ecou pentru orice om care nu merge din inerție prin viață: inegalitatea de șanse, zborul din locul în care te-ai născut și în care nu te mai simți de mult timp acasă. Vocea lui Doru punctează cald toate aceste adevăruri scrise de Ștefan, iar de la minutul 4.00 speranța de mai bine își face loc prin dozarea incredibilă a planurilor sonore - "Și o să ne crească din aceste mâini / aripi care să poarte povestea noastră către înălțimi, tot mai departe..." 

Atunci când The Mono Jacks anunțau retragerea din peisajul muzical, am sperat că este doar o etapă de respiro din existența lor. Astăzi, trupa compune si cântă în limba română, ajunge la mai mulți oameni și readuce astfel în prim plan întrebări despre noi toți. Un catharsis colectiv îmi pare a fi efectul pe care muzica celor patru artiști o deține atât de plenar și subtil în același timp. Pe 8 februarie, celebrăm lansarea acestui material discografic la Arenele Romane. - byron & Rockabella vor fi opening acts. Nu am niciun dubiu că va fi un eveniment magic și că piesele alese pentru concert vor uimi publicul.

Gloria se scrie de fiecare dintre noi atunci când reușim să nu ne mai ducem duși de valuri, ci să imprimăm propria forță acestora. Gloria vorbește despre călătoria către desăvârșire, lupta dintre extreme, întrebări existențiale și frumusețea iubirii eterne. 

#Haidesascriemistoria

"Gloria" - înregistrat în perioada noiembrie 2019 – ianuarie 2020 @ UNDA Recording București 

Inginer de sunet - Dan Georgescu

Mix - Dan Georgescu

Master - Cristian Varga

Percuție - Gabriel Bălașa 

Muzica și aranjamentul muzical: Doru Trăscău, Andrei Zamfir, Cristian Chiru, John Ciurea 
Versuri: Ștefan Teișanu (1, 2, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 11) Doru Trăscău (2, 3, 4, 10)