E târziu. Nu
neapărat în noapte, cât în mine. Târziu în gânduri, în dureri, în alegeri pe
care le-am amânat prea mult.
Mă mișc prin
viață ca printr-un vis greu, dens, fără contur. Uneori mai respir, dar nu știu
dacă trăiesc.
Am fost
iubită. Și poate am iubit. Dar m-am pierdut între “tu nu ești normală” și “o să
ma ai pe conștiință”.
M-am trezit
țipând în gând, închizând uși, ascunzându-mi corpul, fiindu-mi rușine de
dorințele mele, de nevoia mea de blândețe, de atingere.
Corpul meu a devenit tăcut. Nu mai cere, nu mai primește. Doar tremură uneori, ca un semn că încă sunt vie.
Încotro,
Lavinia? Nu știu exact. Știu doar că nu mai pot să rămân unde durerea e zilnică
și vina mi-e pusă pe umeri ca o haină grea.
Mi-e dor de
mine. De femeia care dansa, râdea, visa, se bucura de o cafea și o pereche de
mâini pe talie.
De mine cea
senzuală. Cea vie. Like a dragonfly wannabe.
De mine,
dinainte să mă uit în oglindă și să văd doar o vină care nu-mi
aparține.
Ascult iar
Depeche Mode. Încerc să mă leg de ce am fost, să mă găsesc înapoi, printre
acorduri și amintiri care dor, dar și vindecă.
Nu știu unde
mă duc. Dar nu mai stau.
Nu știu dacă
drumul mă duce spre tine sau dacă doar pașii mei rătăciți ți-au învățat
mersul.
Dar îmi țin
sufletul deschis, cu ușa întredeschisă, nu larg, nu cu disperare, ci în
liniște.
Dacă ești
acolo, dacă simți, dacă îți amintești de mine, ai să știi.
Nu grăbesc
nimic. Aștept. Așa cum se așteaptă primăvara în orașele reci: cu un fel de
credință tăcută.
Fără flori. Fără gesturi. Doar cu un puls.
Poate într-o zi o să bată din nou, sincron, cu al tău.
Poate dorul meu te va străpunge în somn.
Poate vei simți — și vei reveni. La viață, Lavinia. Despre tine e vorba. Sau nu?
Poate doar îți vei aminti. Va fi suficient.
Ce ironie. Ce absurd. Ce amuzament pentru mine adeseori. O fi ăsta în sfârșit finalul maturizării mele?
