Find me again.

Pornesc cateva ganduri inspirata de randurile regasite dintr-o carte si de vuietul interior, apasator, aprig... Sa fie coincidente? Imi place in continuare sa sper ca nimic nu poate sa fie intamplator, la voia abisului.

Replay. Deja cred ca am invatat fiecare nota si pauza, avand de ceva timp varianta instrumentala de la o piesa draga pe repeat. Ma trezesc si adorm cu ea, peste zi este cu mine, ma linisteste si tulbura in proportii diferite in functie de starea in care ma gaseste. Si acum, infinit mai mult.

https://youtu.be/WPkCbIa1hmg

Vineri seara. Momentul pe care unii il asociaza cu eliberari in diferite conjuncturi si modalitati, iar eu il reperez mereu cu linistea de dupa agitatie, zgomote, patos si energii la cote marete. Tacere. Am nevoie sa nu aud decat acorduri line, miscarea neuniforma a vantului, trilurile pasarilor si vocea mea interioara. O invit la masa incepand cu fiecare vineri dupa-amiaza pana in zorii zilei de luni. O ascult, cert, inteleg si incerc sa cad la pace cu ea. Lucru greu, de fiecare data. 

Ciudata existenta... Sa simti, din ce in ce mai des, ca te-ai nascut cumva tarziu, ca nu mai ai timp, ca intalnesti oameni perfecti in momente nepotrivite, in contexte complicate, sa privesti in gol, pastrandu-ti zambetul care ascunde atat de multe. Sa pari cel mai fericit, chiar si tu sa crezi asta, sa semeni bucurie in tot perimetrul in care te afli, dar tu sa fii pustiit. Sa realizezi in fiecare seara cine, cat, de ce esti.

Ai intalnit vreodata un Om perfect? Pe care simti ca il cunosti dinaintea timpului? Ca esti legat de el indestructibil, ca ii recunosti pasii, imbracamintea, privirea si glasul? Oh, glasul. Stii cum suna vocea Omului perfect? E magica. La naiba, scriu un cliseu. Te cucereste prin intermediul unui telefon, te face sa razi din suflet, netrucat, te calmeaza, e acel timbru pe care parca l-ai mai auzit, in timpuri indepartate, da...ii spunem déjà-vu. Amintiri ancestrale. 

Il vezi, dar simti ca e o revedere, ca pe undeva s-a rupt legatura si acum se petrece reconectarea. Minutele cu el trec ca fractiuni de secunda, te simti intr-o siguranta stranie si oftezi. Te intrebi retoric de ce acum, de ce asa, de ce-uri multe... si agitatia incepe sa iti mascheze fricile. De a-l iubi, de a-l pierde, de a fugi in lume cu el, de... Sunt nenumarate, le resimti privindu-l, urmarindu-i cu atentie mainile, structura, inflexiunile vocii, agitatia, visele. Te desparti de el si imediat dupa oftezi din adancul fiintei, iar o stare de murmur si tremur te acapareaza. Faci cu greu primii pasi si iti duci mana la piept. Iti spui ca ai mai simtit asa, ca vei trece peste, ca vei reusi sa maschezi cumva tot si nu vei lasa tulburarea sa te cuprinda.

Si...usor, incepi sa te minti. Te intrebi de ce ai acest pattern si revii la el. Ce te fascineaza la un tip trecut prin viata? Ranile lui, experienta razboaielor interioare, maturitatea, franchetea? Toate la un loc si mult mai mult...
De unde vine calmul de a te abandona necunoscutului atat de familiar?

Zambesc. Imi aduc aminte ceea ce am ascultat impreuna astazi...si nu pot sa nu caut un mic/alt semn in "Don't let go / have the right to lose control..."

Poti pierde controlul usor, mereu mi-a fost teama de asta. Cum controlezi intensitatile si cine iti va fi refugiu? Tu nu iti poti fi, de aceea cauti validari si liniste extatica in ceilalti...si iti spui, ascultand versurile de mai jos si cantul vrabiilor, ca... esti pierdut. Sau regasit.

"How dark this bit of light so late

That falls across your breast

All blues and the grace by God and the

I will have to

I will have to learn the rest..."

All.

Middle of the game

Se spune ca in mijlocul jocului nu mai poti schimba regulile. Lucru perfect adevarat in sport, dar oare si in viata?
Dupa prea mult timp petrecut intre spatii goale, dezumanizate si reci, am ales sa am cateva zile de concediu in camera mea, la soare. Cat mi-a lipsit. Senzatia de a fi gol si caldura naturala care sa iti invaluie corpul si sa iti redea putere, sa fii doar tu cu multele, infinitele ganduri.

Iubesc clipele de liniste, meditatia, aleg sa ajung in orice scenariu imi doresc si sa las fricile de-o parte. Acum, in sfarsit. Temerilor de a ma arunca valurilor, necunoscutului, inceputului la munca si in iubire, in bratele omului care m-ar ierta si mi-ar reseta pulsul, in orice loc s-ar afla. Stiu ca exista un dar, simt ceva mai presus. Speranta mea, dublata de privirea si atingerea lui... coordonatele care imi ofera atat de multe doar imaginandu-mi ca le voi simti din nou. Asa ca, pe o perioada nedeterminata, las fricile sa se joace puzzle fara mine, doar ele mi-au paralizat simturile si hranit toate temerile, m-au readus in stadiul de persoana trista, fara sperante.

Solitudinea te invata din nou si din nou ca nu trebuie sa astepti salvarea din alte parti, ci de la tine. Din iubirea de sine. Tare greu lucru, dar care prinde contur daca il hranesti si stimulezi. Am muzica, scrisul, parcela mea de lume si viata din care ma resetez acum, capatand un pic de culoare si noi sensuri.

Trecutul e mult in spate, nu il mai hranesc si nu ii mai dau voie sa influenteze viitorul. Dar...stiu, voi afla, din nou, cum unele lectii revin in viata noastra pentru a nu mai repeta la nesfarsit greselile acelea. Nici nu imi place sa le privesc ca pe erori, le percep astfel doar din pricina suferintei cu care vin ambalate. Frumos, gentil, creativ, deci addictive. 

M-am dat jos din carusel, pentru o clipa extinsa, cateva zile si nopti, vremea necesara pentru a porni spre un nou drum.
Rascruce. Extreme. Cele doua cuvinte care ma cunosc atat de bine si care azi, dupa multiplele agonii si tristeti, au capatat sensul mult dorit. Inceput curat, liber, fearless. Nu am alta optiune, este singura de care ma agat si o respect. Imi las viata sa ma recuprinda, imi reascult spiritul si organismul, imi iau cu mine instinctul si bucuria de a trai. Ma vindec, invat si candva privirea mea il va repera. Voi zambi, ma va gasi intreaga si nu voi lasa nicio farama de trecut sau viitor incert sa il atinga.

Come to me.