TL Manifesto

Se intampla in viata unele momente cheie, clipe de impact care ne schimba cumva parcursul si ne definesc peste ani si ani de zile. Din nou, am inteles ca atunci cand nu mai ai incredere ca se va intampla ceva bun in zilele care vor veni si rani cu precizie mecanica...un lucru magic se va petrece. Atunci cand ai facut bine si daca a fost un bine constant, well...s-a notat si aceasta purtare te va invalui din nou, cu o alta pondere si insemnatate.

Recunosc ca am fost extrem de fericita cand managerul trupei mi-a propus sa scriu despre Toulouse Lautrec pentru editia aniversara a revistei Sunete. Asa ca am creionat un text in cateva minunte, fara sa aleg cuvinte, doar trairi, emotii, senzatii pe care le-am experimentat de-a lungul anilor cu muzica trupei alaturi. Pentru mine a fost si va ramane un moment important aparitia unui fragment din ce am propus, o confirmare, acel ceva de care aveam nevoie pentru a continua. Cause, in the end, the best is yet to come...cu o acuratete si mai mare decat am crede.

Textul integral se poate citi mai jos, iar revista se poate gasi in variate locatii si cluburi din Bucuresti, dar si online.

Întotdeauna este frumos să începi orice prezentare a unui nume drag cu clipa aceea, a începutului, atunci când cumva ai înţeles de ce merită să mizezi şi să te încrezi în forţa acestuia. 

Toulouse Lautrec a renăscut prin trei oameni frumoşi, care au ştiut să realizeze muzică cu pasiune şi fără a adera la norme de stil sau de orice tip, lucru rar în ziua de astăzi. Nu am cum să uit clipa de la B’Estfest 2011, când am ajuns la acest festival datorită lor. Un simplu concurs pe facebook, o miză care însemna cunoaşterea lor preţ de câteva minute şi amintirea aceasta imortalizată în suflet şi privire. Poate mă voi repeta, căci am scris şi i-am văzut de multe ori live de atunci, însă ceea ce am înţeles, în primele momente, a fost faptul că artiştii, pentru a fi cu adevărat mari, trebuie să fie Oameni modeşti. Am ştiut că vor ajunge departe, nu am încetat să îi aclam şi să aştept întâlnirea cu ei la evenimente, pe la radio sau chiar cu ocazia unui interviu video apărut în această primăvară.

Cătălin, Călin şi Bogdan reuşesc să îţi umple sufletul cu bucurie şi consider că acesta este un avantaj de cursă lungă. Ştiu să umple scena, ceea ce este o calitate a artiştilor care rămân în istorie; nu au nevoie de backing-vocals sau alte instrumente (deşi B’estfest 2013 a sunat tare bine cu noi oameni şi elemente alături) şi nici de jocuri de lumini care să capteze inutil.

Sunt mândră de această formaţie şi zâmbesc mereu când ascult primul lor album ”Heroes”, dar şi piesele care vor fi incluse pe cel de-al doilea material. Muzica trebuie să însemne o stare de bine, să reliefeze talentul şi dăruirea unor componenţi, iar acest lucru se întâmplă cu Toulouse Lautrec. Mai cred că o trupă adevărată trebuie să o recunoşti de la primele acorduri…şi nu ai cum să nu îţi dai seama când auzi primele măsuri din ”Hold On” şi precizia de metronom a secţiei ritmice că este vorba de ei…şi atunci când versurile şi vocea solistului te înconjoară. Da, atunci ştii clar că nu mai există o altă trupă asemeni acesteia. 

Cu ajutorul formaţiei, am început să îl citesc pe Julio Cortázar ( în 2011 când am aflat că le-a fost stâlp în creaţie ) şi astfel mă întorc adesea la el, având ”When I’m alone”,”Dizzy Rubber Wheel” sau ”Red&Blue” pe repeat. Piesele formaţiei au reuşit să mă surprindă şi să regăsesc pasaje din propria mea viaţă sau evocări ale societăţii actuale, fiind genul de creaţii perfect de încadrat în filme sau scurt-metraje. 

Deosebit de spumoasă, de avangardă, profundă dacă ai timpul necesar să o diseci, liberă şi greu de încadrat unui singur gen muzical, pentru mine Toulouse Lautrec este o alternativă şi un nume care a crescut constant, frumos, confirmând aşteptările mele din clipa începutului…atunci când, lipită de gardul care delimita scena de public, fredonam două dintre piese şi le descopeream pe celelalte. Nici măcar ploaia nu a reuşit să mai apară la orizont în timpul prestaţiei lor atunci şi nimic, prevăd eu, că nu le va împiedica parcursul ascendent de acum şi cucerirea luptelor cu sinele lor artistic, sensibil la frâmântările sociale din jur. 

Ei vor ieşi învingători mereu pe scenele acestei lumi care a îmbrăţişat prima dată din curiozitate şi apoi de drag partiturile lor incitante şi savuroase. Cine ar putea uita cum sună acel Gibson roşu, zâmbetele pe care le afişează nonşalant pe scenă şi motivaţiile celor trei de a continua să facă muzică… Toulouse Lautrec este un stil de viaţă, o manieră de a cânta şi a cuceri. Un simbol care m-a fascinat din prima secundă şi despre care se va mai scrie mult şi creativ, căci, la urma urmei, dacă muzica unei trupe te inspiră în propria ta existenţă, rămâne cel mai puternic argument în a-i susţine unicitatea şi efectul pe care îl are asupra sufletului tău. 

Recenzie disc: Morcheeba - "Head Up High"

Atunci când scrii recenzia unui album pe care l-ai aşteptat o bună perioadă de timp este un pic complicat să îţi dozezi emoţiile şi să rămâi obiectiv. Morcheeba, trupa mea draga...si un nou material. So, here I go again:

În clipa în care dai play acestui disc, transpare o anumită atmosferă funky din momentul când "Gimme Your Love" cu tonurile şi synth-urile specifice genului trip-hop se contopesc cu partitura vocală semnată de Skye şi cu partea solo de chitară. Acest prim single ales de trupă care beneficiază şi de un videoclip este unul comercial, dar care rămâne în normele cu care am fost obişnuiţi în aproape 20 de ani de carieră ai unei trupe cult.

"Face Of Danger". De aici lucrurile încep să capate mai multă profunzime, piesă de faţă fiind ceea la care m-am întors de cele mai multe ori după ce am savurat întreg albumul. Avem un hit în discuţie, o piesă spumoasă, animată, în care mai multe planuri tonale sunt suprapuse, fiind complexă. Cu un uşor caracter de vodevil, melodia vine la pachet cu sfaturi în a depăşi calamităţile sufleteşti şi cu ideea că este bine să zâmbeşti în faţa dezastrelor de acest fel. Satirică, cu o formă tripartită clară pe strofe şi explozie la unison în momentul refrenului, cu o intervenţie alertă semnată de rapper-ul Chali 2na, track-ul o pune pe solistă în prim plan, artista asigurând şi partea de backing-vocals ca la orice piesă Morcheeba compusă.

Părăsim pentru puţin timp zona de petrecere şi ajungem într-o atmosferă mai sumbră şi complicată. "Call It Love" este prima piesă din repertoriul Morcheeba în care Skye nu mai este vocea care conferă gravitate şi identitate creaţiei. Cu un special guest star din trupa White Denim, James Petralli, care în primul moment m-a dus cu gândul la solistul Dan Auerbach (The Black Keys), melodia este un mix de blues, grunge, electro-jazz. Amândoi interpretează partitura scrisă în acelaşi timp, Skye câştigând încă o dată la capitolul delicateţe vocală prin modul ei dantelat de a-şi reliefa puţin mai sus ambitusul vocal.



Prin "Under The Ice" ajungem cu gândul în spaţiul asiatic, propice momentelor de meditaţie atunci când stăm faţă în faţă cu trecutul. Deosebit de descriptivă, pare track-ul creat pentru a celebra înţelepciunea de pe urmă pe care cu toţii o trăim în anumite momente în viaţă. Astfel, într-un uptempo creat cu beat-uri de tobe similare celor ale inimii, pare o melodie care face parte dintr-un album solo al lui Skye. Mai precis, îmi pare facil de inclus pe materialul "Keeping Secrets" din 2009, cel care în solista s-a implicat în procesul de creaţie şi producţie. Pierderea iubirii pe tărâmuri îndepărtate şi unicitatea acesteia în ciuda trecerii timpului este o constantă abordată de formaţia Morcheeba de-a lungul acestor ani de carieră. ("Nothing to lose, nothing to gain/ Wisdom won with pain.") Întrebată cum a decurs procesul de creaţie pentru aceasta piesă, Skye Edwards a ţinut să precizeze că Paul avea dificultăţi în a compune versurile, astfel că aceasta i-a trimis numeroase imagini cu un lac îngheţat şi câteva fraze, astfel a apărut şi povestea piesei.

"I'll Fall Apart" este o nouă creaţie în care vocea lui James Petralli apare, acesta fiind şi textierul melodiei de faţă şi a altor două creaţii aflate pe album: "Call It Love" şi "Finally Found You". În ciuda duratei restrânse (două minute), melodia este foarte intensă, pare un interludiu şi o pauză în respiraţie, fiind în contrast dinamic cu cele mai multe track-uri aflate pe disc. Fiind creionată acustic, doar cu pian, voce, plus uşoare riff-uri şi efecte electronice, aceasta pare o conversaţie între cei doi artişti, punctându-se din nou tema regăsirii de sine şi a omului iubit dintotdeauna, cumva de la începutul timpului. ("We should really try to be together/Let the past be the past".)



Momentul următor puteţi să îl consideraţi drept o adaptare după piesa "Friction" din 1998. "Make Beliver" este similară din punct de vedere al sonorităţilor reggae, cu adăugirea unora pop, techno mixate cu arome tribale, rezultând un produs dansabil ( elemente din dancehall ) şi mult mai simplu / previzibil decât piesele anterioare.

"Release Me Now" vine cu o doză de vitalitate şi noutate, păstându-se nota de dramatism în momentul refrenului. Nature Boy, un nou invitat, alături de progresia susţinută de linia bass-ului, duc melodia într-o zonă mai accesibilă, păstrându-se astfel tehnica contrapunctului. Aceste două piese vor fi cele mai aşteptate de către Skye în momentul reprezentaţiilor live, aşa cum artista a ţinut să precizeze.

"Am folosit sonorităţi noi din alte zone ale muzicii electronice, depăşind aspecte din zona de hip-hop abordate uneori în trecut. Albumul acesta a fost creat prima dată cu beat-urile, ceea ce ne-a ajutat să compunem partituri în maniere noi. Mereu am încercat să găsim un balans perfect între sound-ul organic şi cel electronic, lucru deosebit de provocator. Cu acest disc am avut o idee clară cum vom lucra şi totul s-a aranjat frumos. Ross şi Skye îmi fac munca de producător foarte uşoară." - Paul Godfrey - producătorul discului "Head Up High" şi membru fondator Morcheeba


"To Be" apare cu un nou invitat, Rizzle Kicks şi în ciuda manierei interesante de la început, melodia este plictisitoare şi simplistă.
"Hypnotized", piesă presărată cu riff-uri ce aduc aminte în mod surprinzător de AC/DC, este genul de creaţie în crescendo continuu până în momentul refrenului. Toba premier se aude doar pe a doua şi a patra bătaie din fiecare măsură, iar bătaia cea tare este pe prima, iar cea secundară pe cea de-a treia, mod caracteristic genului rock. Până la minutul 2:23 piesa decurge astfel, până când apare o nouă invitată de aceasta dată care duce creaţia la un nou nivel. Ana Tijoux, cunoscută pentru genul hip-hop abordat în limba spaniolă, conferă o notă de inedit, în timp ce Ross Godfrey asigură cu succes partea armonică. Ca un detaliu personal, Ana şi-a înregistrat partea cu câteva zile înainte de a deveni mamă, moment care l-a făcut pe Paul să considere că artista este de-a dreptul profesionistă.

"To The Grave" aduce aminte puţin de lirica din "Blood Like Lemonade", melodia de faţă căptând prin noi valenţe textuale, stilistice şi având un tempo mai alert. Synth-urile minimaliste, repetiţiile, stilul drum & bass accentuat dau o notă foarte actuală partiturii în totalitatea ei, fiind una deosebit de vizuală care se pretează pentru un videoclip. Paul, compozitorul oricărei piese Morcheeba dintotdeauna, a apelat la metoda scriitorului William Burroughs. Aceasta presupune scrierea de versuri prin diferite amestecuri de cuvinte din texte, colaje cumva la întâmplare, astfel că par uneori fără un sens exact. Tehnica folosită cu succes de David Bowie este una cu care solista s-a obişnuit, menţionând că este fericită că Paul ştie cum să creioneze versuri, iar ea reuşeşte să le adauge un plus de valoare şi unicitate.


Speranţa într-un nou început transpare prin "Do You Good", un track ce poate fi încadrat în zona pop, iar ultima melodie aflată pe disc, "Finally Found You", subliniază esenţa ambientală Morcheeba, însă într-un mod reevaluat pentru a prinde o nouă viaţă. Aceasta învăluie şi subjugă asemeni uneia dintre cele mai cunoscute creaţii semnate de band cu care acesta a deschis ani la rândul orice spectacol live - "The Sea". Din nou, James Petralli renunţă la automatisme şi conferă limpezime, reuşind să sublinieze momentele cheie în discursul sonor al lui Skye. Cu un tonus pozitiv şi o senzualitate care ne duce cu gândul la malul unei mări, creaţia are caracter de manifest.

Trupa aceasta a dat foarte mult şi cu siguranţa că va primi în continuare aprecieri din partea oamenilor o dată cu demararea turneului de promovare al acestui material. Paul consideră discul drept "Morcheeba cu puls" şi cu siguranţă fiecare ascultător va găsi piesa sa, aceea pe care a căutat-o şi care îl defineşte, într-un fel sau altul.

Pe data 11 decembrie la Arenele Romane, trupa aceasta revine să confirme şi poate să convingă alţi melomani să le iubească compoziţiile atât de universale şi uşor de asezonat cu propriile lor trăiri, oferind o manieră sublimă de sondare a subconştientului.

Ultimele cuvinte ale acestei recenzii îi aparţin irepetabilei Skye Edwards:

"Muzica pentru mine a început când i-am întâlnit pe Paul şi Ross. Ei urmau să fie faimoşi, să pună la punct o trupă de succes, am simţit acest lucru. Am aderat cumva la visul lor. Nu mi-am imaginat că voi deveni o cântăreaţă. Interpretam partituri de backing-vocals într-o trupă de funk, dar am fost foarte timidă când i-am cunoscut. Aceştia s-au adaptat vocii mele atunci când au compus melodii, reuşind să creeze mai lent pentru a mi se potrivi. Aşa s-a născut piesa 'Trigger Hippie', iar apoi am scris un album în jurul acelei piese...si restul este istorie, aşa cum ei spun"

Despre artişti şi oameni, mici şi mari

Gandul ca te-as putea revedea este unul care mistuie si in acelasi timp ma face sa aman la nesfarsit revederea. Nu vreau si nu pot acum sa dau explicatii, sa raspund la eterne intrebari subintelese, sa las linistea din nou sa vorbeasca pentru noi. Ma tem ca aceasta liniste ma va anihila definitiv si nu voi mai avea putere sa ma ridic fara tine alaturi.

Acele ritmuri care ne-au creionat inceputul atat de sensibil mentionat in file de povesti rusesti, acele maini care s-au atins din greseala toamna, iarna si primavara contopite cu singuratatea estivala si platitudinea unor noi inceputuri pentru amandoi...toate imi lipsesc cumva bizar, dar nu vreau sa le mai traiesc pe repeat... Sa ma alint infasurata in melancolia ochilor tai mari si goi, sa ma gasesc la raspantie de trairi si emotii doar sorbind fiecare cuvant imbibat in siropul minciunii de ordin artistic care arde mai tare pielea decat cea pur omeneasca...Sa te dezarmez gustand din amarul tau vesnic pe care l-am stiut dintotdeauna, din acel moment 0 cand lumea de langa noi nu a mai contat si ne-am avut cum altii nu reusesc in vieti intregi de convietuit impreuna...din zilele cand constant ne intrebam copilareste ce mai facem si trebuia sa conversam ca doi amici aflati pe o punte in deriva doar din preaplinul sentimentelor care ne amageau la fel de constant...din ceata pe care nu o intelegeam, dar o cautam pentru a ne pierde instrumentul de scrutat orizontul in apele sinelui nostru captiv si eliberator dimpotriva.

"Vei straluci, vei fi cel mai bun!", tineam sa te asigur, iar tu in necredinta ta copilareasca imi zambeai si ma atingeai la fel de prieteneste cu eternul subinteles pe care eu il taiam rapid de la radacina din aceleasi temeri pe care nu ma sfiam sa ti le arat, dar nu in fata.

De ce dimineata ne trezeam cu nevoia acuta de celalalt si sentimentul ca ne-am contopit nopti la randul, in aburul ceaiului care ramanea timid si nebaut pe masa? De ce trebuia sa te cunosc personal si nu doar prin arta? Oare eram mai multumita doar cu una din fatetele tale, multe la numar?
Cu siguranta da, insa cu mai putina inspiratie continentala si mai multe denivelari care m-ar fi intimidat fata de lume...aceea lume care nu mai e la fel de la primul tau "buna" usor ragusit intr-o dimineata de noiembrie...O zi in care pasisem cu respiratia taiata in universul tau...si tot intr-o zi a aceleiasi luni din anul care urma te simteam pentru prima data fara sa joci rolul care iti era scris de spectatori si cel pe care singur il manuiai / perfectionai cu fiecare zi ce o adaugai existentei tale aparent batrane, dintotdeauna.

"Out of hell, out of darkness / Finally we´re able to see / See the beauty, not the beasts / One step further up at least / But one day we will shine / We will fly so high..."

Vedeam in tine norii pe care ii pictai, drumurile care ne-au adus pentru putin timp pe aceeasi carare plina de frunzele toamnei, marturii oricum ale finalului inevitabil... Mergeai repede, totul fosnea si murmura in jur, povesteai acele dulci nimicuri de inceput care ma tulburau pentru ca nu erau decat in aparenta maruntisuri...constituiau de fapt franturi din tine...oglindind lumina si intunericul pe care le asezonezi mereu altfel, dandu-le intalnire in acel Tu interior...de care nu pot eu sa ma despart...acela pe care l-am lasat pe malul lacului, caci aceea a fost ultima zi cand l-am mai stiut cu adevarat.

Am trecut peste iarna gri, iar primavara m-a durut in clipa cand aflam ca nu puteai scapa de un anume comportament insotit de doua constante...altele, nocive. Alunecasem, nu puteam accepta ca esti asa cum singur te descriai: un calator. Totul ardea in noi, dar eu am ales sa pun pe foc tot ce avusesem de toate ordinele si m-am golit de tine...dar, golirea nu a durat cat as fi vrut eu, pentru totdeauna. Ai sapat neincrederea in mine, banuiala si probabil ca mi-ai declarat sub puseu nocturn ce nu doreai sa se petreaca, dar s-a intamplat precis: mi-ai facut mai mult rau decat bine si artistic si omeneste.