My last exit

Anestezie generala. Fug, inlatur si imi caut momentele de respiro si puls diminuat. Pasesc pe o linie subtire dintre cele doua lumi in mod repetitiv, uneori dansand, alteori fugind si tragand in piept nonsalant aerul dual.

O arhitectura de suflet si trup care nu ma mai doare. Un balans complet intre trecutul aproape deplin si prezentul involburat. Penitenta de pe pamant mi se pare acum un pret marunt pentru momentele cand am trait in extaz si bucurie. Ma raportez la oamenii care nu gasesc in n ani de viata ce am aflat si simtit eu in ore si zile din viata mea. E o incantare, ceva desavarsit si bine nuantat in culorile si tonurile care imi desavarsesc aspectul si cautarile. Mai cercetez inca franturile, piesele lipsa din puzzle, muzica de pe repeat care ma cunoaste, completeaza si mistuie.

A Kiss Before Dying. Piesa care a fost a doua cea mai ascultata pe tot parcursului anului trecut. Iar el a ales-o, firesc, sa fie cea pe care ne vom intalni. Un trandafir sortit mortii, noi zambind complice, fara raportare la nimic exterior, ci doar existand si respirand impreuna. Nu as putea marca sau delimita cumva aceasta prima zi, gama de emotii fiind completa in orele avute. Nu am sa inteleg niciodata de ce apar unii oamenii in clipe in care nu mai astepti nimic si totodata clipe care iti evoca regretul ca totul vine spre tine cu intarziere. Vuietul iubirii se insinueaza discret in tine, pentru ca minutele sa zboare cu el si sa treaca cumplit de greu in lipsa lui. El…the catalyst of me now.

Ma trezesc din vis. Nu stiu daca a fost real, ma cercetez, privesc, imi zambesc in oglinda si imi ating gatul. Nicio urma. Da, a fost pur oniric. Dar privirea ma da de gol, ea nu mai e aceeasi. Sunt vie, complet treaza si cu o frica dubla de a-l pierde. Pe el, pe omul a carui voce mi-a ramas lipita de suflet, in a carui imbratisare m-am simtit protejata si in privirea caruia nu am simtit ca as fi judecata, ironizata si neinteleasa. Nu stiu ce e de facut cu visul meu adus in prezent si desprins din alta lume, nu stiu cum trebuie gestionat pentru a nu ma distruge. Nu stiu cum ma pot salva iubindu-l. Nu stiu cum se poate salva iubindu-ma, daruindu-se si pulsand in mine. Nu am inteles pana acum cum suna iubirea care inalta permanent, care nu te doboara, care doar te ingenuncheaza pentru a multumi ca traiesti absolutul. Iubirea care nu te alunga, care ar vrea sa fie langa tine in tumultul si valurile tale, care nu se sperie, ci doar striga prezent in momentul de inceput. Oare care va fi sfarsitul absolutului? Oare am putea sa calatorim neincetat in cele doua lumi din care facem parte, sa ne contopim si sa dam nastere unei lumi inexistente? Oare iubirea e suficienta pentru desavarsire?

My Imposter

Dimineata devreme. Ma trezesc aproape instinctual si ii dau play. Stiam ca ma va ravasi, ca nu va avea nimic in comun cu originalul si ca modul repeat va deveni un automatism pentru urmatoarea perioada. Tot octombrie si este abia inceputul lunii. Un inceput guvernat de incertitudine, dulceata care se prelinge din mine, amintiri sonore, atingeri traite si imaginate, obsesie, penitenta si izbavire. Coordonate in care ma desfasor, intind, relaxez si culpabilizez cu precizia unui chirurg, milimetric si rece.

Etajul 8. Mai aproape de Divinitate, mai departe de mine. Un cer etern schimbator, un eu trezit dintr-o betie de sentimente si amintiri, pe un balcon din ce in ce mai putin incapator pentru a (ma) admira si calma. 

Usor de gasit si reperat. Rascruce de strazi care au legatura cu Brancusi, poezie, abandon si vacarm exterior. Ma invelesc cu doruri si ma anesteziez cu prea multe carti pe care le citesc pe sarite, cu un Cioran care ma bantuie, cu un etern amurg in care ma revad. Mai stii Lavinia, oare, cum este fericirea dublata de liniste? Mai stii cum e sa dai drumul oricarui gand de razboi si sa existi in termeni de pace cu ei? Sa respiri nevinovata din parfumul si lumina pe care le simti atat de tardiv, dar spectaculos de pur si candid in tot ce esti? 

Dau volum la maximum. Imi zboara gandurile, incep sa dansez usor si sa ascult cu atentie tot ce se intampla in backing vocals. Cumva imi ascult subconstientul..."Metal heart, you're not hiding / Metal heart, you're not worth a thing." E vorba despre mine sau despre tine? Despre noi, despre cat de culpabili si in eroare traim si ne ascundem unul de altul sau despre un firesc inceput al sfarsitului? Se mai adauga o zi si inca una. Sterg, ascult, ma pregatesc si ma prezint cu zambet in public, desi acum pare ca am doar o piesa care ruleaza si pe care o fumez neincetat de cateva ore. Vocea noastra, vocea de la care a pornit totul, o voce care ne-a cantat existentele tulburi si putrezi de la inceput. 

Simt tactil intact. Muzicalitate infinita. Imersiune in ape care acumuleaza dor si anihileaza din otrava picurata. Te respir, te scriu si rescriu, ma repar si ma afund in tot ceea ce nu am avut voie, in tot ceea ce nu vom trai sau gusta pe pamantul asta. Farame de sentiment. Gelozii provinciale, inimi terifiate si libere care inca se sustin in ecouri sonore din departari.

Dear V

Vineri seara. Port doar esenta Black Afgano. Inspir, expir. Privesc micile bule din paharul de prosecco alb cu o frunza de busuioc pe care am rupt-o puternic. A fost o saptamana lunga, poate una din cele mai lungi. Am dat play pieselor mele care ma duc acolo, in zona interzisa a gandurilor, emotiilor, nevrozelor.

Stiu ca furia ma va mai cuprinde, dar nu va mai fi atat de distructiva ca acum cateva zile. Nu o voi mai lasa. Nu voi mai accepta sa dau putere unui alt om sa imi dicteze starile si fiorii. Nu te voi lasa sa faci asta din nou, sa te insinuezi discret in mine si sa imi schimbi perceptia asupra vietii cateva momente, hai sa le zicem ore. Zambesti? Hmm... Ciudat. Ar trebui sa te ingrijoreze ca ai reusit doar atat pentru prima data in viata ta de om matur si expus. Era usor sa fiu corupta de tine, in fapt mi-ar fi placut, avand in vedere felurile in care mi te-am imaginat din prima zi cand am reinceput sa povestim. Nu ai invatat in 44 de ani (in curand) sa pui pret pe mister, pe necunoscut, pe incercari, pe acel dulce fior? Nu, am vazut asta, ai avut grija sa dai gres. Si ai facut-o ca un baiat la pubertate care incearca sa impresioneze, sa marcheze teritorii, sa isi contureze suprematia in fata celorlalti. 

Nu ma interesa istoricul de cuceriri. Ai vazut "Malcolm & Marie"? Ar trebui, te-ai oglindi putin si reflecta la propria existenta desueta, la tragismul tau de comic cu termen de valabilitate. Te-ai infruptat la nesfarsit din femei, dintr-un prea plin de extaz, zgomot interior si hormoni incat ai devenit imun. La aproape orice emotie gentila.

Ai fost previzibil, fix ca ei, oamenii pe care ii detesti doar pentru ca iti regasesti parti din tine in ei. Ne place sa ii judecam pe cei care ne seamana si stii atat de bine asta, e un automatism care te tine, in mod ciudat, pe o linie salvatoare, inca respirabila. Tu ignori atat de bine, de atat de multi ani, orice vine autentic spre tine, pentru ca e mai usoara si mai placuta distrugerea, uitand insa ca ea ti se intampla si tie, metodic, precis. 

M-ai vazut ca pe o oarecare? Daca nu, de ce te-ai comportat mediocru, simplu, fara efort? Stiu ca e usor, te simti ca un mixer cu numeroase intrari, trebuie sa le incerci pe toate, chiar daca nu e necesar si te auzi. Mereu te-ai auzit bine, doar esti "autentic, binecunoscut", nu? Cine te aude pe tine, de fapt, cand inoti printre tenebre? Pe mine nu m-ai lasat si am aflat ca nu o face nimeni, de aceea am spus ca esti previzibil. Puteai fi o surpriza in masura in care erai dispus sa lasi listele, ego-ul, limitele, suprematia undeva departe in conversatia cu mine. Te-am citit dinainte sa ma fi reperat tu din nou.

Nu te-ai prins? Mai stii cum esti fara masca? Gol, inspaimantat de moarte, binefacator si nociv in acelasi timp, muzical si profund nestiutor. Voiam privirea aceea din trecut, senina, in care imi gasisem forta sa continui in lumea pe care o vedeam ideala. Nu ti-am spus asta acum, insa dorul pentru tine a fost mereu langa mine. Ai invocat motive, pretexte pentru tacerea si neintalnirea noastra, iar eu ma sparsesem in bucati dupa ce ti-am auzit gandurile acelea. Oare nu stii ca e bine uneori sa le lasi doar in capul tau, sa le rostesti doar cand esti sigur ca nu vei prejudicia in niciun fel omul care te asculta? Ai fost un trigger, ai avut acest rol, pe care atat de predictibil l-ai jucat... Ma vedeam pe lista, la capitolul done and fun, un simplu nume, langa pleiada de mai mult sau mai putin imbecile, ces belles passantes. Repertoriul tau ma lasa rece, nu putea sa ma impresioneze siguranta pe care o purtai cu gandul ca sunt deja si eu una din ele si urma sa ma anunti tu cand este convenabil sa te expui langa mine. Chiar daca eu simteam, la randul meu, tumultul si apogeul cu care aveai sa ma inconjori, nu mi-am expus gandul, ci l-am lasat sa ma inspire si cateva zile sa ma duca in abis.

Lenjerie cu dantela neagra si o rochie neagra. Asta am ales sa port in dimineata zilei cand nu mai existai in lumea mea, in ziua in care te-am dus intr-o alta emisfera si te-am lasat acolo. Iar tu...ai fugit senin, doar cu un apel telefonic scurt si fara sa cauti explicatii, alaturi de niste muzici, mici dorinte si butoane de apasat, concomitent cu privirea ta fixa care ma cunoaste acum, putin mai bine, dar care imi va ramane mereu ca un fior din departari, ca cel mai frumos, addictive si cumplit imbold de a trai si a muri. 

In the end, as my beloved Anthony Bourdain said, the greatest sin is mediocrity.