Deschisese larg ochii. Inca nu era pregatita sa plece. Mai avea multa muzica de ascultat, locuri noi de vizitat, milioane de pasi de facut si lumini de privit, iubit, cucerit, daruit.
Dupa un nou moment de coma afectiva care tinuse mai bine de cateva zile incontinuu, se trezise de parca fusese scoasa de sub ape si in mod miraculos inca respira. Vedea intr-o noua lumina totul si era pregatita sa continue altfel viata. Atunci cand alegi refacerea completa si nu pe bucati stii ca e posibil sa apara o voce perfida a intunericului care te va mistui si te va atrage in a-ti dori sa se termine totul mai repede. Una din cele mai mari nerozii este sa te rogi pentru un final, atunci cand noi inceputuri si suflete iti bat la usa si tu le ignori, alegand cai de disperare, oaze si palide amintiri ale unor oameni din trecut.
Peste 3 saptamani avea sa fie pe insula sfanta in care isi dorea sa ajunga si simplul gand la pasii prin Aegina era suficient pentru a continua un nou drum, fara tentatii si cai de pieire grabite. Uneori cadem prada disperarii totale, desi stim undeva in subconstient ca ne vom ridica la un moment dat si vom fi mai puternici dupa acel episod sumbru.
Zambea. Luna martie fusese sub semnul orasului Thessaloniki, a implinirii varstei de 33 ani acolo si a tuturor lectiilor invatate acolo umane, spirituale, personale, iar finalul lui iunie avea sa insemne o reconturare a acestora intr-un nou teritoriu elen, atat de drag sufletului ei. Daca atunci avusese un soi de ghid pe care nu l-a cerut si i-a fost aproape intr-o maniera nici macar visata, acum stia ca daca isi va lasa ca atunci sufletul si mintea libere lucruri la fel de incantatoare se vor contura si o vor invalui in zilele de exil.
Uneori fugim pentru a ne reaminti cat de frumoase si creatoare sunt zborul, eliberarea, zambetele sincere, noile arome, pierderea busolei si simpla alegere de a te rataci prin locuri aparent necunoscute, dar care iti sunt atat de familiare. Niciodata nu ne pierdem cu adevarat in calatorii, ci doar redescoperim noi fatete si motive de a fi fericiti ca suntem inca in viata si mici exploratori ai unor tarmuri de toate felurile, in special pur personale.
Το τέλος κι η αρχή μου.
