Shine on you, Crazy diamond.

Este foarte ciudat si straniu sa incerci gasirea de raspunsuri in moarte. Nu sunt foarte multe de spus in cazul ei. Atunci cand ajunge si loveste crud, insetata de nou, nu ii poti intelege motivele si alegerile. Moartea ocupa spatii, momente, inlocuieste viata eficient, rapid si nu o poti intoarce din drum.

Este bizara mai ales in contextul in care o fiinta vie a fost la un moment dat lipita de tine, pret chiar si de cateva minute, s-a odihnit pe textura ta sufleteasca, a pielii tale, in lumina si umbrele tale. Este si mai complicat cand moartea are menirea aceasta de a rasfira, de a rarefia aerul din jurul tau, facand totul mai putin respirabil. In definitiv, noi, oamenii, stim bine cum sa ne legam, mai mult sau mai putin, in drumul nostru, de alte suflete. Ne place sa ne ancoram anumite perioade in porturi construite de alte fiinte asemenea noastra, sa ne aruncam in valurile acestora fara frica si sa inotam cu ochii si mintea deschise, sa navigam prin gandurile lor. Ne incanta alternarea dintre doua suflete, ne aduce un spor de creativitate intreaga conexiune cu un alt creier, poate mai muzical, mai intelept, mai calator, mai smart decat noi la momentul acela T0. 

Mi-a placut mult sa caut oameni de la care sa trag parca un suflu nou, invataminte si similaritati de iubire, de intimitate. Aceasta intimitate, strict delimitata intre acele doua fiinte, cunoscuta doar de ele si fara comentarii din exterior, nu poate fi niciodata uitata. Fiecare om care ajunge astfel la noi si trece de pragul nostru extern, este damaged. Ne va atinge, simti, linisti, saruta, hrani fizic si spiritual, raportandu-se fix la limitele sale existentiale. 

Un alt om poate capata valente terapeutice doar daca el simte nevoia sa dea mai departe emotii pozitive si sa fie vindecat. Intotdeauna, un om nu il poate preschimba pe un altul pur si simplu, dupa bunul plac. Mult timp ne poate frustra ca fiinta draga din fata noastra ne va propune doar o felie din existenta sa, un crampei. Atunci noi vom alege sa plecam, demn, insa neuitand vreo secunda muzicile care il scaldau atat de binefacator si pe care le-ai ascultat in acelasi timp cu el: Pink Floyd gravat si pe pielea sa, Eddie Vedder, Elbow, David Bowie, Unkle, Coldplay, pentru ca toate acestea raman impregnate si in tine, indiferent de anii care trec.

Cand afli, in mod tulburator, ca omul acela nu mai exista fizic, ca orice s-ar intampla pana la finalul vietii tale nu mai ai cum sa intri in conexiune cu el, intelegi ca esti si tu mai gol ca persoana. Noi suntem cu succes suma relatiilor pe care le avem, un cumul de fiinte care ne-au trecut prin viata. Moartea a stiut sa ia un om pe care il cunoscusei si ii aflasei o parte din emotii, calatorii, vibratie si din oxigenul sau ai tras adanc si tu in piept. L-ai sarutat si i-ai zambit, l-ai luat de mana si in brate, fiind cat ai putut de sincer si onest, daruind si tu o parte din tine. Ai cantat notele acelea de pian cunoscute si l-ai lasat sa priveasca in tine si astfel.

Acum ramane amintirea ca indiferent de procentul cu care ai cunoscut omul acela, l-ai putut vedea si intelege in intimitatea sa, departe de cortina, indiferent de final si de timp. Timpul nu mai are relevanta intre muritorii care fug mai departe in noi dimensiuni, pentru a se odihni si a-si asculta muzica in tandem cu valurile turcoaz ale marii. 

I will see you again. Chill low. Thank you.

 

& https://lavinia-fusu.blogspot.com/2020/08/sea-of-love.html

D (2)

 

 

 

Era un apus desavarsit. Priveam nuantele si textura norilor, razele firave de Soare si simteam un mix confuz de emotii. Oare asa arata acum fericirea? Oare trebuia sa ma multumesc cu atat? Beam apa din unul din paharele in care el servea alcool si tot ce stiam in acele secunde era dorinta puternica de a fi anesteziata sau macar sa nu mai simt contradictii si dispute in toata fiinta mea.
Ce era cu mine, de ce nu imi ajungea tot ce traiam? De ce ma obisnuisem cu frica inerenta ca voi pierde mediul inconjurator prezent? Sau mai bine zis, de ce nu mi-a fost niciodata indeajuns acest prezent, fix asa in coordonatele in care se creiona?

 

Cautam dovezi in orice lucru pentru a avea confirmarea gandului ca nimic aparent bun nu poate tine in viata mea, caci...it must be a catch. Fiecare moment de fericire a avut un pret destul de mare pe care l-am avut de platit in timp indelungat. Ma temeam ca voi pierde si adevarul era ca nu aveam de data asta ce. Imi doream probabil prea mult sa fiu iubita de el si uitam ca sentimentul nu vine fortat, nu se poate insinua in sufletul cuiva daca intalneste n usi ferecate, regrete, rani inca sangerande si dureri. Imi doream pasiune si pierderea ratiunii cand stiam atat de bine ca aceste lucruri mi-au adus cumva pieirea in anumite momente. Si totusi... voiam din nou inconveniente, lupta, un razboi si pace pe repeat, pentru ca linistea parea suspecta. Era liniste in bratele lui si nu imi doream sa plec, as fi lungit la nesfarsit clipele cand il aveam astfel. Fusesem deja vulnerabila in fata lui asa cum am fost mereu in fata celor care au contat in viata mea. Voiam sa fiu autentica, sa rad daca simt si sa nu imi feresc lacrimile daca ele vin chiar si in imbratisarea sa. Nu imi doream sa joc un rol si sa para ca ma afecteaza ceva din deschiderea sa de a-mi povesti onest despre omul din spatele mastii si demonii avuti pe parcursul anilor. 

Iubirea adevarata are acest dar de a te face sa te simti in siguranta, acasa, in liniste, insa noi, de cele mai multe ori, nu putem accepta, tolera, intelege emotia cu care nu suntem atat de mult obisnuiti. Ne plac zbaterile, luptele, impacarile, puseele de tensiune si cardiace, in principiu jocurile care ne anihileaza din spiritul pur putin cate putin in fiecare clipa a existentei. 

Nu putem vizualiza pe deplin atunci cand omul iubit ne tot asigura ca e acolo, ca are capacitatea sa ne ia "doar cu haina de pe noi" si ca restul este doar background noise. Unde mai este provocarea, de ce a fost atat de usor cu un om atat de rece perceput de cei din jur sa ii ajungem dincolo de bariere si sa il facem sa stea langa noi si sa ne admire ore in sir? Daca m-as intoarce la trecutul nostru, D, as pune pe repeat toate micile noastre bucurii, toate conversatiile la telefon interminabile, toata voiosia din tine, toata asumarea fata de mine si fata de orice stimul din exterior. Ne-am uita din nou intr-o duminica rece la emisiuni de talente autentice, am plange, m-ai tine din nou in brate pe covor, am gati si mi-ai spune sa nu plec, sa mergem impreuna a doua zi spre birou. Ai sorbi cu nesat din parfumul meu...

As face multe lucruri putin altfel, dar nu as renunta la nimic din ce am avut in preajma ta.

 

 

D

Nu mai reusesc sa ascult London Grammar de atunci. Atunci cand o fac este din simplu masochism si nu pot duce mai mult de 3 piese. Ma reintorc asa la tine, la tot ce ai reprezentat si inca vei fi in viata mea pana la finalul ei. Ce ciudat este sa iti duc dorul si sa fiu atat de aproape si departe de tine in continuare. Am vrut sa fug de tine si am ajuns in acelasi punct de unde am plecat. Duc un dor surd si mut, iar faptul ca memoria mea senzoriala este una care evoca instant un cadru cu tine cand imi doresc asta, nu imi este de ajutor in vindecarea de tine. Ma intreb daca vreau sa ma vindec pana la urma. Te caut de toamna trecuta incontinuu. Traiesc in trecut, in momente kodak. Hmm...tu mi-ai zis de expresia asta, am adoptat-o la randul meu. Ciudat, nu? Am vrut sa fug departe, ca fotograf. Ce ironic. Poate mi-ar fi iesit pana la capat si poate voi avea puterea sa o fac a doua oara fara a ma mai intoarce aici, indiferent de calamitatea naturala sau sufleteasca la care voi fi supusa. Pana la urma, ce alta calamitate ar putea sa se mai abata asupra mea de cand tu te-ai indepartat de mine fara previz? E o drama mai mare decat cea in care te trezesti in miez de zi sau de noapte si te intrebi ce si unde ai gresit? Ce ai facut eronat si unde puteai sa imbunatatesti? De ce nu ai fost bun indeajuns? De ce nu ai luptat mai mult pentru...iubire?

Ranile sunt la vedere. Ma simt descoperita si deconspirata cand alegi sa ma privesti chiar si o secunda. Tu stii. Mereu ai stiut. Indiferent de masca si de faptul ca fabric motive pentru a te revedea din cand in cand, am certitudinea ca stii ce stricaciuni ai adaugat existentei mele si asa destul de fragile. 

Dorul de tot ce repezinti tu, fix asa cum esti, damaged for good, ma nauceste din cand in cand. Rememorez ca a junkie tot ce a fost, grija pe care o aveai de mine, felul tau de a ma atinge, conversatiile noastre la telefon prelungite, intensitatea. Asta e cuvantul. Orice ar veni sau mi s-ar intampla, nimeni nu imi poate lua ce am trait impreuna. Si nici nu voi regreta. As face din nou la fel daca ar fi acum vara aceea. Poate as risca si mai mult, as renunta la plasa de siguranta si m-as avanta cu totul in valurile tale cu riscul de a ma sufoca subit si ineca intr-o clipita. Nimeni nu imi va lua plansul tau in bratele mele, modul in care te-am vazut, chiar si pret de niste momente, total expus mie. Gol si neajutorat. Linistit si anxios, senin si indurerat, medic si calau in lumea mea. Nimeni nu va descoperi motivele noastre de amuzament, muzica din noi, secretele pe care le avem de ascuns, cumva inconstient, de tot restul lumii. Stiu ca voi tine la adapost amintirea ta, firul evenimentelor, momente de agonie si extaz traite cu respiratia ta langa a mea, pulsul tau marit si frica mea de a te pierde prematur din toate punctele de vedere.

Long story, but not short. And it's not fine all the time. E weekend. Si e greu de digerat un alt final de saptamana cand esti la apus de trairi, emotii, cand trecutul se amesteca in prezent, iar viitorul este atat de departe.

I see red. I am alive.