Dimineata aceasta a avut acest aer...de cafea cu lapte amestecata cu vorbele lui Tudor Chirila. M-am bucurat si m-am intristat deopotriva...
Am privit spre cer si m-am rugat sa gasesc ceea ce caut de mult. Am multumit inca o data ca exist...citatul din Nichita Stanescu inca ma insoteste de un timp bun...."Şi m-am gândit - Doamne, ce fel de pâine voi mai fi fiind şi eu, şi pentru cine?"
"Cand s-a ingropat iubirea?
Daca peste zece ani ai fi oarba, dintre toate mainile care iti vor fi
modelat sanii, le-ai recunoaste pe ale mele? Daca mi-as apropia buzele
de urechea-ti cum am facut-o de atatea mii de ori de-mi spuneai ca se
aude marea din gura mea infiorata, oare s-ar mai auzi atunci? Mi-ai mai
recunoaste limba fierbinte? Printre toate aromele care iti vor fi
bantuit dorintele, ti-ai mai aminti mirosul verde-crud-laptos al
trupului meu? Ai mai sti ca degetul care iti scrie apasat pe spate “te
iubesc” e acelasi pe care il sarutai hazliu inainte sa-ti pui mana sub
cap ca sa te conduca in imparatia somnului?
Dintre sutele de
pasi care au batut drumul nocturn de la patul tau in bucatarie si
inapoi, i-ai mai recunoaste pe ai mei apasati si stangaci?Spune-mi
iubita mea...Mi-ai mai recunoaste oftatul, dintr-o mie, cand imi merge
greu? Daca mi-ai pipai pielea stransa-n riduri moi imprejurul jurul
cotului ai sti ca sunt eu? Dar rasuflarea mea, amestec de tutun si
alcool, pacalita cu vreo cinci lame de guma pentru copii? Ai mai
recunoaste icnetele tastelor asuprite de mainile mele in noptile in care
te culcai mai devreme? Oare nu sunt eu singurul care ma strecuram in
pat fara sa-ti tulbur visele?
Ma opresc putin din scris acum...
Unde vreau sa ajung cu atatea intrebari la care n-as putea suporta
povara raspusului gresit...? Si de ce-ar mai conta peste ani precizia
amintirilor tale iubito?De ce-ar mai conta peste ani? Ce ciudati suntem
noi oamenii...Ne proiectam fericirea si dramele in viitor, negand
iresponsabili prezentul. Caci daca as accepta prezentul iubito, tu n-ar
mai trebui, oarba fiind peste zece ani, sa raspunzi la toate
incertitudinile unei iubiri ingropate...Dar cand s-a ingropat iubirea?
In prezent iubito...In prezent..." - august 2007, TUDOR CHIRILA
În urmă
cu puţin timp, a fost făcut public clipul primului single extras de pe albumul “Delta Machine” la piesa “Heaven”.
Clipul
abundă în simboluri variate, reliefând antagonia dintre viaţă şi moarte, lumini
şi umbre, alb şi negru. Piesa este într-o progresie ritmică, fiind o baladă
electro simplă, însă epică, deţinând o puternică valoare sentimentală.
S-ar
putea ca această revenire să fie controversată şi analizată îndelung, deoarce
trupa a decis să promoveze o piesă aparent tristă, ca o rugăciune, cu un
videoclip deosebit, care pune în valoare versurile melodiei ce îndeamnă
întoarcerea omului la spiritualitate.
Veţi
observa în clip prezenţa celor trei membrii Depeche Mode, dar şi a prietenului
şi tobaşurului trupei din anul 1997, Christian Eigner. Aceştia sunt învăluiţi
în fascicule de lumină, în multe cadre apărând şi ideea de Copac al Vieţii.
Cadrul
final îl înfăţişează pe Dave Gahan,
privindu-şi parcă în ochi admiratorii muzicii Depeche Mode.
Legat
de acest track, trebuie să ştiţi că este deja lansat ca download pe iTunes şi
Amazon, fiind în întregime o compoziţie a lui Martin Gore, produsă de Ben Hillier.
Videoclipul a fost regizat de Timothy
Saccenti şi filmat într-o zonă din New Orleans numită Faubourg Marigny.
De multe ori am incercat sa scriu despre Michael Hutchence si cumva nu am reusit. De doua ori, am postat pe acest blog douaarticole, in care am incercat sa reliefez mai mult ce a lasat in urma.
Mi-a fost greu sa descriu efectul pe care muzica sa o are asupra mea. M-am temut mereu ca povestind despre el, se va crede despre mine ca sunt un om fanatic, care nu traieste in prezent.
Stiu...cum sa iubesti un om pe care nu l-ai intalnit si pe care l-ai cunoscut strict prin muzica sa si interviurile care au ramas in urma...cum sa declari ca e parte din sufletul tau si il vei purta mereu cu tine...si ca ai vrea sa petreci cateva luni in Australia si sa vezi locurile unde a copilarit si murit acesta....si totusi...da, tot ce am scris mai sus este ceea ce simt si ma bucur. Michael nu este idolul meu, ci artistul in care m-am regasit, oricat de pueril ar suna.
Imi aduc exact aminte cand am vazut primul clip INXS. Se intampla cand aveam 11 ani si urmaream VH1. Deodata, apare el intr-un outfit mai mult decat provocator si oricat de mult nu imi plac mie soarecii, am rezistat cadrelor respective si am continuat sa privesc...eram fascinata de succesiunea imaginilor color si alb-negru, de respectivul backing-vocals, de dansul sau, de carisma sa si de vocea soptita de final..incat, am asteptat zile intregi sa revad respectivul clip...si s-a intamplat din nou...si apoi, am vizionat un alt clip - "Never Tear Us Apart"... Praga, lebede, magie, ore in care visam la respectivele piese, fascinatia mea era la cote inalte si totul pentru ca auzisem ceva pe sufletul meu.
Cuvintele sunt mici, insa stiu ca mi-am spus in sinea mea ca nu voi mai auzi o astfel de voce...si asa este, dupa alti 11 ani, pot spune clar ca Michael Hutchence a fost unic si altul ca el nu va mai fi.
Pe parcurs, am descoperit intreaga discografie, am invatat ceva mai temeinic limba engleza datorita pieselor pe care mi le traduceam singura, nestiind mult timp ca el nu mai este in viata. Am aflat pe la 15 ani despre moartea lui invaluita in mister si speculatii, dar tristetea mea evidenta a fost inlocuita de speranta ce reiesea din piese...
Oricat de stupid ar suna, pentru mine el nu este mort. Traieste zi de zi in sufletul si subconstientul meu. INXS este una din putinele trupe la care ma intorc in mod automat, cautand parca noi si noi valente ale creatiilor respective...
Poate parea imposibil, dar mi-e dor de el. An de an, resimt un dor care ma apasa si inteleg ca viata aceasta este atat de nedreapta uneori... Mi-as fi dorit atat de mult sa cresc pe muzica sa si sa vad live concertul de pe Wembley 1991 sau cel din Germania anului 1997, una din ultimele sale aparitii in cadrul unui act artistic.
Alaturi de Andrew Farriss sau fara acesta, Michael a scris aproape toate piesele INXS, prietenul si colegul sau considerand ca succesul pe care trupa l-a avut s-a datorat genialitatii lui MH.
"I've done a few stupid things in my time, but you've got to have respect for yourself, otherwise you end up getting used."
"I
don't think success arrives and you're suddenly happy. It's not like
that. If people think that they'll be very disappointed."
Legat de vocea sa, trebuie amintit ca a fost un bariton care a reusit sa depaseasca capcanele registrului de mijloc prin abilitatile sale, dovedind o voce puternica si in acelasi timp neobisnuita. De asemenea, acest lucru i-a permis sa interpreteze partituri de tenor, fara a avea o gama prestabilita.
Michael Hutchence a fost un suflet care a trait totul la intensitate maxima, a fost o flacara care s-a consumat mult prea rapid. A suferit in viata particulara si multa vreme nu a inteles de ce presa il urmarea, deoarece el considera ca trebuie tratat ca un om obisnuit.
Exista vinovati morali ai mortii sale, insa mai important decat acuzele tardive trebuie sa ramana mostenirea pe care Michael si implicit trupa INXS o lasa generatiilor viitoare.
Exista doua piese tribut care mi-au atras atentia in momentul cand au aparut: cea scrisa de Bono si cea din repertoriul Duran Duran.
Va recomand sa (re)descoperiti muzica acestei trupe australiene. In special, ascultati albumul solo Michael Hutchence, lansat postum in 1999. In acesta, veti gasi piese ravasitoare, care va vor ajuta sa intelegeti mai bine trairile sufletesti ale unui artist maret...in special, momentele lui de cadere, ce sunt de multe ori mai tragice decat ale oamenilor obisnuiti.
Daca macar una din piesele INXS s-a regasit in lumea voastra la un moment dat, ganditi-va pentru un moment la Michael...astazi, de ziua sa. Sufletul sau, acolo unde este, merita sa primeasca o rugaciune si putina lumina...
