Am plecat spre stadion cu “Newborn” in casti pe repeat. Un B-side de pe “Playing the Angel”, album de pe care DM a inclus in playlist-ul concertului 3 piese. Fredonam versurile “I have never lived at all / I've opened up my eyes / Now I hear the world talking / Opened up my eyes / I've just started walking” si imi dadeam seama ca este mesajul sufletului meu. Universul creionat de Gore & Co. va ramane intotdeauna unul vindecator si indraznesc sa spun ca este cel al renasterii sufletesti perpetue.
Ii vazusem cu o saptamana in urma in Bologna, insa de la departare, iar de aceasta data eram convinsa ca ii voi percepe in sfarsit cu adevarat. Total. Si asa a fost. Momentele in care Martin Gore, iar mai apoi Dave Gahan au pasit pe scena in pulsul creionat de “My Cosmos Is Mine” au fost cumva ireale. Erau acolo, in fata mea, in mod real, nu visam, nu imi mai imaginam. Stiam la ce sa ma astept, insa mi-am dat seama ca abia atunci pot spune ca incep sa respir in tandem cu ei si sa fiu parte din experienta electrizanta de concert DM. Una de catharsis, in care spiritele negative erau alungate, gonite de sonoritatile si vocile lor.
“No fear, no fear, no fear, no fear
Not here, not here, not here, not here”.
Zambeam incontinuu si ii priveam cu admiratia de copil care i-a asteptat ani la rand in aceasta maniera. Infuzia de sunete, felul in care paseau, priveau, toate acele mici detalii ma delectau si imi propusesem astfel sa ma las purtata pe aripile lor. Si a fost un zbor in care am plutit pret de doua ore pe taramuri binefacatoare, noi, vechi, de liniste si zgomot interior, de comuniune cu un public absorbit de fenomen, dar si de dor de a simti Acel suflet profund si irepetabil langa mine. Melancolie, bucurie, deci pana la urma extreme. Poate de aceea muzica DM va ramane cea mai aproape de multe suflete. Ne pune oglinda in fata, ne arata cum suntem cu adevarat, vulnerabili, fara masca, strapunsi de vise, patimi, dubii existentiale, iubiri cu rol de profesor sau altele pe care le vom duce cu noi pana in clipa cand vom inchide ochii.
“Sister of night
When the hunger descends
And your body's a fire
An inferno that never ends
An eternal flame
That burns in desire's name.”
“Speak To Me”, o piesa draga de pe "Memento Mori" si apoi ploaie, ca o imbratisare indelung
asteptata. Vis implinit, racorire sufleteasca si Martin Gore care a acaparat total scena. Now, we are “Home”.
Una din cele mai cuprinzatoare creatii, urmate de cea testament “Soul
With Me”. “I'm heading for the open sky” fix astfel, privind cand
cerul, cand pe el. A fost o clipa de gratie sa il
vad astfel pe Martin, iar faptul ca am simtit la final cum se bucura de picurii
de apa ca un copil m-a incantat si mai tare, desi nu stiam daca mai e posibil. Sa
simti ca this is it, ca nu poate exista ceva mai cuprinzator, perfect si plin de
emotie sufleteasca si trepidatie. Apogeu. Extaz. Implinire. Desavarsire.
Tot ceea ce a urmat a completat peisajul, simtirea, vuietul din interior si
cel din exterior. Mi-am soptit din nou ca sunt norocoasa. Ce bucurie sa simti ca mai ai timp. Inca mai poti
iubi, trai, asculta muzica ta draga care te vindeca si te readuce la esenta ta. La lumina si credinta ta. Totul in ritm matur, firesc, fara de pata.
“And there
in the still, all that you feel
Is tranquility
There is a
sound in the calm
Someone is coming to harm
I press my hands to my ears
It's easier here just to forget fear.”
Multumesc Emagic ca ai facut posibil acest vis de vara. Multumesc Depeche Mode. Cuvintele vor fi intotdeauna mici pentru a exprima tot ceea ce mi-ati si ne-ati oferit in toti acesti ani de cariera.
2013 - https://www.infomusic.ro/recenzie-concert/depeche-mode-enjoy-the-music-foto-recenzie/
We will meet again.
.jpeg)