Atunci când aştepţi un concert cumva dintotdeauna, este greu să nu fii uşor sentimental, să nu trăieşti la o intensitate cum nu ai experimentat niciodată o altă reprezentaţie artistică. Atunci când doar visezi că vei respira acelaşi aer cu artiştii care ţi-au influenţat cumva viaţa, de la care practic ai înţeles ce înseamnă muzică, devii fericit, dar o bucurie pe care merită să o experimentezi în suflet şi să o păstrezi acolo cât mai mult timp, spre a te inspira pe mai departe.
15 Mai rămâne una din datele de referinţă în istoria concertelor de anvergură de la Bucureşti. Pentru a două oară, Depeche Mode a susţinut un show pe Arena Naţională, fostul stadion Lia Manoliu, singurul loc din România adecvat pentru primirea unei asemnenea industrii. La nivelul în care trupa se găseşte, nu mai sunt necesare confirmările, ci doar stima, respectul, mândria că suntem contemporani cu un fenomen care a crescut în timp, s-a concretizat în albume din ce în ce mai elaborate şi reuşeşte să marcheze mental şi spiritual atât de multe generaţii în continuare. Ca fan, am mers cu aşteptări, care mi-au fost depăşite în mare parte, dar mai presus de orice cred că ceea ce a oferit Depeche Mode a fost o lecţie de profesionalism la cele mai înalte cote, o lecţie de viaţă şi una în care cuvântul cheie rămâne talentul. Acest har divin cizelat, perfecţionat neîncetat, pe care oamenii ştiu să îl aprecieze, dovada unui stadion aproape plin. Problema rămâne aceea că nu toţi sunt spectatori avizaţi, în cunoştinţă de cauză, ci cumva din snobism aleg să meargă la asemenea evenimente.
După o aşteptare prelungită, cu o oră de deschidere decalată, am ajuns în gazon la 17:30 şi am aşteptat pe ritmuri de trance concertul, orele părând interminabile. Ora 19:45 îi aducea pe aduce pe scenă pe britanicii din F.O.X. Nu o să comentez alegerea management-ului DM pentru această trupă, pot doar menţiona că emoţiile au fost evidente pentru cei patru tineri, care au încercat să îşi ţină în frâu emoţiile şi să performeze live cele câteva piese de pe EP-ul de debut. Mitzi Fox a dat startul cu o piesă care se anunţa de efect şi personal mi s-a părut interesantă din punct de vedere al registrului vocal abodat, "I Am Electric", numai că ce a urmat a fost cam departe de adevăr. Dar, trupa rămâne cu marela avantaj de a fi fost opening-act pentru câteva spectacole DM, lucru care ar putea fi imboldul de care aceasta are nevoie să explodeze în zona pe care o abordează din punct de vedere muzical..
În jurul orei 21:50, în uralele unor oameni care poate aşteptau ca şi mine acest concert de ani buni, trupa formată din Dave Gahan, Martin Gore, Andrew Fletcher, Peter Gordeno şi Christian Eigner, şi-a făcut apariţia cu un început uşor timid datorat piesei "Welcome To My World", urmată de "Angel", ambele de pe "Delta Machine", deci cumva necunoscute de o mare parte a stadionului. Cumva, am văzut o imagine adevărată, netrunchiată din locul în care am stat, al unor oameni care aşteptau hit-urile. Ele au început să apară o dată cu primele acorduri din "Walking In My Shoes", moment continuat de un altul încărcat cu sensibilitate, pe ecran succedându-se diferite sugestive cu câini. Anton Corbijn, mintea sclipitoare din spatele istoriei vizuale Depeche Mode a reuşit să puncteze suferinţa şi din punct de vedere al unor suflete mai plăpânde.
"Black Celebration" a fost invitaţia lansată de trupă ca publicul să uite orice fel de problemă, indiferent de culoare şi să cânte la unison într-un singur glas. Aceasta a fost momentul când Martin Gore a trecut la clape, dublat îndeaproape de Gordeno, cel care a semnat şi partea de backing-vocals. Din nou un moment cunoscut, "Policy Of Truth", a continuat seria de clipe magistrale, iar imediat apoi "Should Be Higher" m-a surprins. Vocea lui Martin, mereu cumva în umbra lui Dave, s-a auzit preganant, artistul fiind excesiv de concentrat pe partea sa.
"Barrel Of Gun" ne-a readus în atenţie un album pe care cuvintele nu îl pot descrie exact, "Ultra", momentul fiind de o duritate intensă. Gore şi-a luat chitara sa în formă de stea, riff-urile sale fiind mai mult decât impunătoare. Imaginile de pe cele două ecrane mari păreau desprinse din momente TV alb-negru de o anumită factură, piesa putând fi până la urmă interpretată în variate feluri.
"Higher Love". Două cuvinte care au subjugat audienţa. Piesa scrisă de Martin Gore a fost cântată de el pentru prima oară o dată cu acest turneu şi cumva a reuşit să o transpună altfel decât Gahan. Cumva, firesc, având în vedere că noi toţi trăim în mare parte piese din viaţa lui, experienţele lui personale fiind versuri pe care milioane de oameni le ştiu şi le simt parte din ei. Acesta trăire pe culmi a fost punctată de Eigner, cel care a marcat cumva bătăile inimiii, pentru ca la "When The Body Speaks" totul să amorţească în jur. Doar Gore ar fi reuşit să amuţească un stadion întreg şi a dovedit de ce este atât de iubit. Momentul a fost copleşitor, de o sensibilitate extremă, Peter Gordeno fiind din nou backing şi cântând partitura la pian, ca şi Eigner.
Probabil că mulţi fani au visat la "One Caress", firesc pentru a se prelungi momentul, dar nu a fost să fie, iar Dave a revenit în scenă o dată cu "Heaven", una din piesele mele favorite de pe Delta Machine şi probabil deja devenit un imn care s-a auzit din plin pe Stadionul Naţional. O dată cu "Soothe My Soul" am înţeles încă o dată că alinarea durerii se petrece de multe ori cu muzica Depeche Mode, care creează o dependenţă greu de stăpânit, tocmai din acest motiv.
Durerea aceasta s-a conturat altfel cu "A Pain That I'm Used To", cu intro prelungit şi o altă abordare electrică semnată Jacques Le Cont, moment prielnic pentru ca Gordeno să treacă în poziţia de chitarist, dinamica obsedantă a mişcărilor fiind bine transpusă alb-negru pe ecrane. Pentru "A Question Of Time", Dave a dovedit o forţa destul de neobisnuită dacă ne gândim la momentele dificile din trecutul său, dinamismul său rămânand fără limite, asemeni unui uragan care a răvăşit orice temere, rotaţia sa clasică cu stativul nelipsind.
"Secret To The End" a început ca un moment slab şi spun asta pentru că este o creaţie uşor limitată, dar momentul a căpâtat forţa de expresie o dată cu partea solo de chitară a lui Martin, cu bătăile precise ale lui Christian, culminând cu o precizie de metronom spectaculoasă spre final. Au urmat desigur cele două hituri, fireşti, îndelung aşteptate.
Consider că abia la "Enjoy The Silence" întreaga audienţa şi-a reglat pulsul aşa cum ar fi trebuit de la început, însă trebuie să menţioneze că filmarea în exces cu telefoane este poate unul dintre nocive aspecte la un concert de anvergură. Trebuie înţeles că asemenea clipe sunt irepetabile şi că a te concentra pe reuşita unei filmări care nu îţi aduce niciun beneficiu mai apoi este destul de nocivă. Dave şi-a continuat dansul mistic, senzualitatea întunecată fiind o trăsătură de caracter, iar la "Personal Jesus" fiecare gest al său a stârnit audienţa. Clasicul deja blues marca DM - "Goodbye" m-a sedus, dar nu m-am simţit abandonată, o dată ce momentul de bis a venit cu Martin Gore şi "Home".
Recunosc că a fost momentul meu preferat, recunosc că Martin, în ciuda tututor comentariilor legate de faptul că a îmbătrânit, acest fapt nu este sesizabil în maniera sa de a cânta live. Până la urmă, timpul îl face din ce în ce mai preţios şi cumva a ţinut să mulţumească publicului pentru susţinere şi iubire necondiţionată prin piesa aceasta, intepretată doar cu Gordeno la clape. Din nou liniştea a cuprins un stadion întreg, iar calmul sufletesc s-a instalat mai firesc decât niciodată. Recunosc că a fost momentul meu preferat, recunosc că Martin, în ciuda tututor comentariilor legate de faptul că a îmbătrânit, acest fapt nu este sesizabil în maniera sa de a cânta live. Până la urmă, timpul îl face din ce în ce mai preţios şi cumva a ţinut să mulţumească publicului pentru susţinere şi iubire necondiţionată prin piesa aceasta, intepretată doar cu Gordeno la clape. Din nou liniştea a cuprins un stadion întreg, iar calmul sufletesc s-a instalat mai firesc decât niciodată, momentul de glorie plasându-l ca un dirijor al tuturor sufletelor adunate.
“Halo”, în maniera Goldfrapp, a fost o abordare statică, dar
melancolică, cu fibrilații. În schimb, “Just Can’t Get Enough” ne-a
întors cumva pe toți în timp, la perioada când Depeche Mode descoperea
jucăriile numite sintetizatoare. Cred că momentul a fost intenționat
cântat pentru a se arăta unde au fost ca și pregătire și cum s-au
transformat după studiu îndelungat, timp în care conținutul a devenit
din ce în ce mai profund. Apogeul concertului s-a chemat “I Feel You”,
iar promisiunea a fost spusă de toți cei prezenți pe Arena Națională la
momentul “Never Let Me Down Again”.
Membrii Depeche Mode au adresat foarte puține cuvinte publicului, însă
acest aspect nu mai contează când te gândești că fiecare piesă a spus de
fapt atât de multe. Depeche Mode a venit la București să arate, încă o
dată, că muzica este o stare de spirit, un ecou, un mediu în care ne
putem cufunda pentru a uita și a ne regăsi, spre a ne cunoaște și
auto-desăvârși, spre o purificare pe culmi.
“You should be higher, I’ll
take you higher… Don’t be afraid, you’ll just have to pray… Love is all I
want”.
Într-adevăr, o modă care nu a putut fi ștearsă de niciun sezon, anotimp, intemperie.
Depeche Mode, multumesc.
