Era un apus desavarsit. Priveam nuantele si textura norilor, razele firave de Soare si simteam un mix confuz de emotii. Oare asa arata acum fericirea? Oare trebuia sa ma multumesc cu atat? Beam apa din unul din paharele in care el servea alcool si tot ce stiam in acele secunde era dorinta puternica de a fi anesteziata sau macar sa nu mai simt contradictii si dispute in toata fiinta mea.
Ce era cu mine, de ce nu imi ajungea tot ce traiam? De ce ma obisnuisem cu frica inerenta ca voi pierde mediul inconjurator prezent? Sau mai bine zis, de ce nu mi-a fost niciodata indeajuns acest prezent, fix asa in coordonatele in care se creiona?
Ce era cu mine, de ce nu imi ajungea tot ce traiam? De ce ma obisnuisem cu frica inerenta ca voi pierde mediul inconjurator prezent? Sau mai bine zis, de ce nu mi-a fost niciodata indeajuns acest prezent, fix asa in coordonatele in care se creiona?
Cautam dovezi in orice lucru pentru a avea confirmarea gandului ca nimic aparent bun nu poate tine in viata mea, caci...it must be a catch. Fiecare moment de fericire a avut un pret destul de mare pe care l-am avut de platit in timp indelungat. Ma temeam ca voi pierde si adevarul era ca nu aveam de data asta ce. Imi doream probabil prea mult sa fiu iubita de el si uitam ca sentimentul nu vine fortat, nu se poate insinua in sufletul cuiva daca intalneste n usi ferecate, regrete, rani inca sangerande si dureri. Imi doream pasiune si pierderea ratiunii cand stiam atat de bine ca aceste lucruri mi-au adus cumva pieirea in anumite momente. Si totusi... voiam din nou inconveniente, lupta, un razboi si pace pe repeat, pentru ca linistea parea suspecta. Era liniste in bratele lui si nu imi doream sa plec, as fi lungit la nesfarsit clipele cand il aveam astfel. Fusesem deja vulnerabila in fata lui asa cum am fost mereu in fata celor care au contat in viata mea. Voiam sa fiu autentica, sa rad daca simt si sa nu imi feresc lacrimile daca ele vin chiar si in imbratisarea sa. Nu imi doream sa joc un rol si sa para ca ma afecteaza ceva din deschiderea sa de a-mi povesti onest despre omul din spatele mastii si demonii avuti pe parcursul anilor.
Iubirea adevarata are acest dar de a te face sa te simti in siguranta, acasa, in liniste, insa noi, de cele mai multe ori, nu putem accepta, tolera, intelege emotia cu care nu suntem atat de mult obisnuiti. Ne plac zbaterile, luptele, impacarile, puseele de tensiune si cardiace, in principiu jocurile care ne anihileaza din spiritul pur putin cate putin in fiecare clipa a existentei.
Nu putem vizualiza pe deplin atunci cand omul iubit ne tot asigura ca e acolo, ca are capacitatea sa ne ia "doar cu haina de pe noi" si ca restul este doar background noise. Unde mai este provocarea, de ce a fost atat de usor cu un om atat de rece perceput de cei din jur sa ii ajungem dincolo de bariere si sa il facem sa stea langa noi si sa ne admire ore in sir? Daca m-as intoarce la trecutul nostru, D, as pune pe repeat toate micile noastre bucurii, toate conversatiile la telefon interminabile, toata voiosia din tine, toata asumarea fata de mine si fata de orice stimul din exterior. Ne-am uita din nou intr-o duminica rece la emisiuni de talente autentice, am plange, m-ai tine din nou in brate pe covor, am gati si mi-ai spune sa nu plec, sa mergem impreuna a doua zi spre birou. Ai sorbi cu nesat din parfumul meu...
As face multe lucruri putin altfel, dar nu as renunta la nimic din ce am avut in preajma ta.
