Woody Allen este genul de regizor în al cărui stil te poţi recunoaşte uşor, pentru că arta sa este universală şi cu un parfum aparte.
Gil visează la Paris, oraşul artiştilor, deoarece se regăseşte în acest mediu şi simte că poate fi o parte din acesta. Îşi descoperă scriitorii, muzicienii şi pictorii ce i-au influenţat viziunea actuală despre artă, păşind fascinat în universul acestora.
De amintit este rolul superbei Marion Cotillard, ce o interpretează pe Adriana, amanta perfectă pentru genii, servindu-le drept muză şi continuă sursa de inspiraţie, chiar şi americanului Gil.
Află astfel de la Hemingway lecţia cea mai importantă: “ Nu poţi scrie bine, dacă îţi este frică de moarte.” Extrapolând, putem spune că avem datoria să trăim fără jumătăţi de măsură şi să ne imaginăm că fiecare zi este ultima pe care o mai avem. Poate părea un clişeu, însă doar aşa putem să ne înfrângem frica de acel final inevitabil şi construi mai temeinic existenţa. Pare un film croit după acelaşi tipar cu incitantul “Vicky Cristina Barcelona”, ambele tratând acelaşi subiect: non-sensul existenţei, până în momentul în care iubirea adevărată poate aduce salvarea.
Pender, interpretat de Owen Wilson, află ce este cu adevărat important în viaţa sa reală, învaţă să spună nu trecutului şi superficialităţii, pornind la drum cu o nouă iubire, ce poate fi chiar cea adevărată, savurând ploaia pe străzile cunoscute de acum.
Este genul de film care ne îndeamnă la reverie, romantism, evadare din tumultul vieţii cotidiene si merită atenţia noastră.Îl putem asemăna cu un vis strălucitor, care ne însufleţeşte şi ne poate oferi la un anumit moment o stare de graţie de nepreţuit, care poate dura chiar întreaga viaţă.