Muzica unui suflet în derivă

Te-ai intrebat vreodata care este adevaratul motiv pentru care dai volum maxim melodiilor care iti inconjoara existenta? Fie ca setezi respectivii decibeli in casti, fie in masina sau in odaile pline de non-sens, actiunea de a mari intensitatea pieselor este o constanta in viata ta.
Castile..ele sunt cu adevarat o minunata inventie. Ele ofera o profunzime specifica, reverberatiile sunt intotdeauna magice, iar culorile par franturi sonore, rupte din miscari de dans celeste, nori si constelatii...da, muzica vine atunci din tine, nu din afara...din lumea de care vrei sa scapi, sa o renegi, sa o pui la colt si sa-i un dai examen pe care il va pica inevitabil.

Setezi volum maxim oricarui track dupa trairile si sentimentele care urla obsesiv in tine si astfel, speri tu cu naivitate, ca vor disparea si te vei afunda in fiecare cuvant al interpretului. Ele nu se evapora, ci se intensifica, mai ales daca nu esti adeptul acelor creatii mono, fara sens, logica sau sentimente puternice. Ma refer la tine, cititorule, care alegi ca si mine, sa iti ingropi tristetea si intrebarile existentiale in anumite masuri, armonii, inaltimi tonale pe care le-ai memorat in structura ta genetica si le porti cu tine neincetat.

Iubesti trupele care iti canta viata, esti gelos ca au scris versuri pe care ai fi putut si tu sa le compui daca te straduiai mai mult... Cand alergi pe bulevardele acestei vieti, iti fugaresti demonii in timp ce Ian din The Cult sau Matt din The National iti spun povestile lumii tale, iar tu iti reglezi pulsul dupa acele secunde...

 

Cand obosesti dupa atata luat la tranta cu destinul, brusc, fara preaviz, dispozitivul tau alege aparent random sa dea play acelor melodii de care te temi si nu le poti sterge...ale voastre... iar tu iti aduci aminte de lupta permanenta cu Acel om care iti regla respiratiile si tremurul vocii. Ti-ai dori sa elimini toate ritmurile din tine, player, ochi si simturi...si atunci, exact in acel moment, te uiti la cer.

Iti opresti pasii, ramai ca o stana de piatra, privesti apa din jur si...da, ai vrea sa se termine tot atunci, acolo, fara murmur, sa dispari pur si simplu, sa nu te mai ajunga din urma nimeni vreodata. Ai dori sa-ti ridici sufletul la ei, la norii tai atat de iubiti, sa inveti a pluti ca ei si astfel sa uiti tot ce ai trait ca si pamantean. Sa-ti intinzi aripile si sa ajungi in acele locuri in care ai trait doar cu gandul, usor temator...da, in colturile si vestigiile pe care le recunosti din alte mii chiar si cu ochii inchisi: constructiile semnate de dragul tau Gaudí, apa marii din aceea insula in care ai innoptat de atat de multe ori invelit doar de lumina lunii si incalzit de sunetul pescarusilor din zori... razele Soarelui din orasul tau de suflet, Cádiz, mirosul de bambus si flori de cires din templul sacru al tarii in care ai meditat de atat de multe ori si gustul sarat-dulceag al oceanului Pacific care iti ramane mereu pe piele dupa ce ajungi la suprafata, indragostit de coralii acelui stat in care ti-ai dorit dintotdeauna sa inchei orice socoteala cu viata trupului... Caci, sufletul, vindecat, mereu va renaste si se va imbaia in lumina altui colt de natura...si, poate, cu putin noroc, va experimenta acel tip de iubire pe care l-a asteptat o viata...eterna, inchinata unui singur calator care si-a gasit destinatia in tine...si in volumul maxim al muzicii sale interioare.

Turn down these voices inside my head.

Uneori vrei sa pleci pentru totdeauna...sa te retragi intr-un loc in care doar tu si Acel om sa aveti acces. Sa nu mai existe nimic din trecut, sa intelegi astfel ca, desi timpul a trecut si nu mai aveti foarte mult, conteaza calitatea acestuia...ramas si mixat cu aromele marii si al parfumului sau discret, dar care iti serveste drept cel mai puternic stimulent creativ dintotdeauna.

Da, dintotdeauna a existat si mereu va exista. Drumul spre lumina, spre cararile atat de dragi... toate au inceput cu el. Nu iti trebuie sa reperezi un moment in neant de cand se intampla astfel, ti-e de ajuns ca l-ai cautat neincetat in toti trecatorii din viata de pana acum si nici macar unul nu avea premisele necesare sa se apropie macar de el...Stiu, viata este ciudata si ne ajuta in acelasi timp sa uitam o buna perioada de timp, sa ne ducem cumva viata in coordonate mai mult sau mai putin alese de noi, dar...simtim exact care este de fapt adevarul nostru.

Uneori, atunci cand vrei cu adevarat sa te vindeci trebuie sa accepti evidenta...sa-ti dai intalnire, doar tu cu ea, pe unul dintre culoarele vietii, sa o pui la masa nelinistilor tale de peste un an sau mai multi si sa-i arati chipul tau, fara trucuri si angoase, ezitari si eterne intrebari.
Este greu sa alegi apoi tot tu ca respectivul moment de rendez-vous sa nu te marcheze in urmatoarea perioada. Este complicat sa alegi ce sa simti cu adevarat si nu pe scena teatrului absurd si grotesc al existentei care te inconjoara si iti sufoca orice clipa de suflu.
Sufletul nu poate fi pacalit, oricate atractii si dulcegarii i-ai oferi. Nu poate fi vindecat atunci cand se incapataneaza sa simta mocnit o viata un sentiment pentru un anume om. Incepi sa cauti raspunsuri in pagini de romane, conversatii demult apuse, in piesele voastre de "buna dimineata" si "noapte buna" si in momentele cand inchizi ochii, iar universul capata sens, culoare si Soare...pentru ca el, Omul tau drag, este acolo si nu a plecat...ti-a fost mereu martor, oaspete, confident de taina, chiar si fara cuvinte. Incepi sa intelegi ca nu vei putea sa te rupi prea usor de acel suflet cand te gandesti ce ar simti el daca ar trece prin problemele tale si cum le-ar rezolva.

Tactul, rabdarea, speranta, bunatatea, dansul cu pasi inceti inainte si repezi inapoi...in toate il regasesti in vesnicul rasarit, mereu acelasi, mereu altul....o contradictie sfasietoare la care zambesti adeseori cu amar sau cu dor, cu incredere si cu tacere. Iti este de ajuns sentimentul si il pastrezi atent in tine, il lasi sa te imbrace si sa-ti parfumeze hainele si colturile fiecarei camere.
Nu stiu cat e de bine sa astepti...o viata, un an sau zece...Stiu doar ca atunci cand simti ceva puternic, emotia se va estompa in timp, dar se va reactiva cuminte la vederea lui. Degeaba vei dori sa negi si sa spui ca iubesti alte entitati...cand tu stii cel mai bine ca va pleca un timp mereu, ciclic...si cand se va intoarce...da, te va gasi la fel. Aici este tragismul: vei fi aceeasi, iti va fi teama sa il privesti pentru ca vei stii ca acel timp a reusit sa cimenteze ceva ce nici cei mai iscusiti zidari nu ar putea: statornicia unei mari iubiri.

Vei alerga pe strazile nestiute ale sinelui tau captiv si vei ajunge sa fii intrebata care este trucul care iti mentine ochii vii si pulsul inca alert. Vei rade, cu semnul eternitatii tatuat la incheietura mainii stangi, iar pe cea dreapta o vei aseza in dreptul sufletului si vei spune: "Un anume el este aici si nu va pleca. Stiu, mereu am stiut adevaratul inteles al unui tip de viata si respiratie... Wonderful."

Ei nu vor stii la ce te referi si vei continua sa zambesti la fiecare pas, fara sa te mai intrebi de ce nu ai fost indeajuns de perfecta pentru el. Vei trai mai departe, in melancolie eterna, iar ochii iti vor sclipi la inceput temator, iar mai apoi cu putere atunci cand in orizontul lor va reaparea raza pe care ei o identifica ca fiind de la Soare.

You will remember. 

Selah Sue & Moonlight Breakfast - Un vis la inceput de toamna

Cand vorbim de artisti mari, cuvintele uneori capata valente mult mai valoroase asemeni lor.
Pe Selah Sue am vazut-o anul trecut la B'estfest, iar in momentul cand ne-am dorit sa facem cateva poze cu aceasta, ne-a raspuns zambind. Cam asa se intampla cu artistii modesti, care stiu sa isi apropie publicul. Atunci, nu i-am vazut in totalitate recitalul, insa acum inteleg cum este sa fii partas la actul unui talent pur.

Insa, sa incepem cu frumosii si dragii Moonlight Breakfast. Pentru mine ei sunt o confirmare continua, un pariu facut in mijlocul iernii anului 2011 ca vor ajunge mari...si sunt, au fost de la inceput. Imi aduc aminte clipa cand le-am dorit sa ajunga pe toate scenele mari din Europa si sa deschida spectacole pentru artisti internationali...si se intampla acum, iar acest lucru imi produce o enorma satisfactie.
Aseara, pret de cateva minute, am povestit cu George/Bazooka despre acel moment de inceput, despre aprecierea de care se bucura albumul de debut in afara granitelor tarii si despre cat de fascinanta a fost clipa cand au deschis concertul Hurts. "Viena este acum acasa", mi-a spus zambind si cu sclipirea aceea de om implinit. Ar fi si greu sa nu fie asa, caci publicul european are o deshidere mai profunda fata de muzica de calitate si o data ce reusesti sa il cuceresti, il vei avea alaturi pentru totdeauna. Prevad ca vom auzi numai de lucruri minunate din partea lor, caci sunt oameni frumosi si cu suflete luminoase, lucru care e imposibil de jucat sau cosmetizat in vreun fel.

Ieri au sustinut un recital perfect, cu putin trac din partea solistei, care a reusit la un moment dat sa scape de emotii si sa comunice cu publicul mai mult, zambind neincetat. Aproape toate piesele de pe primul album au fost interpretate, dar ce mi-a bucurat sufletul cel mai mult a fost unul din track-urile noi numit: " Save me". Ma fascineaza vocea Cristinei, felul ei de a interpreta sacadat, invaluita adeseori de notele de clarinet punctate meticulos si pasional de Bazooka, care spun la randul lor o poveste in cuvinte. Este magie, iar pentru mine nu reprezinta vreo importanta influentele pe care le au in muzica, la urma urmei toate formatiile se inspira de undeva. Mie imi ajunge emotia si bucuria pe care reusesc sa mi-o transmita, mesajele acelea pozitive de care am nevoie si la care ma intorc adesea. Recunosc ca mi-a fost dor tare de ei, ceea ce i-am marturisit si lui Bazooka, caci nu ar putea sa nu iti fie dor de o reprezentatie artistica menita sa iti aduca zambetul pe buze in vremuri tulburi...asemeni versului din "Carry me" pe care incerc sa il port cu mine cat mai des: "Sweet music when you're down..." 

Selah Sue... Tanara belgianca este intr-adevar o revelatie, asa cum s-a mai spus. Dar, mai presus de vocea ei timp amprenta pe care o recunosti din alte mii, fata aceasta este sincera, pura si canta cu o franchete pe care m-as bucura sa o intalnesc la cat mai multi artisti.

Momentul "Break", "Mommy" si inca unele acustice m-au transpus in lumea aceea..a melancoliei, a pierderii busolei si oricarui tip de orientare in lumea dezlantuita de afara, insa clipele s-au scurs repede...si au urmat rapid piesele de vindecare pe acorduri din genuri dragi. Pentru mine, momentul cheie a fost marcat de piesa "Please". Este my favourite de pe acest album, amprenta Cee Lo Green fiind acel deliciu care merita savurat.

"Crazy Sufferin' Style" mi-a anihilat orice fel de tristete si am zambit cand i-am vazut stilul expansiv, perfect asezonat cu bucuria ei de a fi pe scena si emotia pe care o resimtea la fiecare moment de aplauze. La "Black Part Love"si "Explanations" mi-am dat seamna ca Selah este asemeni unei forte a naturii, gata sa te ia pe nepregatite si sa te iti ramana in suflet...over and over. Cu o dictie absolut fenomenala, cu un vibe si un tonus de invidiat, am asistat la o lectie importanta de prezenta scenica. Artista a comunicat mult cu publicul, a vorbit putin in romana, si-a apropiat fiecare om prezent, l-a facut partas la ceea ce inseamna ea...si lucrul acesta este mai important decat a canta si a pleca.
Selah Sue ramane tipul acela de muzician care umple scena singura..doar ea cu vocea sau cu chitara, dar nu pot sa nu mentionez aici band-ul tanar care a interpretat magistral fiecare partitura muzicala...si acele clipe solo ale fiecarui instrumentist in parte. Nu a plouat, desi erau conditiile necesare si nu am savurat cocktailul muzical la lumina lunii, dar sufletul a trait o imensa fericire.

Da, un spectacol total, privind acum in urma... Am trait o gama larga si expansiva de sentimente de care aveam nevoie...and it was and will always be Peace Of Mind.

"I hope I can make music for the rest of my life, but I don’t need the billions of dollars. I don’t need to be on top, like top one of something. That’s not important for me. Like the success, everything that comes with the success is really cool. 

It’s a journey, you can always keep on building for sure. I think at the end of my life, probably when I look back and I see that I had a life with happiness, that I could live from the music, and that I had a family. You know, I think you can only see it at the end of your life. I hope so, that when I’m going to die that I think about that." - Selah Sue

Multumesc Ionut / InfoMusic.ro.