My Imposter

Dimineata devreme. Ma trezesc aproape instinctual si ii dau play. Stiam ca ma va ravasi, ca nu va avea nimic in comun cu originalul si ca modul repeat va deveni un automatism pentru urmatoarea perioada. Tot octombrie si este abia inceputul lunii. Un inceput guvernat de incertitudine, dulceata care se prelinge din mine, amintiri sonore, atingeri traite si imaginate, obsesie, penitenta si izbavire. Coordonate in care ma desfasor, intind, relaxez si culpabilizez cu precizia unui chirurg, milimetric si rece.

Etajul 8. Mai aproape de Divinitate, mai departe de mine. Un cer etern schimbator, un eu trezit dintr-o betie de sentimente si amintiri, pe un balcon din ce in ce mai putin incapator pentru a (ma) admira si calma. 

Usor de gasit si reperat. Rascruce de strazi care au legatura cu Brancusi, poezie, abandon si vacarm exterior. Ma invelesc cu doruri si ma anesteziez cu prea multe carti pe care le citesc pe sarite, cu un Cioran care ma bantuie, cu un etern amurg in care ma revad. Mai stii Lavinia, oare, cum este fericirea dublata de liniste? Mai stii cum e sa dai drumul oricarui gand de razboi si sa existi in termeni de pace cu ei? Sa respiri nevinovata din parfumul si lumina pe care le simti atat de tardiv, dar spectaculos de pur si candid in tot ce esti? 

Dau volum la maximum. Imi zboara gandurile, incep sa dansez usor si sa ascult cu atentie tot ce se intampla in backing vocals. Cumva imi ascult subconstientul..."Metal heart, you're not hiding / Metal heart, you're not worth a thing." E vorba despre mine sau despre tine? Despre noi, despre cat de culpabili si in eroare traim si ne ascundem unul de altul sau despre un firesc inceput al sfarsitului? Se mai adauga o zi si inca una. Sterg, ascult, ma pregatesc si ma prezint cu zambet in public, desi acum pare ca am doar o piesa care ruleaza si pe care o fumez neincetat de cateva ore. Vocea noastra, vocea de la care a pornit totul, o voce care ne-a cantat existentele tulburi si putrezi de la inceput. 

Simt tactil intact. Muzicalitate infinita. Imersiune in ape care acumuleaza dor si anihileaza din otrava picurata. Te respir, te scriu si rescriu, ma repar si ma afund in tot ceea ce nu am avut voie, in tot ceea ce nu vom trai sau gusta pe pamantul asta. Farame de sentiment. Gelozii provinciale, inimi terifiate si libere care inca se sustin in ecouri sonore din departari.

Dear V

Vineri seara. Port doar esenta Black Afgano. Inspir, expir. Privesc micile bule din paharul de prosecco alb cu o frunza de busuioc pe care am rupt-o puternic. A fost o saptamana lunga, poate una din cele mai lungi. Am dat play pieselor mele care ma duc acolo, in zona interzisa a gandurilor, emotiilor, nevrozelor.

Stiu ca furia ma va mai cuprinde, dar nu va mai fi atat de distructiva ca acum cateva zile. Nu o voi mai lasa. Nu voi mai accepta sa dau putere unui alt om sa imi dicteze starile si fiorii. Nu te voi lasa sa faci asta din nou, sa te insinuezi discret in mine si sa imi schimbi perceptia asupra vietii cateva momente, hai sa le zicem ore. Zambesti? Hmm... Ciudat. Ar trebui sa te ingrijoreze ca ai reusit doar atat pentru prima data in viata ta de om matur si expus. Era usor sa fiu corupta de tine, in fapt mi-ar fi placut, avand in vedere felurile in care mi te-am imaginat din prima zi cand am reinceput sa povestim. Nu ai invatat in 44 de ani (in curand) sa pui pret pe mister, pe necunoscut, pe incercari, pe acel dulce fior? Nu, am vazut asta, ai avut grija sa dai gres. Si ai facut-o ca un baiat la pubertate care incearca sa impresioneze, sa marcheze teritorii, sa isi contureze suprematia in fata celorlalti. 

Nu ma interesa istoricul de cuceriri. Ai vazut "Malcolm & Marie"? Ar trebui, te-ai oglindi putin si reflecta la propria existenta desueta, la tragismul tau de comic cu termen de valabilitate. Te-ai infruptat la nesfarsit din femei, dintr-un prea plin de extaz, zgomot interior si hormoni incat ai devenit imun. La aproape orice emotie gentila.

Ai fost previzibil, fix ca ei, oamenii pe care ii detesti doar pentru ca iti regasesti parti din tine in ei. Ne place sa ii judecam pe cei care ne seamana si stii atat de bine asta, e un automatism care te tine, in mod ciudat, pe o linie salvatoare, inca respirabila. Tu ignori atat de bine, de atat de multi ani, orice vine autentic spre tine, pentru ca e mai usoara si mai placuta distrugerea, uitand insa ca ea ti se intampla si tie, metodic, precis. 

M-ai vazut ca pe o oarecare? Daca nu, de ce te-ai comportat mediocru, simplu, fara efort? Stiu ca e usor, te simti ca un mixer cu numeroase intrari, trebuie sa le incerci pe toate, chiar daca nu e necesar si te auzi. Mereu te-ai auzit bine, doar esti "autentic, binecunoscut", nu? Cine te aude pe tine, de fapt, cand inoti printre tenebre? Pe mine nu m-ai lasat si am aflat ca nu o face nimeni, de aceea am spus ca esti previzibil. Puteai fi o surpriza in masura in care erai dispus sa lasi listele, ego-ul, limitele, suprematia undeva departe in conversatia cu mine. Te-am citit dinainte sa ma fi reperat tu din nou.

Nu te-ai prins? Mai stii cum esti fara masca? Gol, inspaimantat de moarte, binefacator si nociv in acelasi timp, muzical si profund nestiutor. Voiam privirea aceea din trecut, senina, in care imi gasisem forta sa continui in lumea pe care o vedeam ideala. Nu ti-am spus asta acum, insa dorul pentru tine a fost mereu langa mine. Ai invocat motive, pretexte pentru tacerea si neintalnirea noastra, iar eu ma sparsesem in bucati dupa ce ti-am auzit gandurile acelea. Oare nu stii ca e bine uneori sa le lasi doar in capul tau, sa le rostesti doar cand esti sigur ca nu vei prejudicia in niciun fel omul care te asculta? Ai fost un trigger, ai avut acest rol, pe care atat de predictibil l-ai jucat... Ma vedeam pe lista, la capitolul done and fun, un simplu nume, langa pleiada de mai mult sau mai putin imbecile, ces belles passantes. Repertoriul tau ma lasa rece, nu putea sa ma impresioneze siguranta pe care o purtai cu gandul ca sunt deja si eu una din ele si urma sa ma anunti tu cand este convenabil sa te expui langa mine. Chiar daca eu simteam, la randul meu, tumultul si apogeul cu care aveai sa ma inconjori, nu mi-am expus gandul, ci l-am lasat sa ma inspire si cateva zile sa ma duca in abis.

Lenjerie cu dantela neagra si o rochie neagra. Asta am ales sa port in dimineata zilei cand nu mai existai in lumea mea, in ziua in care te-am dus intr-o alta emisfera si te-am lasat acolo. Iar tu...ai fugit senin, doar cu un apel telefonic scurt si fara sa cauti explicatii, alaturi de niste muzici, mici dorinte si butoane de apasat, concomitent cu privirea ta fixa care ma cunoaste acum, putin mai bine, dar care imi va ramane mereu ca un fior din departari, ca cel mai frumos, addictive si cumplit imbold de a trai si a muri. 

In the end, as my beloved Anthony Bourdain said, the greatest sin is mediocrity. 

 

Deep waters

 

Iubirea. Sau aroma ei puternica, inabusitoare, pe care simti ca o cunosti din timpuri stravechi, care este un fel de amintire dulce-amara dintr-un trecut netrait. Pare o traire mai presus de senzatiile pamantesti, ceva din inalturi, aproape imperceptibila, dar in mod straniu…atat de familiara.

Acum cativa ani te vedeam, auzeam, miroseam cumva de la distanta, iar mai apoi de aproape. Ma repet, parea ca in sfarsit te regasesc, dupa lungi cautari si amagiri in brate straine, goale, reci. O voce cu rol de panaceu, un zbucium de care eram atrasa cumva firesc avand in vedere ca (ne) cautam neincetat in ceilalti franturi, piese lipsa, doar doar ne-om reintregi, identifica, calma, la umbra unei fiinte similare.

Nu stiu sa impart sau sa traiesc pe jumatate. Tumultul, maretia, extazul, nevroza, depresia. Nu imi e familiara calea de mijloc, traitul moderat, care sa nu disturbe. Am stiut atunci cand te-am cunoscut ca nu te pot avea pe deplin, total, complet, fara masca, asa cum imi doresc. Erau bucati din tine cu care m-am hranit perioade lungi, muzicale, de post, de cugetare, de melancolie, de neintelegere.

Stiu, am vazut, inteles, aproape ca nu ii mai judec. Oameni care stau din obisnuinta, dintr-un soi de familiaritate prost inteleasa, fara sa fie pe deplin liberi, fericiti. Oameni care isi pun pe retele sociale poze de cuplu sau in telefon poza cu omul “de acasa” pentru a avea vesnic imaginea iluziei aproape.

Ce am invatat in putinii ani de cand iubirea se joaca cu mine este ca ea nu are nevoie de expuneri, public, audiente felurite, convoaie de aplauze reale sau virtuale. Iubirea se traieste simplu, intim, extrem, in acele momente scurte, in acele secunde in care este in viata si nu se preface. Cred in ideea ferma ca atunci cand ai cunoscut absolutul, nimic din mediul inconjurator nu te mai preocupa, ca nu mai ai timp, dorinta sau nevoie de a privi alti ochi, alte orizonturi, chiar si pentru cateva clipe.

E adevarat, nu am simtit fiorul iubirii ani fata de un om, nu am experimentat durabilitati, ci intensitati, trairi furate sau interzise, marunte in aparenta, dar profund arzatoare. Nu m-as multumi sa simt ca omul de langa mine traieste intr-un film in paralel cu mine, sa simt ca nu ii sunt inceput si sfarsit, agonie si al naibii extaz, sa am siguranta ca doarme langa mine cu altcineva care ii aprinde pulsul, creierul si sufletul.

 

Nu ii condamn pe oamenii care au incetat sa fie vii, care stiu sa traiasca moderat, in acord cu normalitatea, societatea, comoditatea si visele facute pulbere. Cred ca este o existenta mai sigura, poate mai fericita. Mediocritatea, pana la urma, da iluzia unei vieti armonioase, cel putin una in care nu vei muri solitar. Am obosit insa sa ma transform in insula celor care mai naufragiaza din cand in cand, care vad in mine un izvor cu apa dulce, cu care isi pot potoli setea, iar apoi pleaca din nou cu ranile bandajate si barca reparata.

Nu mai vreau clipe, vreau eternitati totale, lumini orbitoare, incadenscenta, asumare si spirite conectate neincetat. Utopii in a caror cautare voi muri devreme, poate in apele azurii unei ape. Caci ce moarte poate fi mai poetica decat aceea de a te reintoarce acasa, prin elementul tau vital, existential, de a inchide ochii la lumea de afara in valuri si curenti care nu cunosc finalitate.

24.08.2021

19.25

 

I.