Suferinta. Pura, cu rolul ei de profesor marcant. Dansul perpetuu dintre lumini si umbre. Cautarea si regasirea iubirii eterne, in tot noianul de aglomeratie, superficialitate, minciuni si sperante desarte. Temele predilecte in creatia Depeche Mode se contureaza intr-un ritm ametitor pe cel de-al cincisprezecelea album de studio, “Memento Mori”. Desigur, cu totii cautam sensul in viata pe care o traim si suntem constienti aproape neincetat de finalitatile pe care le vom experimenta atat timp cat vom respira. DM intr-adevar a reinviat si cu siguranta un motiv pregnant si important a fost disparitia fara preaviz a membrului fondator, Andrew Fletcher. Plecarea sa a lasat un gol, dar acesta s-a umplut cumva cu speranta ca ei, noi, inca mai avem timp. Inca suntem in viata si inca putem sa cautam desavarsirea, sa ne dorim absolutul in toate formele pamantesti posibile si ca putem sa ne cantam dorul, idealurile, intristarile intr-o noua forma, cu apel la trecut, dar cu multa deschidere spre a naviga spre noi tarmuri si ape creatoare, nu distructive.
Am amanat ascultarea albumului, cumva dintr-o teama ca acesta se va sfarsi prea repede, dar mi-am dat seama ca o temere de acest tip nu este justificata. Nimic nu se incheie cu adevarat pana in momentul etern final si astfel, am pornit in descoperirea pieselor, in liniste si desigur, stiind ca acesta va ramane din acel moment pe modul repeat.
L-am asteptat multa vreme, cumva nici nu stiam daca va mai aparea si totusi “Memento Mori” a sosit si ne-a pus oglinda in fata. Ne-a expus, prin muzicalitati sonore trepidante, lirica si fiori extatici.
“My Cosmos is Mine”. Infinitul poate suna astfel, cu amendamentul ca vine cu un soi de decalog pe care il expunem public catre o anumita persoana, dornica sa ne cunoasca doar intr-un mod limitativ si superficial. Martin Gore, geniul despre care putem discuta ore in sir, iese mai in evidenta decat Dave aici, il secondeaza magistral si pare genul acela de conversatie din start in care se impun niste reguli inainte de a incepe cu adevarat noul drum unul spre celalalt.
Am stabilit noua maniera de a fi impreuna, ce ar fi daca am compune amandoi o piesa? “Wagging Tongue” este o compozitie cu aerul synth pop al trecutului semnata de Dave si Martin in care parca ajungem in sedintele de creatie din studio in care orgoliile si lupta pentru perfectiune sunt la cote inalte. Ritmul este moderat, pulseaza senin in discursul comun pe care cei doi il ofera audientei, fara sincope de ritm sau surprize. Am ramas doar noi si am privit in ochi in mod indubitabil moartea. Ce vom deveni de acum?
Poate “Ghosts Again”, primul single lansat de pe album, care beneficiaza de un videoclip mai mult decat sugestiv, cu motive intelept alese de catre Anton Corbijn, creatorul total al universului vizual DM. Finalitatea iubirii, candva considerata eterna, ne ofera noi motive de a contempla parcursul nostru prin viata printr-o creatie cristalina, mai alerta.
Merita mentionat aici ca ordinea cu care piesele se succed nu este absolut deloc intamplatoare. Urmeaza marcanta “Don’t Say You Love Me”, o creatie Gore / Richard Butler. Dramatism, usor teatral, genul de track care iti patrunde in toata fiinta si te lasa mut. De uimire, durere, printr-o greutate a momentului expus in tonuri de abis, dans si disperare. Totul este finit, iar afectiunea care parea sa ne inconjoare si intregeasca la un moment dat, acum doar ne risipeste si ne lasa farame de suflet in lungul drumul spre vindecare. “Fool your friends, believe your lies/Make amends and alibis/In the end you can’t disguise/That you’ll never love me”.
Acum e momentul sa ne privim demn in oglinda de care aminteam la inceput. In ce te-ai transformat? Un strain pentru propriul suflet macinat de intrebari, revolte, angoase? “My Favourite Stranger” esti tu sau eu? Vorbim despre o dedublare, organica, cumva perceputa ca zgomotoasa pentru cei din jur. Recunosc ca este piesa la care m-am intors cel mai des, poate si pentru ca deja o stiam in mare parte de la concertul sustinut luna trecuta. Ritmul acesta obsedant cu iz post-punk, de metronom, aproape face din aceasta noua creatie Gore/Butler un imn care ar merita sa fie prezent in fiecare concert sustinut de DM de acum incolo.
A sosit clipa pentru acel pansament afectiv atat de dorit si sperat: momentul solo al maestrului Martin Gore. “Soul With Me” este ca o lectie in care suntem sfatuiti sa lasam tot ceea ce ne doboara in urma, sa ne privim ranile cu demnitate si cu un soi de bucurie. Nu ne-am pierdut singurul lucru important si divin din noi: sufletul. Vorbim despre o noua creatie usor uptempo cu tenta spirituala, in care Martin nu isi mai adreseaza intrebari, ci doar observa, constata, declara senin si cu acceptare. Da, moartea va sosi cu certitudine, dar eternitatea nu va fi departe. “I’m ready for the final pages/Kiss goodbye to all my earthy cages/I’m climbing up the golden stairs”.
“Caroline’s Monkey” o metafora pentru adictie? Din nou, Dave? Parca erai “Clean”. Desigur, rostirea apasata a acelui “sometimes” de catre Martin ne aduce in fata albumului “Violator”. Descoperim o noua piesa cumva simplista, dansanta, surprinzatoare prin layerele ordonate si cumva senine, in ciuda temei. Dave rosteste apasat mesajul, intr-un stil fara emfaza sau grandoare.
Dave Gahan & Peter Gordeno & Christian Eigner. Asteptam acest moment si iata ca el a sosit prin magica “Before We Drown”. Creionata in clar-obscur melancolic, vorbim aici despre un moment de clasa muzicala, de o simbioza perfecta intre cele doua voci si un sintetizator din nou, aerisit, marcant prin linistea sa. Un moment de introspectie, cadere si revenire, in care suntem miscati de aparitia unui nou taram conturat in nuante subtile de optimism: “First we stand up, then we fall down/We have to move forward, before we drown”.
Ceea ce urmeaza este cu adevarat surprinzator. “People Are Good”, marca Gore, este o bijuterie din punct de vedere auditiv. Greu de incadrat unui stil muzical, cu note apasate, staccato si apel la alte creatii DM din trecut, avem o piesa cu potential de hit distinct, ironic din perspectiva liricii si totusi, cu o anume gentilete si seninatate de moment atasate.
“Always You”. Ne aducem aminte de iubirea aceea uneori de neinteles chiar si pentru noi care ne obsedeaza si nu ne lasa uneori sa ne odihnim si sa facem pace cu evidenta, realitatea prezentului. Regasim fiorul ei etern la care Martin face mereu apel si pe care o cheama, in nuante fulminante, crescendo, repetitive, de parca maine lumea intreaga s-ar sfarsi.
Te frapeaza urmatorul track “Never Let Me Go”, cu aroma de New Order/Joy Divison aproape clar de la primele note. Desigur, cantam din nou despre Acel om, mult mai viu, electrizant, pastrandu-ne dansul lasciv si zambetul irezistibil. Deliciul resimtit este partea punctata de Martin, pur seducatoare: “Watch our dreams unfold in colour/Underneath love’s moon we’ll wander/Never let me go...”
Totul se incheie cu un mesaj de o sensibilitate profunda. “Speak To Me” si un Dave care a desavarsit in versuri si in maniera de intonatie un mesaj profund universal, de o sinceritate ravasitoare, pe care nu il poti ignora. Cumva, apusul reiesit din aceasta creatie aproape cinematografica si hipnotica inchide ciclic un album in care simtim note ai unor demoni ai suferintei, renastere, iubire binefacatoare, iesire spre lumina creatoare si refuzul de autodistrugere si pasire din nou in intuneric.
DM au transformat tragedia si conditia umana in arta care nu detine o finalitate, ci doar respira neincetat eternitate si grandoare. "Memento Mori" ne (re)aduce acest catharsis atat de asteptat si promisiunea unui nou turneu in care ne vom regasi si in care vom atinge din nou parti din absolut impreuna, ignorand perfida si mecanica moarte.
Pe 26 iulie, DM va reveni in Bucuresti intr-un concert la Arena Nationala, powered by EMAGIC.
My view about "Delta Machine", 2013: https://www.infomusic.ro/recenzie-album/depeche-mode-delta-machine-recenzie-album/
