Lily Allen este exact acel gen de interpreta britanica pe care ori o adori ori o detesti. Eu pot spune atunci cand am sesizat aparitia ei in industria muzicala prin 2006, am fost impresionata de mesajele pieselor ei si de timbrul vocal usor recognoscibil.
Poate pentru ca iubesc muzica britanica si o consider superioara altora, poate pentru ca Lily este doar o solista speciala... A fost imaginea unor renumite case de moda, iar Karl Lagerfeld o descria simplu: “I love Lily Allen. She looks a lot like Gabrielle Chanel and she is a self-made woman. She is cool, young and extremely witty. Photographing her for this advertising campaign was fantastic fun. She is extremely inspiring and is completely taken with the bags – with her typical English reserve!”
Este un soi de Lolita a muzicii sau asa imi place sa o vad, prin prisma carismei sale si a copilariei dublate de un nonconformism impresionant, de la haine pana la versuri... Un concert marca Lily poate fi ca un cocktail de buna-dispozitie, ce iti ofera senzatii bittersweet, acelea care sunt cele mai greu de uitat...
Cover Oasis...pur si simplu fara cuvinte, perfect.
Chiar si un cover dupa Britney Spears, mult mai bun decat originalul :-)
Directia 5 Live... Nici de data asta nu ma ajuta cuvintele, dar voi incerca sa redau starile ce m-au strabatut noaptea trecuta . In primul rand, locatia. True Club este unul dintre cele mai frumoase, cochete si de bun gust locuri in care am pasit. Chiar daca nu am fost genul de om care sa-si petreaca noptile in cluburi si nu cunosc foarte multe locatii de acest gen, decat dupa nume, locul in care am fost aseara m-a incantat enorm. Personal amabil si cu zambetul pe buze, gazde minunate, muzica excelenta pana la venirea celor din formatie ( chiar imi imaginam ca asist la un concert live U2/Pink Floyd ), genul acela de ambianta calda, ca intr-o adevarata familie...si chiar, asa m-am simtit. Era cald si nu genul acela de caldura fizica, usor de obtinut prin mijloace conventionale, ci aceea caldura sufleteasca ce pur si simplu, era purtata pe calea aerului si a sunetului..a superbei arte numita muzica...
Apoi, sa ii vad pe cei Directia 5, atat de aproape, a fost faptul ca m-a incantat. Stiam ca scena este aproape de public, dar chiar atat de aproape... Parca visam si nu vroiam sa ma mai trezesc. Timpul s-a comprimat, nu i-am sesizat trecerea, ci doar urma dulce si cu o nuanta de nostalgie in timp ce se ducea... Schimbul de energie dintre formatie si public a fost la cote inalte, chiar induiosator in unele momente mai sensibile, pentru ca in fapt, Directia 5 canta pentru oamenii sensibili, pentru cei care nu au uitat sa iubeasca, sa daruiasca, pentru cei care si-au pastrat sufletul frumos. In jurul meu lumea zambea, simtea fiecare acord, vers...si ce poate fi mai frumos decat atat ? Atmosfera a fost ca intr-un vis pe care il traiesti cu ochii deschisi, de care aveai atat de multa nevoie, dar pe care problemele si temerile te-au impiedicat sa-l traiesti....pana acum.
Ce as putea sa spun despre membrii formatiei care sunt, fara dar si poate, artisti geniali. A existat o perfecta coordonanta intre ei, o alchimie demna de invidiat; impletirea celor doua voci ale lui Cristi si Toni, felul in care membrii insufleteau instrumentele muzicale, realizand un concert live fara egal si acum, dupa cateva ore de atunci, pot spune clar ca a fost cel mai frumoasa reprezentatie artistica la care am asistat. Stiam ca va fi frumos, aveam toate certitudinile, dar nu ma asteptam sa primesc atat de multa bucurie in suflet doar in cateva ore.
Asadar, daca vreti sa va intalniti cu voi, cu sufletul acela sensibil pe care sigur il mai aveti, incercati o experienta de acest fel. Fericirea va dura mult, se va intensifica secunda de secunda, va reusi sa va transpuna intr-o lume perfecta, fara greseala.
Recomand din suflet True Club tuturor celor care iubesc muzica buna, care vor sa simta puterea ei si care vor sa se lase purtat de ea pe taramuri de care nici erau constienti.
Asa cum am intuit de la inceput, o data venit la club, vei dori sa revii mereu, dar aceasta dependenta este una pozitiva si nu ii gasesc contraindicatii. :-)
Pana una alta, mai jos este o inregistrare a primului concert sustinut de band la prima lor venire in club. Enjoy & let the true music surrounds You. :-)
Voi posta aici cateva piese semnate Directia 5 intr-o ordine cronologica, iubite de fanii acestei formatii, cuvintele fiind mici cand vine vorba de sentimentele ce ascultatorul le incearca la auditia acestor melodii...
Si desigur...in True Club, atmosfera de maine va fi cam asa:
M-am trezit ieri dimineata exact cand a inceput dansul. Care dans ? Cel al fulgilor de nea... Daca ar trebui sa descriu aceasta cadere a cristalelor de gheata, as spune ca dansul lor este haotic, fara un sens aparent, in doua directii care uneori se intersecteaza, realizate de fulgi care nu seamana unii cu altii... unii sunt mai mici, nu pot fi numiti fulgi adevarati, fiind copii fulgilor mari, care parcurg un drum interesant, dar fara voia lor. Viata lor este scurta, nimeni nu a scris despre nedreptatea la care sunt supusi fulgii de nea. Ei zboara, plutesc pe langa noi, dar cati dintre noi s-au gandit ca atunci cand vor atinge suprafata terestra, misiunea lor va fi incheiata. Dansul lor este haotic da, dar daca asculti orice piesa in timp ce le privesti reprezenatia artistica, vei vedea ca aparent respecta ritmul, masura...ce frumos sa crezi ca ei danseaza pe muzica. Dimineata mi-a fost presarata de piesele celor de la Koop si Placebo. Stiluri diferite pe care fulgii s-au conformat si au executat unul dintre cele mai complexe dansuri pe care le-am vazut pana acum. Stau si ma gandesc, intelegand de fapt ca sunt un pic invidioasa pe fulgi...ei vin din locul in care eu vreau sa ajung...din inaltul cerului, dintre norii pe care ii iubesc, insa ei nu fac altceva decat sa danseze putin si sa se lase batuti...poate de vand, gravitatie, dar de ce? De ce nu isi impiedica sau intarzie putin sfarsitul ?
Daca as fi un fulg de nea, as pluti la nesfarsit, mi-as impune asta, as fi cel mai puternic fulg si astfel as strabate locuri dragi, as privi lumea oamenilor de sus, probabil ca m-ar intrista foarte tare facand acest lucru... Dar, mi-as continua dansul si tare mult mi-ar placea sa gasesc un partener fulg care sa danseze cu mine, pentru ca oricat de frumos este sa executi miscarile de dans singura, la un moment dat tot vei avea nevoie de un El... si daca nu de dansul alaturi de tine, macar de privirea lui, privire ce o cauti din multimea de fulgi pentru ca doar ea te poate impulsiona sa-ti continui dansul si sa devii cea mai buna dansatoare fulg. Atunci cand privirea lui apune, probabil ca e momentul sa-ti accepti soarta si sa te izbesti de drumul rece, institutia trista, bordura nesuferita... Curand, dansatoarea fulg se va transforma intr-o picatura de apa, care se va ridica din nou printre nori si in momentul cheie, va renaste din nou in fulg si il va regasi pe El...dansul ei insemna cautare continua a fulgului de care s-a indragostit...cu care vrea sa pluteasca. Indrept ochii spre fereastra, dansul lor a incetat acum...dar intr-o zi, se va repeta si voi zambi la vederea celor doi fulgi ce imi aduc aminte de valsul fulgilor de nea din baletul " The Nutcracker"...
"Forget past indiscretions And stolen possessions. You’re high... In the cold light of day. "[Placebo]
Trupa descoperita cand avem 9 ani , iar "Superstar" a intrat pe posturile muzicale de atunci si mai apoi, in sufletul meu. Este o trupa rock in esenta, cu diverse influente si genuri abordate, cu versuri si linii melodice superbe... Sigur ca sunt subiectiva, pentru ca este trupa mea din Romania preferata, in care imi regasesc emotii, sentimente...si a carei evolutie o cunosc, alaturi de toate piesele...
Perioada de inceput. Cea mai buna, complexa, plina de inspiratie in versuri si muzica. Aici avem piesele in limba engleza, variantele acustice, vocea lui Toni Seicarescu, Dragos Badoi...
A existat o perioada in care vocea principala a fost Loredana Groza...aici putem aminti de:
In anul 1998 apare Cristi Enache si de acum trupa devine usor de recunoscut, de iubit... Piesa mea preferata de pe albumul "Superstar", va ramane "Minti simple", existand o varianta acustica a acesteia si pe albumul din 2009 "Live in studio "...un album de vis...de fapt ca toate celelalte :-)
De pe albumul "Duete" preferata mea va ramane intotdeauna:
Multe de spus...multe piese de postat...multe sentimente la un loc...insa, momentul maxim de bucurie il voi trai cu siguranta vineri, 26 februarie, in True Club, la un concert live de exceptie. Este o trupa ce merita atentia publicului iubitor de muzica de calitate si care nu ar putea vreodata sa-si dezamageasca audienta...
Da. Şi nu numai atît, este ultima mea apariţie în public, în afara scenei, acolo unde bate inima mea.
De ce?
Nu mai vreau să trăncănesc. La ce foloseşte? Sînt mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mîhnit. Vorbim cu toţii în vînt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decît să vorbesc fără rost, nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?
Dar sînteţi un reper pentru România!
Crezi? Lumea mă ştie mai degrabă pentru că am cîntat cu Sanda Ladoşi şi mai puţin pentru Hamlet, Richard sau ce am mai făcut eu. Nu mă indignează asta, ba chiar privesc situaţia cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au alţii destulă.
Alegeţi să vă refugiaţi aici, pe aceşti 3.000 de metri pătraţi care mi se par un paradis, cu pivniţă, vie, răsaduri, pitici de grădină, cu veranda asta minunată.
Da. Acest loc este ca o mînă. Face parte organic din mine. Auzi liniştea asta compactă? Aici poţi trăi liniştit. Am cumpărat o mie de metri aici în 1982, cu banii luaţi de la filmul "Glissando”. Erau 90 de pruni aici. Pe primii 40 i-am tăiat chiar eu, cu fierăstrăul pe care îl vezi acolo, în cui, lîngă pivniţă. Apoi încă două mii, după revoluţie. Crezi că aş fi avut bani pentru aşa ceva?
V-a plăcut şueta.
Mi-a plăcut cîrciuma, mai corect spus. Într-o anumită perioadă, mergeam în cîrciumi ca să observ oamenii, ca pregătire pentru un anumit rol. Plăcerea a fost să stau la şuete, pentru a comunica. Şi ca ieşire din starea rolului.
Da. Îţi fac o mărturisire. Dacă aş lua viaţa de la început, nu ştiu dacă aş face la fel. Am avut şansa, dar şi neşansa unor roluri mari. Şansa este că am devenit apreciat, neşansa e că toate aceste roluri mi-au măcinat cumplit nervii. Dacă aş fi avut acum mintea de la 30 de ani, nu aş mai repeta acest drum, toate aceste roluri mari. Uită-te la colegii mei de generaţie, care-s ingineri sau doctori. Arată de parcă-s copiii mei.
Nu vă cred. Sînteţi un om născut pentru teatru.
Eu joc teatru, pentru că nu ştiu să fac altceva! Dacă ştiam să montez prize, asta eram, electrician. Eu nu am dorit să devin mare actor, dar soarta, Dumnezeu m-a împins aici. Cînd am dat admitere la Medicină, am făcut vizita medicală la facultatea de teatru. Iar cînd am ieşit de acolo, mi-am notat într-un jurnal că niciodată nu aş vrea să trăiesc printre asemenea oameni. Dacă teatrul e inima mea, atunci află că inima mea a fost cucerită treptat, în timp. Hmmm, am senzaţia că Dumnezeu m-a luat pe păr şi m-a tras în sus. Ştii, în adolescenţă eram foarte jos.
Nu vă mai place noua generaţie din teatru? Acum şapte ani, într-un interviu, Marin Moraru mi-a zis că nu vede pe nimeni ca un demn urmaş al generaţiei sale.
Nu era departe de adevăr. Copiii de azi nu mai au respect pentru meserie. Nu ştiu cum să plece mai repede de acolo. E adevărat, au şi multe tentaţii. Joaacă la TV, în reclame. Unii fac facultatea de teatru ca să ajungă prezentatori, manechini, secretare. Sigur, în societatea modernă, trebuie să ştii teatru ca să vinzi un produs. Pe vremuri, avocatura era în această postură.
Oamenii privesc altfel teatrul?
Da. Am terminat facultatea acum 45 de ani, plus patru ani de şcoală rezultă că sînt pe scenă de 49 de ani. Eu îmi fac meseria aşa cum am pornit-o. Vin la teatru cu trei ore înainte de spectacol, repet textul, intru în stare. Numai Mitică Popescu face ca mine. Este şi el un maniac al teatrului. Şi, de 30 de ani, nu mi s-a întîmplat să joc cu sala goală. Dar publicul s-a schimbat, s-a pervertit. Vrea să rîdă la teatru, lucru care a intrat subliminal în urma influenţei unor trupe ca "Vacanţa Mare”, "La bloc”. Actorii tineri greşesc şi ei. Cred că şi dacă ar juca Hamlet ar vrea să facă lumea să rîdă. Dacă tinerii se simt frustraţi de ce a zis Marin, să arate, nu să-l critice!
Dar în societate, în vîrful ei, nu vedeţi pe nimeni care să vă placă?
Pe nimeni. Văd doar oameni deştepţi, dar necinstiţi. La noi, gura bate scaunul, ca să nu zic altfel.
Dacă n-aţi fi fost actor, ce aţi fi fost?
Nu chiar ospătar, dar sigur patron de restaurant.
Şi de ce n-aţi încercat?
Am încercat. Cine naiba o fi inventat cîrciuma? Unul deştept din preistorie, care a văzut că doi nu au unde să bea un pahar, aşa că i-a chemat la el şi a cerut să fie plătit pentru asta. Prin 1990, am încercat să fiu patron. Am luat o firmă, împreună cu alţi prieteni ingineri, dar n-am ştiut să ne descurcăm. Aveam 5.000 de vaci şi multe altele, dar au murit multe animale, pînă cînd am vîndut-o lui Urzică, cel cu Coleus-ul, dacă-l mai ştii. Am luat, tot cu prietenii ăştia, pe la Obor, pe strada care se numea Kent – că acolo se găseau ţigări pe vremuri – o cîrciumă, zisă "La Papa”, după numele fostului patron. Dar n-a mers.
Aveţi nostalgii?
Nu am decît nostalgia tinereţii. E lucru de mare preţ tinereţea şi tîrziu am înţeles asta. Dar fiecare vîrstă are rostul ei.
Dacă aţi fi fost mai tînăr în 1989, cine ştie cum ar fi fost viaţa.
Da. Pentru mine, schimbarea a venit tîrziu. E bine că a venit, dar gîndeşte-te, am trăit în două sisteme şi nici nu ştii ce greu e să scapi de anumite spaime. Libertatea pe care am primit-o a fost prost înţeleasă.
Cînd staţi aici, pe verandă, şi vă gîndiţi la trecut, nu regretaţi că nu aveţi urmaşi?
M-ai lovit în punctul slab. Regret foarte mult. Dar m-a luat vîltoarea vieţii. Mă gîndeam mereu să treacă şi anul în care eram, să-mi fac meseria bine. Şi a trecut vremea. E cea mai mare tîmpenie din viaţa mea.
Aţi avut însă prieteni.
Nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie.
Aţi renunţat la casa din Bucureşti?
Nu, dar nu-mi mai place oraşul. E groaznic, de 15 ani mă extrag din el cît pot de mult. Ceea ce devine greu. Înainte făceam 45 de minute pînă aici, acum fac două ore. Asta e ţara în care cad păsărele pe şosele, dărîmate de basculante, nu de cataclism. Sîntem de rîsul Bangladesh-ului.
Soţia dumneavoastră m-a rugat să nu apară în acest interviu. Dar vreau, totuşi, să-mi vorbiţi despre ea.
Ce să-şi spun? Că ea a insistat atunci, în 1982, să iau acest teren? Înţelegi? Pentru un bărbat este important să aibă lîngă el o femeie care să-l înţeleagă. Ca să fie clar: dacă acest pămînt e ca mîna mea stîngă, Mihaela e ca mîna mea dreaptă. Şi ea face parte din mine.
Care e sensul vieţii?
Vrei să-ţi spun cuvinte mari. Cred că sensul vieţii îl ştie doar Dumnezeu. Noi nu putem decît să încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa.
Sînteţi mulţumit de viaţă?
Sînt unul dintre oamenii care dau extemporal seară de seară, la spectacol.
După cum se vede, aţi luat notă mare, adică aţi învăţat bine lecţia.
"The edge of love"... Mai mult decat un simplu film sau inca o drama transpusa pe ecran cu ajutorul unor actori talentati. Este o poveste complicata despre iubire, renuntare, sacrificii, orgolii, o poveste in care multi dintre noi se pot regasi, de aceea are un caracter universal. Regasim tiparul clasic de intamplare din timpul razboiului, in care personajele traiesc sau incearca sa traiasca cu adevarat... Si nu din cauza razboiului acestea au probleme existentiale, ci pentru ca sunt acaparate de sentimente si diversi demoni ai trecutului. Keira Knightley realizeaza un alt rol memorabil si demonstreaza inca o data minunatul sau talent, dand viata unei interprete de muzica pe nume Vera Philips si da...o coloana sonora exceptionala. Aceasta il regaseste pe primul ei iubit, un poet talentat, un matur in devenire ce incerca sa-si transpuna emotiile si visele din copilarie in versuri... Il iubea, cu siguranta ca nu putea sa-l uite pe El...insa acesta era casatorit cu o tipa jucata de superba Sienna Miller. Intre cele doua femei se leaga o prietenie bizara, poetul fiind strabatut de sentimente contradictorii la adresa acestora.
Vera descopera iubirea in persoana unui soldat, dar teama ca nu avea sa-l mai revada, nu o lasa sa vada ca este iubita cu adevarat. Se casatoreste, desi inca il iubea pe primul om ce o facuse fericita...sau asa credea ea. Povestea lor este plina de momente culminante, rasturnari de situatie, decizii greu de luat. Finalul a fost greu de intuit, in mintea mea aparand diverse variante, insa cu siguranta ca publicul poate sa ramana surprins de atitudinea Verei din final de a uita trecutul, de a se rupe de cercul vicios si a incepe o noua viata alaturi de sotul si tatal copilului sau... Firesc pentru unii sau nu, acesta este unul dintre cele mai grele lucruri pe care omul le poate face... Sa uite ce a avut, sa mearga pe un drum mai luminos, uitand de patimi si vise esuate.
Filmul ofera o importanta lectie daca suntem dispusi sa deschidem ochii, sa o acceptam si sa o adoptam si noi in viata noastra.
Take into account your thoughts because they become Words!
Take heed to your words because they become ACTIONS!
Beware your actions for they become habits!
Take into account your habits for they will shape your character!
Take heed to your character because it will condition your DESTINY! ......
...And destiny will be your life ... (Dalai Lama)
It don't matter when you turn Gonna survive You live and learn I've been thinkin' about you, baby By the light of dawn...
A midnight blue, day and night I've been missing you I've been thinkin' about you, baby Almost makes me crazy Come and live with me...
Either way, win or lose When you're born into trouble You live the blues I've been thinkin' about you, baby See it almost makes me crazy...
Times, nothing's right, if you ain't here I'll give all that I have just to keep you near I wrote you a letter, I tried to make it clear That you just don't believe that I'm sincere I've been thinking about you, baby...
Plans and schemes, Hopes and fears Dreams that deny for all these years... I, I've been thinkin' about you, baby Living with me, wow...
"Black Swan". Un film greu de criticat, greu de inteles pentru cei ce nu au avut contact cu lumea artistica, simplu in aparenta, insa complicat. Stiam de aparitia lui si eram determinata sa-l vad, dorind sa aflu si viziunea lui Darren Aronofsky asupra formei de arta numita balet. Viziunea lui intunecata, ciudata pentru unii, dramatic de reala si cruda, m-au facut sa vad filmul ca pe un exercitiu foarte bun de sondare a subconstientului.
Atingerea perfectiunii... Cu totii ne dorim sa o simtim pe toate planurile, dar cati dintre noi pot spune ca au trait-o cu adevarat? Am fost educati in ideea ca perfectiunea umana nu exista si ca omul este prea mic pentru a avea parte de aceasta. Cu toate acestea, muzica si baletul, doua forme de arta, sunt create de oameni si pot afirma cu tarie ca sunt perfecte. "Lacul Lebedelor" a fost baletul care m-a marcat in copilarie, vazandu-l de nenumarate ori si dorindu-mi cu disperare ambele partituri de coregrafie cand aveam sa cresc. Orice mare balerina a dansat lebada alba si cea neagra si este imposibil ca artist si ca om, sa nu te treaca fiori intelegand cu adevarat povestea... O poveste in aparenta usoara, dar cu un substrat care te impresioneaza profund. Are o durata lunga, fiind compus din patru acte, desigur actul trei fiind punctul culminant si infatisarea sacrificiului. Acest balet este unul dintre cele mai reusite, in opinia mea, iar muzica compusa de Tchaikovsky in original intregeste o capodopera.
Tot o capodopera pot numi si filmul de fata, in care Natalie Portman joaca rolul vietii sale (Nina Sayers), intrand cu adevarat in cele doua roluri, reusind o interesanta dedublare a personalitatii in Odette si in Odile. Orice balerina poate fi lebada alba, insa pentru a dansa si lebada neagra este necesara o atitudine complet diferita, ce nu tine atat de rautate, cat de viclenie, priviri taioase si o miscare a trupului ce impune respect si consideratie.
Rivala sa din film, Lily, interpretata magistral de Mila Kunis, este de fapt acel demon pe care trebuie sa-l invinga pentru a atinge perfectiunea...acel demon ce este in mod real chiar ea, Nina. Halucinatiile ei sunt de fapt obsesiile pe care trebuie sa le invinga pentru a intra in pielea ambelor roluri. Cautarea se intensifica pe parcurs si ideea de baza pe care orice dansator trebuie sa o inteleaga este simpla: degeaba ai o tehnica buna, o coregrafie impecabila, daca nu simti ceea ce dansezi, daca creatia respectiva nu izvoraste din tine si nu ii dai o nota intima.
Rolul de coregraf jucat de Vincent Cassel este magnific, conferind un plus de subtilitate si intuitie, parand absurd la inceput pentru cei neinitiati, insa cerand din partea prim balerinei un mod firesc si natural de a dansa. Tocmai acest lucru duce si la sacrificiul suprem inchinat pe scena vietii si anume moartea ca ultim act de creatie...creatia care devine perfecta la final.
Fiind un adevarat thriller psihologic, Natalie joaca magistral, obsesiv, imaginea ei ramandu-mi clar imprimata si dupa ore bune de la vizionarea filmului. Recomand filmul ca pe o lectie ce merita aprofundata atunci cand vorbim de arta si implicatiile ei emotionale. https://youtu.be/B2a1WBqNTtQ
Era demult, era in copilarie...era un alt vis. Doream sa fiu prim-balerina… Imi imaginam cum doua maini puternice ma tineau de talie ca sa pot zbura linistita. Ma vedeam pe scenele lumii, culegand cele mai importante laude: aplauzele. Vedeam privirile pline de uimire, iar eu iubeam fiecare zi de munca ce ma ajuta sa obtin perfomantele mult visate. In fata oglinzii, imi intindeam bratele de parca aveam aripi. Ma invarteam prin casa intr-o lume a mea, perfecta, pana ce lumea exterioara, meschina isi pierdea toate sensurile.
Una din rochiile mele de balerina, de scena, a ramas agatata pe umeras, s-a ingalbenit si intr-o zi vantul, problemele si temerile mele au spulberat-o. A fost ziua cand m-am intrebat ce mai caut aici, de ce si pentru cine. Intrebari ce au ramas fara raspuns...
Acum traiesc, zambesc, imi imaginez ca sunt din nou pe scena. Inchid ochii. Simt pe obraz aerul incalzit de reflectoare, mirosul scenei, caldut deasemenea, prafuit. Acele doua maini puternice ma tin bine de talie ca sa imi pot continua zborul.
Acum stiu ca pot zbura si ma avant in dansul acesta fara frica, fara temeri, invingandu-mi demonii din trecut. Ma rasucesc, ma inalt atat de tare incat ating cerul cu crestetul, vin inapoi lin, in piruete de care nu mai credeam ca sunt in stare.
Cel mai simplu ar fi fost sa am un frate, el m-ar fi putut tine de mijloc, iar eu as fi fost balerina ideala, din visul meu dintai...
Ei stiu sa schimbe copacul in trunchi, Ei vor sa auda cum ramuri se frang, Ei cred ca pot sa ma vada-n genunchi Dar eu stiu sa rad cand imi vine sa plang...
Ei stiu sa rupa o aripa-n zbor, Ei vor sa imbrace in haine ce strang, Ei pot sa puna-ntrebari care dor Dar eu stiu sa rad cand imi vine sa plang... Eu rad cand imi vine sa plang...
Eu stiu ca miine e o zi, Eu stiu ca, oricum, ce va fi va fi, Eu stiu sa cred si raul sa-l alung... sa-l alung... Eu rad cand imi vine sa plang...
Ei stiu sa calce-n picioare minuni, Ei vor sa spuna cuvinte ce frang, Ei pot sa schimbe duminica-n luni Dar eu stiu sa rad cand imi vine sa plang...
Ei vor sa nu ma auda cantand, Ei stiu sa rada cand pumnii mi-i strang, Ei cred ca pot sa ma vada plangand Dar eu stiu sa rad cand imi vine sa plang...
Ajunsese in Cadiz, dupa ce strabatuse zile in sir orasele cu iesire la Marea Mediterana. Se oprise in acest oras, vazandu-l ca pe un punct terminal, ca pe o ultima sansa. Vizitase pentru prima data Barcelona, se simtea inspirata dintotdeauna de Gaudí, insa bucuria nu era intreaga, pentru ca vazuse orasul singura... Despre Cadiz stia doar ca era unul dintre cele mai vechi orase din lume si acest lucru o fascina, sperand ca il va gasi...acolo, in atat de multi oameni. Visa cu ochii deschisi ca il va regasi si ca ii va spune tot, dar isi pierdea speranta cu fiecare zi ce trecea. Periplul sau dura prin Spania deja de doua luni si mai avea doar cateva zile si trebuia sa se intoarca, dar nu stia exact unde si ce va face dupa ce se va incheia totul. Se gandea doar daca el o va gasi si isi va aminti de...ea, de visele copilaresti...
Se plimba neincetat in cautarea lui si intr-o zi, din multimea galagioasa, il zari. Parea o iluzie, un abur care vroia sa o pacaleasca, sa o atraga aproape ca apoi sa dispara la fel de repede cum aparuse. Cu ultimele puteri, se apropiase si il vazuse.. Real, in fata ei, cu privirea fixa si zambetul caracteristic, fara masca. Se intreba cum de il vazuse de atat de putine ori si de fiecare data era El, real, fara sa joace teatru, dar isi aminti ca asta s-a intamplat doar pentru ca avusese noroc din ziua cand el isi lasase usa sufletului deschisa...
Au iesit pe strada, isi zambeau, se tineau de mana si nu isi vorbeau. Doar zambeau si cautau locul lor...un loc cu Soare, plin de aroma piersicilor infloriti, aroma ce o cautasera de atatia ani...Isi aminteau de zilele pline cu muzica, serile in care adormeau cu gandul unul la celalalt, in ciuda vesnicei distante dintre ei...si acum, erau unul langa altul, dupa ani in care traisera separat, in lumi diferite si totusi, atat de asemanatoare...
In aceea seara, Pink Martini cantau in oras si cu zambetul larg in suflet si pe chipuri, au mers si au facut parte la intreg concertul de magie ce li se desfasura in fata... Visau, cu siguranta, nimic nu era real, dar oare ideea de vis nu trebuie mentinuta, chiar daca va fi spulberata la un moment dat ? Oare visele nu sunt aripi ce ne intregesc, aripi ce ne lipsesc?... Atunci cand visam, ele apar si cand avem pe cineva aproape, putem zbura si cuceri lumea...doar pentru ca El este acolo, pe moment si clipa aceea este cea mai frumoasa pe care o traim, doar din acest motiv... Dansau, se priveau in ochi, fara sa le pese de trecut, doar traind in prezent, cu tot sufletul... Isi spuneau ca vor trebui sa viziteze Cuba, Brazilia si toate tarile in care au ajuns doar cu gandul si doar prin intermediul muzicii.
Coasta Andaluziei si ei doi...ce mai conta, daca maine totul avea sa se naruie... erau impreuna in acel moment si erau fericiti.
Kraftwerk si Corina... in esenta, nu exista nici macar o simpla legatura. Si totusi... "The Model" lansata in 1978 si "No sleepin`" din 2011...ascultati si decideti singuri daca au ceva in comun.
Stereophonics este o trupa de alternative rock cu clare influente Britpop ce ma inspira in momentul de fata... De fapt, cred ca in viata avem perioade in care unele trupe sau interpreti sunt mai aproape de sufletul nostru doar pentru ca muzica lor ne ajuta sa ne bucuram sau sa reflectam la momente din care invatam cate ceva...
Pot spune ca piesele create de Kelly Jones & Co. sunt o adevarata bucurie pentru minte si suflet. Doar fi prezent in momentul cand asculti muzica lor, fii atent la versuri si zambeste...viseaza, zboara si vei vedea cum senzatia de fericire se va intensifica...over and over...
Motto : "In viata nu ai decat o unica mare dragoste; toate cele care o preceda sunt amoruri de rodaj, iar toate cele care o urmeaza sunt amoruri de recuperare..." Frédéric Beigbeder
Am crezut ca iubesc de atatea ori... Vroiam sa cred ca am sentimente pozitive si ca iubesc fara a cere ceva in schimb. Vroiam sa sper ca lumea creionata de ei imi era de ajuns si ca voi reusi sa ma multumesc cu lucruri marunte, vise imediate si priviri mecanice. M-au multumit o perioada scurta si mereu in momentul cheie am ales sa ma retrag, sa-mi croiesc singura drumul, desi e mai greu sa pornesti singur in necunoscut. De mic copil am sperat intr-o iubire ideala, pentru toata viata, dar o cautam in fiecare om ce se apropia de mine, desigur fara succes si o faceam astfel incat acei oameni sa nu stie... Am fost amagita de gesturi sau cuvinte false, ce atat de frumos ma invaluiau incat le credeam, dorindu-mi sa tina la nesfarsit, desi nu erau decat simple minciuni. Imi placea sa fiu amagita, ma consolam cu gandul ca si asa este bine, decat nimic. Extrema cealalta din mine ma chinuia si ma punea mereu sa renunt la jocuri infantile si sa privesc mai sus. Si da...cand ei nu se asteptau si credeau ca au pus stapanire pe mintea si sufletul meu, alegeam sa inchei tot sau doar sa las loc de un simplu salut in caz ca ne-am intalni vreodata accidental. Paraseam povestea, traind intr-o "angoasa a parasirii" si incercand sa simt satisfactia de a lasa in urma. Nu reuseam mereu, dar aveam siguranta ca este mai bine astfel.
Nu iubeam si nu am fost iubita, decat dorita in preajma, ca pe un trofeu pe care nu-l poti obtine usor. Simteam si ma intrista acest lucru, dar ii lasam sa creada ca au reusit si atunci cand credeau ca detin controlul, plecam, negam, refuzam, nu raspundeam, inchideam capitolul fara drept de replica.
Totul pana intr-o zi, cand mi-am lasat sufletul liber si el s-a indragostit. Nu m-a intrebat daca e bine sau rau, desi eu i-am interzis sa faca asta. N-a vrut sa inteleaga si a ales sa simta cu adevarat, sa zboare, deci sa fie liber, dupa atatia ani in care il obligasem sa nu simta si sa nu ma lase sa arat vreo urma de sentiment. Dragostea era aproape de mine si mi-a adus lumina intr-un suflet ce se plictisise de atatea umbre, regrete, nostalgii... Am vrut sa-l cert, dar n-am putut. El doar a facut ceea ce eu imi doream, dar nu vroiam sa recunosc. Stiu ca nu va dura cat mi-as dori, important este simpla sa existenta.
Atunci cand il gasesti pe omul sufletului tau, te intrebi cum de ai putut trai atata timp fara el. Nu te mai intreba, nu te teme de sfarsit, traieste intens orice clipa in preajma lui, ofera-i tot ce ai mai bun, fara rezerve, fara frica si incearca sa faci totul ca sa-l mai ai alaturi macar inca o viata...
