Iubirea. Sau aroma ei puternica, inabusitoare, pe care simti ca o cunosti din timpuri stravechi, care este un fel de amintire dulce-amara dintr-un trecut netrait. Pare o traire mai presus de senzatiile pamantesti, ceva din inalturi, aproape imperceptibila, dar in mod straniu…atat de familiara.
Acum cativa ani te vedeam, auzeam, miroseam cumva de la distanta, iar mai apoi de aproape. Ma repet, parea ca in sfarsit te regasesc, dupa lungi cautari si amagiri in brate straine, goale, reci. O voce cu rol de panaceu, un zbucium de care eram atrasa cumva firesc avand in vedere ca (ne) cautam neincetat in ceilalti franturi, piese lipsa, doar doar ne-om reintregi, identifica, calma, la umbra unei fiinte similare.
Nu stiu sa impart sau sa traiesc pe jumatate. Tumultul, maretia, extazul, nevroza, depresia. Nu imi e familiara calea de mijloc, traitul moderat, care sa nu disturbe. Am stiut atunci cand te-am cunoscut ca nu te pot avea pe deplin, total, complet, fara masca, asa cum imi doresc. Erau bucati din tine cu care m-am hranit perioade lungi, muzicale, de post, de cugetare, de melancolie, de neintelegere.
Stiu, am vazut, inteles, aproape ca nu ii mai judec. Oameni care stau din obisnuinta, dintr-un soi de familiaritate prost inteleasa, fara sa fie pe deplin liberi, fericiti. Oameni care isi pun pe retele sociale poze de cuplu sau in telefon poza cu omul “de acasa” pentru a avea vesnic imaginea iluziei aproape.
Ce am invatat in putinii ani de cand iubirea se joaca cu mine este ca ea nu are nevoie de expuneri, public, audiente felurite, convoaie de aplauze reale sau virtuale. Iubirea se traieste simplu, intim, extrem, in acele momente scurte, in acele secunde in care este in viata si nu se preface. Cred in ideea ferma ca atunci cand ai cunoscut absolutul, nimic din mediul inconjurator nu te mai preocupa, ca nu mai ai timp, dorinta sau nevoie de a privi alti ochi, alte orizonturi, chiar si pentru cateva clipe.
E adevarat, nu am simtit fiorul iubirii ani fata de un om, nu am experimentat durabilitati, ci intensitati, trairi furate sau interzise, marunte in aparenta, dar profund arzatoare. Nu m-as multumi sa simt ca omul de langa mine traieste intr-un film in paralel cu mine, sa simt ca nu ii sunt inceput si sfarsit, agonie si al naibii extaz, sa am siguranta ca doarme langa mine cu altcineva care ii aprinde pulsul, creierul si sufletul.
Nu ii condamn pe oamenii care au incetat sa fie vii, care stiu sa traiasca moderat, in acord cu normalitatea, societatea, comoditatea si visele facute pulbere. Cred ca este o existenta mai sigura, poate mai fericita. Mediocritatea, pana la urma, da iluzia unei vieti armonioase, cel putin una in care nu vei muri solitar. Am obosit insa sa ma transform in insula celor care mai naufragiaza din cand in cand, care vad in mine un izvor cu apa dulce, cu care isi pot potoli setea, iar apoi pleaca din nou cu ranile bandajate si barca reparata.
Nu mai vreau clipe, vreau eternitati totale, lumini orbitoare, incadenscenta, asumare si spirite conectate neincetat. Utopii in a caror cautare voi muri devreme, poate in apele azurii unei ape. Caci ce moarte poate fi mai poetica decat aceea de a te reintoarce acasa, prin elementul tau vital, existential, de a inchide ochii la lumea de afara in valuri si curenti care nu cunosc finalitate.
24.08.2021
19.25
