Cristi Minculescu a decis sa paraseasca formatia Iris.
Stirea aceasta, data acum la primele ore ale diminetii, se va propaga cu o rapiditate fulgeratoare in toata media romaneasca, dar si in toate ziarele de 2 lei pe care Cristi le detesta, apoi diversi analisti si presupusi oameni de muzica isi vor da cu parerea si vor striga la unison "tradare", incercand sa afle exact motivul acestei retrageri.
Dragi jurnalisti, probabil ca nu veti intelege ce scrie un om care a avut sansa sa ii cunoasca pe membrii trupei, insa trebuie sa intelegeti un lucru. Domnul Minculescu se retrage astazi in glorie, asa cum ii sta bine unui maestru, campion, asa cum multi oameni nu au curajul sa o faca si insista sa activeze intr-un domeniu in care nu mai au putere / bucurie sa traiasca.
Nu va grabiti sa aruncati cu pietre sau sa il judecati pe Cristi, pentru ca nu aveti dreptul. Ce lasa el mostenire lumii muzicale voi nu aveti cum sa lasati in domeniul presei scrise. In urma acestuia, vor exista mereu muzica, concertele, albumele, speranta si credinta ca a reusit sa le insufle oamenilor indeajuns de pregatiti stima si respect pentru creatia sa...pentru simplul fapt ca se regaseau in aceasta.
Desigur ca randurile acestea sunt impregnate cu un subiectivism pe care nu il ascund, deoarece am avut ocazia acum cateva luni sa iau un interviu acestei trupe extraordinare si nu doar atat.
In urma cu doi ani, ma intalneam cu geniul Minculescu intr-o librarie, moment evocat aici, iar dupa putin timp, il revedeam la Ursus Evolution Mamaia, unde am stat putin de vorba...iar dupa doar 6 luni, intr-o zi de decembrie, cu ajutorul unui om special, am creionat alaturi de trupa un interviu. Desi nu aveam intrebarile bine puse la punct si am experimentat emotii incredibile, am realizat cu trupa Iris primul interviu filmat din viata mea si acest lucru nu se poate uita...
Domnule Minculescu, ma inclin pentru tot, va multumesc, sper va bucurati de multi ani linistiti alaturi de famile si sa nu va lasati afectat de toata tirada de intrebari si scenarii.
Inchideti telefonul, aratati-va maretia prin ignorarea acelor oameni mici si faceti un banc pe seama lor... Doar atat merita acestia.
Nu o sa va uit vreodata si voi pastra cu drag toate aceste amintiri in suflet.
Seara de 11 august a fost din nou un regal muzical...si asta pentru ca inca un vis a prins contur: in sfarsit i-am vazut pe cei de la Hurts Live. Cu o vreme ce parea nefavorabila, am ajuns pe domeniul Stirbey in jurul orei 20:00 si am privit cerul: era o minune cum norii incepeau sa se risipeasca si sa faca usor loc razelor crespusculare...
Desfasurat intr-un cadru placut, evenimentul de o zi a fost unul reusit, pentru ca atmosfera creata de Hurts si de tanarul Patrick Wolf a fost incantatoare. S-a concretizat un vis la finalul verii, pe care trebuie sa-l pastrezi pana la vara viitoare cand vor urca alte nume din industria britanica...vesnic productiva si in continua evolutie. Ramane surprinzatoare prestatia lui Patrick, chipul sau de copil machiat un pic excesiv si imbracat stralucitor, nu au reusit sa ma dezguste, ci dimpotriva. Piesa "Bitten" a sunat excelent, iar melodia sa de rezistenta "Time of my life" a fost bine punctata ritmic; sinceritatea tanarului a parut reala in momentul cand a declarat ca a visat dintotdeauna sa vina in Romania...si eu as adauga ca mi-am dorit mereu sa fiu surprinsa de un talent pur asa cum este excentricul Wolf.
Mi-am dat seama ca o data cu trecerea timpului nu mai sunt atat de dornica sa imi manifest public trairile experimentate in timpul unui concert, ci prefer varianta in care sa imi golesc mintea de orice gand si sa ma transpun cu totul in actul artistic din fata mea...si acest lucru il poti face prin atentie la fiecare sunet, gest al artistului de pe scena, iar atunci se va petrece dialogul cu sine...cand te vei incarca cu energie si vei uita de orice rana din prezent. Poate nu inteleg eu oamenii care se manifesta zgomotos si devin fanatici atunci isi privesc "idolii", insa cred ca este o dovada de respect sa nu intrerupi prin urale o piesa si sa aplauzi cu drag la finalul acesteia.
Da...m-am maturizat, desi recunosc ca la un moment dat, pe la finalul concertului Hurts, m-am apropiat timid de scena doar pentru a vedea fenomenul mai de aproape...si ce incantare vizuala...ce emotii la cote maxime m-au cuprins...
Si intr-un fel este amuzant..acum doi ani, scriam aici despre aceasta trupa, fiind vrajita de acel potential "hit" la vremea respectiva. Apoi, am ascultat o vreme albumul de mai multe ori si de fiecare data regaseam ceva inedit, special, nobil, care imi confirma valoarea celor doi muzicieni.
Hurts au reusit cu un singur album sa se impuna si sa sustina acest material prin numeroase spectacole in jurul lumii si asta doar pentru ca au conceput grandios, promoveaza un soi de cult al durerii prin fiecare piesa clasica, transpusa cu maiestrie prin productia impresionanta ce sustine vocea principala.
Recunosc ca mi-a lipsit vocea tenorului, care apare in alte spectacole semnate Hurts si poate era bine sa existe mai multe pasaje de dans contemporan si balet...muzica lor se preteaza fascinant la cele mai diverse coregrafii, iar eu privind spre scena jocul de lumini, mi-am inchipuit numeroase pasaje de dans, dar...asta e un mic defect "profesional", formarea mea in zona artistica de fata se pare ca nu are sfarsit.
Daca stai sa intelegi versurile pieselor, vei afla ca nu e cazul sa te manifesti zgomotos, piesele Hurts au o sacralitate incontestabila, o armonie si un lirism ce te pot face sa incremenesti si sa stimezi acei artisti care au reusit prin muzica lor sa iti descrie pasaje din viata...cu multa precizie.
Momentele de dans nu au lipsit insa, costumele au fost bine alese, playlist-ul a fost aproximativ acelasi cu ordinea pieselor de pe album, dar recunosc ca mi-as fi dorit sa ascult "Verona" si "Water" in intregime...dar, perfectiunea umana este uneori greu de atins.
La inceputul lunii iunie aminteam de Control Day Out, care a fost esec, dar un esec personal, caci nu l-am putut evita si m-a marcat o perioada. Ce am inteles atunci si am aplicat in ziua Summer Well a fost ca niciodata nu trebuie sa lasi pe cineva, oricine ar fi el si orice ai simti pentru acesta, sa iti bulverseze mintea si sufletul atat de tare incat sa nu mai fii capabil sa vezi un spectacol grandios, ci doar norii in culori sumbre ce prevestesc furtuna din sufletul tau. Cand mergi sa savurezi un concert, uita de ei, de toti, goleste-te de orice gand si priveste in fata ta, cu atentie, cu speranta si lasa-te impresionat, dus in alte dimensiuni si exploreaza cat poti aceea lume care tocmai se deschide in fata. Nu este atat de important cine este in dreapta ta, cine iti zambeste mai mult sau mai putin fals, cine te priveste cu interes, nu...asta nu ar trebui sa conteze, pentru ca o reprezentatie live nu este atat un mediu de socializare, cat un loc de intalnire cu adevaratul sine.
Am trait intens pe cele patru piese, care pot fi numite fara urma de indoiala, capadopere...pentru ca expun drame si acel joc de lumini si umbre: "Evelyn", "Mother nature", superba "Devotion" si cover-ul "Confide in me"...
Datorita unor oameni speciali, am ajuns la acest eveniment si am plecat invaluita de sentimente si emotii pozitive, iar acum stiu ca intotdeauna cand trecem prin momente grele, trebuie sa ne raportam la acele secunde cand am trait intens si am depasit meschinaria acestei lumi, printr-un singur antidot: arta.
Aseara, frumosii din trupa Moonlight Breakfast au lansat primul lor material de studio - "Shout" intr-un concert de amploare.
Mi-au confirmat asteptari si le-au depasit intr-o maniera numai de ei stiuta. Ieri mi-am dat seama, din nou, ca magia pe care ei o emana trebuie sa fie ridicata cumva la rang de virtute, iar strainii trebuie sa le iubeasca aceasta creatie. De fapt, nici nu ai avea cum sa nu o iubesti. Timbrul special al solistei, sclipirile de geniu ale lui Bazooka, momentul in sine live este o bijuterie. M-am incarcat cu multa energie pozitiva si am inteles inca o data ca muzica frumoasa este cel mai potrivit tratament pentru suflet.
Candoarea pe care Cristina o emana pe scena, aceea naturalete pe care multe soliste au pierdut-o, copilaria si modestia ei te pot face ca si ascultator sa ajungi in alta lume, una mai frumoasa si mai curata decat cea in care traim.
Seara trecuta, nu stiu cum a trecut o ora si ceva. Am pasit in lumea creioanata de aceasta trupa, de la primele acorduri ale piesei "Hello", m-am lasat surprinsa de actul artistic ce a inclus piese precum: "Pay for it", "Don't wake me up", "Play", "Carry me", "Silent disco", "No more" ( piesa care se afla momentan pe locul 5 in Top Show si poate fi votata in continuare) Proiectiile semnate Les Ateliers Nomad au intregit visul frumos...
Mi-am adus aminte ca desi traim "Hard times", asa cum se intituleaza una din piesele lor, nu trebuie sa ne pierdem sensibilitatea, caldura, modestia, zambetul de pe buze, lumina din priviri si speranta.
In luna decembrie, i-am vazut la Guerrilive si am fost absolut vrajita. Cateva saptamani apoi, au revenit cu ocazia editiei speciale de Craciun si intr-o aroma de prajituri de casa si bomboane fondante realizate de Cristina, le-am declarat admiratia mea si le-am dorit sa ajunga cat mai cunoscuti si pe marile scene ale lumii.
Azi, dupa lansarea de aseara 19 iulie, afirm cu tarie ca aceasta trupa nu prea are mare lucru in comun cu Romania, ci are toate drumurile deschise catre o cariera de succes internationala, putand sta alaturi oricand alaturi de nume precum Parov Stelar, Waldeck si la o urmatoare ocazie, Jay Kay ar putea sa faca o piesa impreuna cu ei si chiar sa cante in deschiderea lor.
Nu sunt vorbe mari, potential exista si singurul meu mic regret ar fi ca poate nu i-as mai vedea live in Romania foarte des...
Succes copii, sa ajungeti mari pentru ca sunteti magnifici, transmiteti mai mult decat as putea eu acum sa scriu, asadar merita cat mai multi oameni sa se bucure de muzica voastra unica, in acel stil retroelectro imposibil de uitat si addictive ...
