Jack White în
România este genul de eveniment care îţi rămâne imprimat în retina sufletului
şi creierului datorită unui cumul incredibil de genuri muzicale şi stări.
Însă, înainte de
a povesti despre ce a însemnat concertului unui artist cu 8 premii Grammy la
activ, trebuie spus ce s-a petrecut înainte. Deşi era anunţat că la ora 18.00
se va putea face accesul, am stat jumătate de oră afară ascultând probele de
sunet ale trupei OCS, dezastrul total având loc peste puţin timp.
Un band care nu
avea ce să caute în deschiderea unui nume precum Jack White, cu o lirică
absolut sinucigaşă. Nu am să înţeleg de ce a trebuit ca unii să îndure 50 de
minute, iar alţii efectiv să stea afară pentru a nu asculta vers cu vers
demonii unor pseudo-artişti. E adevărat că muzica lor este de factură
depresivă, dar nici în o mie de ani nu ar putea sta pe aceeaşi treaptă cu nume
precum Joy Division sau The National. OCS pur şi simplu te face să te simţi rău
şi poate a fost o strategie pentru ca ce a urmat după să iasă mai bine în evidenţă.
Aveam lângă mine spectatori care nu aplaudau şi povesteau cât de bine ar fi
fost să nu existe ei în deschidere, ci mai degrabă un DJ sau alte nume. Cu
siguranţă management-ul Jack White ar fi fost încântat şi surprins plăcut de
byron, Aeon Blank, KUMM, Pixels, Partizan sau din nou Grimus. Sigur, dacă li
s-ar fi propus şi nu existau interese pentru promovarea mesajelor subliminale
din muzica OCS.
Dar, să nu
zăbovim prea mult în zona obscură şi să iesim în zona de lumină White, cu tente
de albastru. Concertul a fost nesperat de bine închegat armonic, tonal, cu un
playlist extrem de bine ales, care a făcut deliciul audienţei. Nu eram un fan
devotat al muzicii sale, însă o ascultam cu plăcere şi vestea că va veni aici
însoţit de band a fost una fascinantă. E adevărat că unul din reperele mele a
fost prezenţa lui Dean Fertita din
Queens of The Stone Age la clape, colegul lui Jack din The Dead Weather. L-am urmărit adesea, i-am admirat cadenţa şi felul
său de a jongla cu note, nuanţe şi partituri. Improvizaţia s-a păstrat, astfel
că au existat numeroase asemenea momente şi nu doar la el. Jack, un chitarist
excelent de familiarizat cu sonorităţile blues, rock, country, este un muzician
complex şi a dovedit asta încă o dată. S-a aşezat la pianină la un moment dat,
iar ”Three Woman” a sunat mai bine ca niciodată, punctând că piesa are mult
adevăr în ea. De altfel, Jack nu a comunicat prin multe vorbe cu audienţa, ci a
a ales să o subjuge şi să o lase cu respiraţia tăiată prin virtuozitatea sa. Momentele
în care m-am deconectat total au purtat aroma de ”Temporary Ground”, ”Would
You Fight For My Love?” sau cea clasică din repertoriul The White Stripes,”You
Don't Know What Love Is (You Just Do As You're Told)”.
M-a bucurat mica
povestire pe care Jack a ţinut să o împărtaşească, atunci când acum trei ani
era în România şi a cunoscut o domnişoară care culesese câteva flori. Nu a
reuşit să poarte un dialog cu aceasta pentru ca nu ştia limba engleză, însă a
ţinut să transmită că era frumoasă, asemenea majorităţii fetelor din această
ţară.
Când mergi la un
concert cu mister White e ca şi acum te-ai urca într-un montagne russe cu
traseu alambicat, intuieşti destinaţia, dar te bucuri de circuitul necunoscut
cu zâmbet şi entuziasm că nu mai eşti pe pământ, ci într-o altă dimensiune.
Vocea lui acută te atrage, nu ştii cum reuşeşte, dar face asta asta cu succes
asemeni unui scamator care jonglează cu concepţiile tale despre muzică. Nu cred
că am devenit un fan după acest concert, dar cu siguranţă am primit o lecţie de
profesionalism la cotele cele mai de sus de la un band închegat şi
profesionist.
Publicul a fost
unui deosebit de frumos, select, care a ştiut să respecte dorinţa artistului de
a privi pe scenă şi nu prin ecranul telefonului schimbul de emoţii aferent.
M-am bucurat să văd oameni cunoscuţi, persoane de toate vârstele care au plecat
cu acel zâmbet unic care apare când sufletul se umple de frumos şi încântare. Este ideal când muzica construieşte, nu
distruge, apropie şi nu desparte, pentru că până la urmă aceasta ar trebui să
fie coordonata supremă. Am plecat parcă plutind, cu frumoasa stare de graţie
instalată şi cu micul regret că nu am ascultat piesa dragă ”Love Interruption”.
Uneori, parcă nici nu mai sunt relevante sinuozităţile din viaţa personală,
pentu că tot te vei retrage cu sufletul mai uşor, iar în minte îţi vor răsuna
prelung cuvintele de încheiere ale artistului:”You were an incredible audience,
thank you and God bless you!”
