Aeon Blank in "Dark Waters" - REVIEW ALBUM

Este una dintre zilele de sfarsit al unei toamne care aduce cu sine noi valuri de muzica. Dupa noile discuri semnate Pink Floyd si Simple Minds care mi-au inseninat chiar si cele mai anoste momente, a venit randul unui alt album la fel de mult asteptat.
Imi dau seama acum, incepand aceste prime randuri, ca Aeon Blank este numele pe care il asociez cel mai bine cu anotimpurile de tranzitie, avand acele coordonate de liniste, melancolie, tumult si insingurare specifice ambelor. Primavara de acum doi ani imi aducea in dar primul album al trupei pe care l-am tinut aproape si la care ma intorc adesea. Recenzia respectiva a aparut pe Hypestreet.ro, intalnirea mea propriu-zisa cu band-ul avand loc la Radio Guerrilla. (aici ramane marturia acelei zile speciale)

Albumul este unul plin de atitudine si forta, asemeni unui colaj audio care te surprinde prin multitudinea de valente si accente abordate. Cu usoare urme de rock clasic care se resimt, albumul de debut Aeon Blank atinge si cutremura chiar si cel mai pietrificat suflet. Melodicitatea ce transpare in clarobscurul ales, fac din “Handmadegods and Godmadedemons”un album cald si ploios, intens si ravasitor, bun de ascultat acum, la finalul primaverii si in orice moment in care vreti sa va regasiti. - mai, 2012

Toamna aceasta, in care noile drumuri isi fac usor loc printre caile batatorite, a devenit si mai speciala cu noile piese AB. Discul "Dark Waters" este cumva o sinteza a tot ceea ce inseamna aceasta trupa, albumul in sine fiind mai dur decat anteriorul, insa in acelasi timp mai omogen.

"Behind Closed Doors" traseaza linia generala a materialului, prin inceputul forte. Profund descriptiva (caci da, in spatele usilor inchise pot avea loc cele mai cinematografice scenarii), cu o lirica la fel de psihologica, piesa debuteaza abrupt, rolul de statement fiind clar conturat. Se continua suprinzator dupa refrene cu un outro in care riff-urile de chitara se amesteca intr-un dans contemporan cu sectia ritmica, dominata de acele batai exacte pe timp ale tobei premier.

Uneori, vrei sa te scufunzi, sa fugi, sa te faci nevazut din lumea superficiala de afara si sa iti lasi vocea interioara sa ia decizii in locul tau. Sunt clipe in care tristetea devine panaceul ideal pentru creatie, iar a innota cu totul in ape nesigure si reci nu mai pare un remediu atat de crunt. Emil Luca &Co. dovedesc fidelitate acestor idei, reinnoind sonoritati si anumite zone din spectrul tonal / cromatic. Astfel, "Dark Waters" nu este aleasa intamplator cea care da numele albumului, caci, prevad in mod categoric ca va deveni una de referinta a trupei, asemeni "Auguries Of Innocence". Finalul in care solistul trece in alta gama, moduland si seducandu-te din nou usor soptit pe fundal este extrem de bine ales.   

Pastrand nota de intensitate instalata confortabil deja, "Jupiter's Moons" vine cu o precizie metronomica, in care apar efecte stelare, electrizante, exact cele care te fac sa apesi butonul de repeat. Bass-ul in penumbra, notele de clapa care te duc intr-o oaza de liniste temporara, vocea in diferite nuante si intensitati, fac din creatie una echilibrata, cu un traseu in care finalitatea este sigura: sufletul.

Si acum, surpriza! Nu atat de mare, pentru ca se stia care este numele din zona de hip-hop ales de band pentru o colaborare. Am dat play usor tematoare, insa "Killer On The Loose" suna onorabil. Emil sopteste cu grija discursul pe strofe, pe cand doi dintre componentii The Bridge Committe isi construiesc rapid pledoaria. Linia muzicala este simpla, minimalista, iar finalul abrupt.

Ne revenim dupa experimentul rock-rap cu un groove nervos si un mesaj pe masura din "Hypster Apocalypse" , continuat parca cu partea a doua a piesei de pe primul disc, "Bones In A Box".  De data aceasta, "Star Babies" (fara nicio legatura cu titlul) va constitui un deliciu pentru amatorii de dark wave.
  "Rain City" a ramas una dintre favorite inca de acum un an, cand ascultam varianta demo. Am stiut ca va fi un fel de trademark in care multi oameni se vor regasi. Ireprosabila, poate usor mai electronica fata de varianta brut, insa cu acelasi tremur interior si patos. 
Cateva efecte ale ploii conturate discret si un inceput dramatic in cuplu. Asa ni se dezvaluie "Alone At The Movies" pe care am ascultat-o de multe ori, in casti sau in sistemul audio, dar tot nu mi-am dat seama cu ce seamana pe momentele cu strofe. Partitura este interesanta, ramane la fel de descriptiva, dar recunosc ca mi-ar placea sa o ascult live sub forma de balada, alaturi de o voce feminina. 

"The Man On Mars" este un soi de interludiu sau tine loc de respiratie pentru ultimele trei creatii. "Sleep And Decay", o piesa la fel de melancolica, impachetata intr-un rock clasic, dar in acelasi timp modern. Calitatea pieselor este aceea de actualitate si nu atat prin slefuirea de la mix si master semnata de acelasi Adam Whittaker, cat prin tematica si vocea baritonala. 

"Lullaby" nu este chiar cantecul recomandat pentru a adormi :), fiind un soi de incantatie, cu cateva riff-uri in agonie si in maretie, traseul in sine fiind incert, deci perfect pentru ca nu poti intui cum piesa se va contopi cu tine in cele 4 minute si 9 secunde.

"Beyond The Strings" a fost o surpriza placuta pentru mine in aceasta vara, experimentul rock-clasic reusind sa ma cucereasca usor si sigur. Partea de violoncel aduce un plus si se preteaza perfect vocii soptite si batailor de inima, asadar abia astept noi creatii care sa reuneasca si momente clasice.

Trebuie sa ascultati trupa live si acest album! ( Lansarea oficiala: Club Colectiv, 26 noiembrie, free access) 

Uneori este greu sa convingi si sa motivezi de ce, dar adesea muzica pur si simplu vorbeste, accelereaza, prinde viata si te cuprinde cu forta ei magica. Misterul ii apartine, putem doar sa ne bucuram ca o avem alaturi in vremuri tulburi, pe cai pe care ne iluzionam ca le stim, dar suntem doar la inceput in a le descifra marcajele.

PS: Discul poarta semnatura lui Emil Luca si Mircea Becherescu pe partea de productie, grafica fiind din nou a solistului, care a gasit inspiratie in creatiile pictorului japonez Katsushika Hokusai. Este, deci, un must muzical nu doar al sezonului, caci oamenii sunt programati sa uite, dar in acelasi timp sa isi aminteasca mereu felul in care s-au raportat la un un anotimp pasager. Ce am fi oare fara extreme? 

No worries and dive in safety into these "Dark Waters". 

Before and after Jack White

 

Jack White în România este genul de eveniment care îţi rămâne imprimat în retina sufletului şi creierului datorită unui cumul incredibil de genuri muzicale şi stări.

Însă, înainte de a povesti despre ce a însemnat concertului unui artist cu 8 premii Grammy la activ, trebuie spus ce s-a petrecut înainte. Deşi era anunţat că la ora 18.00 se va putea face accesul, am stat jumătate de oră afară ascultând probele de sunet ale trupei OCS, dezastrul total având loc peste puţin timp.

Un band care nu avea ce să caute în deschiderea unui nume precum Jack White, cu o lirică absolut sinucigaşă. Nu am să înţeleg de ce a trebuit ca unii să îndure 50 de minute, iar alţii efectiv să stea afară pentru a nu asculta vers cu vers demonii unor pseudo-artişti. E adevărat că muzica lor este de factură depresivă, dar nici în o mie de ani nu ar putea sta pe aceeaşi treaptă cu nume precum Joy Division sau The National. OCS pur şi simplu te face să te simţi rău şi poate a fost o strategie pentru ca ce a urmat după să iasă mai bine în evidenţă. Aveam lângă mine spectatori care nu aplaudau şi povesteau cât de bine ar fi fost să nu existe ei în deschidere, ci mai degrabă un DJ sau alte nume. Cu siguranţă management-ul Jack White ar fi fost încântat şi surprins plăcut de byron, Aeon Blank, KUMM, Pixels, Partizan sau din nou Grimus. Sigur, dacă li s-ar fi propus şi nu existau interese pentru promovarea mesajelor subliminale din muzica OCS.

Dar, să nu zăbovim prea mult în zona obscură şi să iesim în zona de lumină White, cu tente de albastru. Concertul a fost nesperat de bine închegat armonic, tonal, cu un playlist extrem de bine ales, care a făcut deliciul audienţei. Nu eram un fan devotat al muzicii sale, însă o ascultam cu plăcere şi vestea că va veni aici însoţit de band a fost una fascinantă. E adevărat că unul din reperele mele a fost prezenţa lui Dean Fertita din Queens of The Stone Age la clape, colegul lui Jack din The Dead Weather. L-am urmărit adesea, i-am admirat cadenţa şi felul său de a jongla cu note, nuanţe şi partituri. Improvizaţia s-a păstrat, astfel că au existat numeroase asemenea momente şi nu doar la el. Jack, un chitarist excelent de familiarizat cu sonorităţile blues, rock, country, este un muzician complex şi a dovedit asta încă o dată. S-a aşezat la pianină la un moment dat, iar ”Three Woman” a sunat mai bine ca niciodată, punctând că piesa are mult adevăr în ea. De altfel, Jack nu a comunicat prin multe vorbe cu audienţa, ci a a ales să o subjuge şi să o lase cu respiraţia tăiată prin virtuozitatea sa. Momentele în care m-am deconectat total au purtat aroma de ”Temporary Ground”, ”Would You Fight For My Love?” sau cea clasică din repertoriul The White Stripes,”You Don't Know What Love Is (You Just Do As You're Told)”.

M-a bucurat mica povestire pe care Jack a ţinut să o împărtaşească, atunci când acum trei ani era în România şi a cunoscut o domnişoară care culesese câteva flori. Nu a reuşit să poarte un dialog cu aceasta pentru ca nu ştia limba engleză, însă a ţinut să transmită că era frumoasă, asemenea majorităţii fetelor din această ţară.

Când mergi la un concert cu mister White e ca şi acum te-ai urca într-un montagne russe cu traseu alambicat, intuieşti destinaţia, dar te bucuri de circuitul necunoscut cu zâmbet şi entuziasm că nu mai eşti pe pământ, ci într-o altă dimensiune. Vocea lui acută te atrage, nu ştii cum reuşeşte, dar face asta asta cu succes asemeni unui scamator care jonglează cu concepţiile tale despre muzică. Nu cred că am devenit un fan după acest concert, dar cu siguranţă am primit o lecţie de profesionalism la cotele cele mai de sus de la un band închegat şi profesionist.

Publicul a fost unui deosebit de frumos, select, care a ştiut să respecte dorinţa artistului de a privi pe scenă şi nu prin ecranul telefonului schimbul de emoţii aferent. M-am bucurat să văd oameni cunoscuţi, persoane de toate vârstele care au plecat cu acel zâmbet unic care apare când sufletul se umple de frumos şi încântare.  Este ideal când muzica construieşte, nu distruge, apropie şi nu desparte, pentru că până la urmă aceasta ar trebui să fie coordonata supremă. Am plecat parcă plutind, cu frumoasa stare de graţie instalată şi cu micul regret că nu am ascultat piesa dragă ”Love Interruption”. Uneori, parcă nici nu mai sunt relevante sinuozităţile din viaţa personală, pentu că tot te vei retrage cu sufletul mai uşor, iar în minte îţi vor răsuna prelung cuvintele de încheiere ale artistului:”You were an incredible audience, thank you and God bless you!”