Frumuseţea unui început

Este o seara de duminica, iar aerul proaspat imi inunda usor camera, sufletul si gandurile. Siluetele copacilor si cerul de un albastru intens ma inspira acum, la inceput de martie, sa scriu despre frumusetea inceputurilor.

Ciudat cum fiecare inceput are alt parfum si pare mai intens decat orice energizant. Orice amintire din trecut paleste cand ai in fata prezentul pe care ti l-ai dorit dintotdeauna. Recunosc insa ca de aceste momente de start m-am temut cumva mereu, asa ca uneori, de teama, am amanat finalul unor povesti de viata, oricat de triste si putin creative erau acestea. In deriva m-am regasit de atat de multe ori, incat momentele de fericire absoluta au fost putine si parca mereu a trebuit sa platesc un anumit pret pentru acestea. Nu am inteles de ce pana acum cateva zile cand am lasat sufletul liber. Probabil ca supus atator reguli creionate de mintea mea, acesta a incetat sa mai raspunda la stimuli din zona rationala si a preferat sa asculte, in sfarsit, de vocea sa interioara.

Cu lectia intuitiei bine invatata, acesta mi-a soptit ca de aceasta data sa las lucrurile sa se desfasoare de la sine, fara sa caut explicatii logice. Asa ca, fara teama si totusi fara sa ma astept la o minune, mi-am expus parti din viata acelui om pe care, desi nu il stiam fizic, simteam ca il cunosc dintotdeauna. Astfel, nu am vrut sa mai pun frana unor emotii care deja imi invadau sufletul si trupul, lasandu-le sa zboare spre orizontul acela senin, in care norii de ploaie sunt doar pretextul unui nou rendez-vous.

M-am regasit cumva pe mine in el, asa cum am fost mereu, fara sa simt nevoia sa joc o partitura sau sa maschez o eventuala stare. Mi-am dat seama ca fiecare om care a trecut prin viata mea, chiar daca a lasat urme, acestea au fost de bun augur, caci ele, in definitiv, mi-au facut numai bine. Puterea vine din tristete, creatia ar fi imposibila fara acel dram de suferinta si tragism existential, iar acum zambetul meu de pe chip poate invinge orice mic demon sau aschie de melancolie.

Nu este usor sa incepi un nou capitol fara sa asculti si de vocea aceea care iti recomanda sa fii precaut si sa nu te avanti prea mult in ocean, pentru ca nu stii ce fel de curenti te pot invalui, cei care te vor ajuta sa inoti sau cei care iti vor scufunda trupul si sufletul pentru totdeauna. Dar, trebuie sa iti asumi un eventual risc si ce poate fi mai frumos ca momentul cand il privesti pe omul tau drag si sa intelegi ca nu ai trait de fapt nimic pana la el si ca din momentul acela vei incepe cu adevarat sa fii alive cu fiecare particula din tine.

Ani de zile, am incercat sa imi gasesc locul si sa traiesc o iluzie de fericire existentiala, conforma cu normele societatii, alternand perioadele de acest fel cu cele in care singuratatea imi era cel mai bun prieten, caci, ea, nu ma trada si imi oferea un oarecare confort mental. Am stiut ca este mai bine sa prefer solitudinea decat compania unor personaje mici, cu indeletniciri mai mult sau mai putin valoroase din punctul meu de vedere. Am invatat sa spun nu, probabil ca din clipa cand am devenit constienta de puterea pe care o pot starni in oamenii de langa mine. Am inteles ca un compromis oricat de mic atrage dupa el unul mai mare si astfel m-am retras de fiecare data din lupte ale caror miza nu ma mai interesau.
Am invatat ca este frumos sa traiesti demn, fara sa ai mustrari de constiinta si ca uneori este mai bine sa traiesti cu luxul unui regret care te poate feri din calea unor dileme sufletesti mult mai grave intr-un eventual viitor.

Asadar, am asteptat. Nu stiu daca este alegerea cea mai buna sa te lasi descoperit sau sa ajungi tu la omul potrivit, stiu insa ca tine doar de tine sa te ridici si sa speri la mai bine. Speranta, acest cuvant atat de des invocat, nu trebuie sa iti dispara din conturul sufletesc, indiferent de furtuna si umbrele care de multe ori iti fura din pacea interioara. Plutesti in van daca nu intelegi cat de frumos este sa il gasesti si sa te dedici trup si suflet omului care te iubeste pur si simplu. Nu cauta declaratii continue, este de ajuns sa il privesti...atunci vei intelege ca adevarul se regaseste in el si ca din momentul acela in sfarsit, viata ta a capatat sens si alternanta alb-negru a disparut din tine, caci...da, acum poti identifica intreg spectrul unui curcurbeu in el. Atunci vei lasa extremele la o parte, acelea care te-au invaluit parca dintotdeauna si vei incepe sa traiesti echilibrat, fara puseuri emotionale inutile.

Iubirea este un sentiment atat de firesc, care trebuie sa iti aduca pace, nu framantari, liniste, nu eterne intrebari si indoieli. Atunci cand l-ai gasit in sfarsit, nu te intreba de ce i-a luat atat de mult sa te gaseasca. In definitiv, timpul este relativ si ai vreme din aceea secunda 0 sa il completezi si sa fii omul vietii lui. Exteriorul se va disipa atunci incet si nimic nu va reusi sa va atinga pentru ca impreuna sunteti un tot unitar, puternic, care va tine piept oricarei furtuni...de orice fel.

Atunci cand ii vei sopti incet: "Dance me, cause there is no end of our love" si te vei adaposti cu totul in el, vei stii ca s-a meritat sa il astepti si sa fii a lui pour toujours.

Retro & Perspective

Am amanat zile la rand scrierea unui nou bilant. De cativa ani insa, a devenit un exercitiu cu un aer usor provocator expunerea realizarilor si nefericirilor in locul creat pentru a (ma) regasi...sentimente, emotii, ganduri, oameni care imi impartasesc senzatiile, visele. Tot acest cumul ma face sa nu abandonez scrisul acesta vizibil, pe care il poti atinge, descoperind cateva fatete ale autorului.

Acum patru ani, am inceput sa scriu in mod organizat, atent. Prima data pentru linistea mea interioara, iar apoi cu gandul si sufletul la omul drag existent care ma citea si prin cuvinte si printre randuri...astfel, o data cu provocarea lansata de a aseza idei, muzica si de a perfectiona maniera de a evoca lucruri, am crescut. Cumva firesc, am simtit ca pot opri in timp senzatia de a fi un om cu sufletul mai liber daca voi continua pe acelasi drum...si ma voi putea intoarce oricand in anumite etape, momente, perspective.

Astfel, conform traditiei (2011 a sunat astfel, iar 2012 a avut un gust muzical deosebit de pregnant), anul care se incheie ramane unul al extremelor. Nu am gasit inca un raspuns la batalia care se da mereu intre doua variante ce nu contin si varianta de mijloc. Am participat integral la lupta care se da constant intre sufletul si mintea mea, iar acum, privind cu zambet in urma, pot spune ca de data aceasta sufletul a castigat. Am inteles ca daca lui nu ii este bine intr-un loc, langa un om, intr-o melancolie perfida cu iz creator, nimic nu functioneaza pentru ca el...el nu poate fi pacalit. Daca pe chip afisezi o fericire trucata, el simte si te ia la intrebari, da cu tine de pamant ca ai jucat din nou teatru pe scena vietii si te provoaca sa traiesti ascultand de sfaturile lui.

Inceputul si finalul anului m-au prins intr-o usoara deriva, navigand spre necunoscut si infruntand valurile nelinistii, confuziei, adancimilor sentimentale si misterelor viitoare. Momentele cuprinse intre cele doua perioade de timp au avut din plin fericire, tristete, dispute interioare si interpersonale, renuntari, plecari si sosiri in statii pe care nu le-as fi banuit, renasteri, concerte fabuloase si acel miros sarat al inceputurilor stropite cu apa si planuri concepute pe hartie.

Am renuntat la ceva drag, insa planul meu pe 2014 este sa nu mai renunt la ce ma face fericita si la ce am visat dintotdeauna. De fapt, cam asta e...imi doresc sa fiu fericita si sa abandonez intr-un cotlon tot ce este negativ, distruge si impune. Imi doresc mai tare sa gravez replica "History in the making", cea pe care am primit-o intr-un mesaj la inceputul drumului in media prin recenzii, interviuri, reprezentatii artistice din ce in ce mai bune calitativ....caci, da, vreau sa ma autodepasesc si sa aleg cu si mai mare grija prezenta mea la concerte si muzica pe care o las sa imi invaluie visele, sperantele si calatoriile.

Au fost luni pline, traite la foc maxim in fata scenei, uneori cu emotii, alteori cu sentimente intense si murmur interior. Un top al concertelor care m-au marcat (acelea mai greu de povestit in cuvinte, care lasa urme ) ar fi:

• Roger Waters - Greu de spus daca vreo trupa /artist ar putea egala ce am trait in seara de 28 august. 
• Morcheeba - Restul este tacere.
• Depeche Mode - Un vis care s-a transformat in realitate. Privind in urma acum, la rece, simt ca putea sa fie mai mult decat un show perfect care imi ramane in retina sufletului prin momentele solo ale lui Martin Gore.
• Woodkid - Autovindecare.
• Joe Cocker - Surpriza verii si nu doar atat: lectia de muzica a unui spirit tanar. 

• URMA @ Cinema Patria - Anytime, everywhere, always a pleasure sau singura trupa romaneasca de care nu ma plictisesc sa o aud live.
• Travka @ Control - Am spus deja totul in variate randuri.
• byron @ Palatul Copiilor  - Sentimente din toata gama muzicala. 
• Moonlight Breakfast @ Arenele Romane - Sau cum sa deschizi un concert al unui artist international (Selah Sue) la cel mai inalt nivel. 

Proiectul InfoMusic.ro ramane o cale spre fericire in continuare, un loc unde voi continua sa scriu, caci nisa am gasit-o si am invatat pe parcurs din greseli, din subiectivismul uneori dus la extrem si din momentele complicate.

S-au petrecut multe intr-un timp scurt, am invatat ca intuitia este uneori de preferat si ca da...vocea interioara nu te poate minti. Am multe de implinit in perioada urmatoare pentru ca am constatat ca de fapt totul vine dintr-un plan bine pus la punct...astfel, totul este mai usor pentru a atinge aceea treapta a implinirii.

Cum se intampla mereu de ceva timp, am descoperit albume noi in care ma cufund in tacere...pe care adorm si ma trezesc si sper. Trei nume imi bucura spiritul aproape zilnic si sper ca anul 2014 imi va oferi cadoul de a le asculta live, right in front of me.








Sunt alive. Acesta este realitatea de care trebuie sa ma bucur. It's not over yet. Nu stiu daca voi reusi ca fiecare zi sa fie mai buna decat precedenta, dar stiu ca voi incerca sa nu las timpul sa treaca in zadar, pe langa mine si sa imi ia din respiratiile vitale.
Cu riscul de a mai cadea in prapastii si a avea uneori tristetea imprimata pe chip, voi mai lucra la aripile care sa ma duca mai departe in zborul meu. Ceea ce va doresc si voua.

One love. Two extremes

Cuvintele pe care nu le scrii atunci cand simti, iti vor otravi sufletul in final si te vor aduce pe acele culmi negre in care speranta nu a mai vazut lumina zilei.

M-am trezit cu un dor cumplit de tine...stii, dorul acela greu, care iti furnica trupul, sufletul, mintea, te goleste de tot si te lasa cu el...cu dorul, imprimat pe fiecare parte din ce esti, din ce ai fost. Fiindca este acel dor dureros, pe care nu il mai suporti si ai face orice sa ii opresti intensitatea macar.

Imi este atat de greu fara tine si ma intreb cum de am supravietuit pana acum, cum de n-am capitulat in fata dorului pentru a nu il mai lasa sa imi strapunga fiinta metodic si cu un patos atat de distructiv.

Eu...nu mai sunt eu, de cand ai plecat, de cand te-ai dus departe de mine, de noi, de tot ce credeam ca vom fi. Cineva cinic ar spune ca este imposibil sa te simti asa doar pentru cateva luni petrecute cu un om...numai ca noi nu am avut doar cateva zile, simt ca am trait ani, experiente intregi, drumuri lungi si anevoioase, zambete largi, lacrimi cu multe stari de rau si noduri in gat cum traiesc de cand locul tau nu mai este aici, fizic, langa mine.

Nu ai plecat insa si din mine, nu m-am golit de tine, desi am vrut si mi-am propus sa te ingrop in cenusa amintirilor noastre, in fiecare fotografie si dor ce l-ai sapat cu atata iscusinta in mine.

Stiam ca voi trai asa din prima clipa cand te-am pierdut in parc, stiam ca fara tine o sa pierd tot ce am avut si nu am avut, stiam ca numai avand un singur gand cu tine ma vor invada emotii extreme...asa cum a fost si relatia noastra...caci nu a fost una fireasca, ciclica sau in coordonate matematice. Noi am trait atat de brutal uneori impacarile, despartirile, certurile, cumpenele, incat ma intreb uneori de ce. De ce ne faceam rau cand unul fara altul nu puteam? De ce acum ma uit in urma si ma vad asemeni unui copil rasfatat care se supara pentru ca nu primea ceea ce dorea? Mi-a fost atat de frica ca te voi iubi cel mai mult in lumea asta incat suferinta imi parea benefica, o chemam ca sa mai taie din sentimentul care ma navalea de fiecare data cand iti simteam parfumul si ma luai de mana.

Da, m-am temut ca te voi pierde inainte de termen si te-am lasat sa pleci. M-am manifestat asa cum nu sunt eu, de frica aceea ca oricum te vei duce si ce mai am de pierdut...ca nu pot fugi cu tine in lume, desi asta imi doream cel mai mult.

Si am pierdut. Am cazut si m-am lovit de fiecare piatra pavata pe strazile acestei vieti, strazi pe care mi se pare ca le-am colindat in totalitate, ca nu a mai ramas loc pe care sa nu il fi vazut cu tine aproape. Ma dor locurile pe care le-am strabatut, fiecare iti poarta aroma si ma poarta din nou in trecut, la inceput, la vechiul eu care a ramas de fapt la fel de prezent si actual.

Mi-e greu sa ma apropii de Gara si peroane, caci fiecare imi aduce aminte de regasirile noastre, de inima care imi bloca judecata si batea mai tare decat la un concert rock, simtind nevoia sa se adaposteasca in bratele tale pentru ca acolo era...acasa. Era frumos sa ma aflu in tine, ma vedeam atat de bine si totusi...nu pot sa ma gandesc la cat de rau mi-ai facut si cand aparent totul era bine.

Intrasem parca intr-un labirint in care orice gest tandru usor incepea sa paleasca, sa imi spui ca e in firea ta sa fii rece, desi eu alesesem sa fii tu primul in atat de multe sensuri...desi eu as fi mers pana la capatul lumii si mi-ar fi placut sa imbatranesc langa tine... Desi eram capabila atunci de orice pentru tine, fara sa imi pese ca stilul de armata ma va durea si imi va arde sufletul mai precis de orice otrava. Usor, se contura si vina mea...ca te iubeam fara margini, atat de rau incat mi se parea un usor masochism ca aleg sa fiu in dreapta ta.

Ai inceput sa fii criticul meu aspru, sa ma certi, sa ne certam care sa spele vasele...in definitiv, te-am descoperit fara masca. A durut si asta la fel de mult precum clipa cand ai plecat fara mine, caci eu poate ca mai speram sa bati la usa aceasta si sa ma iei de tot.
Eu am ramas cumva suspendata pe aceeasi punte, usor in deriva, in care ma intreb adeseori de ce...de ce n-a fost bine pana la capat, acel bine care nu iti mai aduca niciodata vreo parere de rau, regret sau vis uitat.

Zambesc, este una din acele dimineti. Ma bucur ca nu toate au aceeasi aroma de tine, caci nu mi-as mai fi dorit sa ma trezesc.