Long Story Short by Dan Byron

 

Incotro? Cand a fost ultima oara cand ti-ai pus aceasta intrebare? Probabil aceasta ar trebui urmata firesc de alte intrebari ale caror raspunsuri le stii bine, dar te temi sa le dai prea multa atentie si sa nu te mai lase sa respiri. As vrea ca toate vocile, ideile, sperantele, crampeiele de prezent difuz sa se unifice, sa existe un singur raspuns, edificator, marcant, perpetuu si inaltator. Stiu fatetele acestui raspuns si ii cunosc cumva muzica si parametrii pe care ii detine cu atat de multa seninatate.

In momentul in care dai play unor piese noi ale artistilor pe care ii admiri si la care te raportezi, exista o clipa sau poate mai multe in care uiti de absolut tot ce te inconjoara. Nu mai exista trecut, prezent, viitor, neliniste sau dubiu. Esti prezent cu toata fiinta ta in momentul acela cand sonoritatile te inconjoara si te readuc la liman. Ciudat sa spun ca muzica are rolul acesta de a te salva de la un inec sufletesc si o moarte grabita si din planul fizic, insa cred cu tarie in acest medicament. Cred pentru ca a fost, este si continua sa fie tratamentul cu efect de lunga durata, incontestabil, indiferent de furtunile din mine si din jur.

“Long Story Short”. Asa se numeste noul EP semnat Dan Byron. Patru piese care nu au fost incluse pe niciun material pana acum si cred ca aceasta lansare virtuala (17 noiembrie) vine acum intr-un moment in care aveam multi din noi nevoia de a respira profund si de a ne reaseza la masa doar cu noi insine, de a profita de insingurare si a vedea mai departe de lipsa unor conexiuni umane.

“Home Sweet Home”. Zambesc. Stiu din momentul titlului ca voi regasi o lirica ironica si voi fi ravasita de universalitatea acestei creatii. Cateva note de pian timide si vocea lui Dan care incepe firesc povestea despre dedublare si apartenenta noastra la grupuri sociale. Refrenul mi-a produs un usor tremur interior, pentru ca mai apoi sa apara suprapuneri magice in sectia ritmica, o chitara cu efect si voci feminine care intregesc tabloul emotionant. Nu este usor sa scrii si sa expui suferinta, iar aici cu atat mai mult pentru ca vorbim de componenta sociala care ne defineste ca indivizi si avem in fata moartea launtrica. In lumea plina de masti fizice pe care le purtam obedient, din frica de un sfarsit fizic si tremurand adesea, Dan aduce aminte de mastile acelea care sunt mai presus de o bucata de material, atat de familiare si care ascund lupta neincetata din noi. – “The cheerfulness we fake, the two-faced affection/ The thousand hands we shake without making a single connection.” & “We stumble in the dark and swear we belong / Although in our hearts we know everything is wrong.”

“Playing Strangers” si o tema grea, a diferentelor dintre oameni bazate pe nationalitate, etnie. Trebuie sa mentionez aici ca nu par absolut deloc piese simple si ma intreb cum oare Dan le-a inregistrat in propria casa cu atata acuratete. Imi place jocul acesta de sonoritati cristaline, note de pian in penumbra, un sound organic si natural care fac din piesa aceasta una care zvacneste pur si simplu in atmosfera si te ia pe sus.

Povesteste-mi din nou despre el, despre “Little Prince”. Da-i alte culori, creioneaza-i altfel luminile si umbrele, intrebarile, revelatiile. Du piesa in crescendo, cu modulatii, cu voci suprapuse care sa ma transpuna in zona de opera si repeta fara incetare: “My abiding self began to melt into the whole”. O creatie melodramatica, la care m-am intors constant in aceste ore, cu volum maxim. Si cred ca avem aici un “pain relief” transpus exact si neinfricat, daca alegem sa asimilam aceasta valenta a piesei.

“Memorial Of Indifference” – durere, schimbari climatice, globale, politice, repetarea istoriei la nesfarsit. Temele acestea sunt punctate cu o voce parca resemnata, cu franturi dintr-un discurs celebru, iar finalul inchide cercul rece din orice perpectiva am privi cu ecouri dintr-o furtuna din Antarctica. – “Didn’t care about the future and now we’re just a frozen past / The big memorial of indifference, just another species that didn’t last…”

Cred ca aceste patru noi piese ascunse pana acum de Dan Byron ies acum la iveala intr-un moment de colaps si in acelasi timp unul in care speranta nu trebuie sa dispara, ci dimpotriva. Desi fiecare track are o neliniste pe care nu o poti ignora, au si oaze de serenitate de care eu, personal, vreau sa ma agat. Aleg sa vad mai departe, sa il scot si eu pe Micul Print in lume si sa gasim noi cai de a depasi suferinta, abandonul si poate chiar de a ne regasi chemarea interioara si fragmentele de suflet instrainate.

Piesele in maniera live se vor auzi in data de 21 noiembrie, incepand cu 20.30, intr-un eveniment transmis direct din casa artistului. You can't miss this.

The Never-Ending Why

 

As vrea sa te ascund de lumea intreaga, sa fug cu tine in o mie de zari si sa ne stabilim langa o mare sau un ocean. Oare tu stii de cand timp te indragesc, de cat timp esti in mine, de cat timp am visat sa ma vezi pe de-a intregul, sa ma privesti cu adevarat si sa imi zambesti cum s-a intamplat acum cateva seri?

Oare tu stii cat de necliseu vreau sa fiu cu tine, cat de autentica si de reala sa ma infatisez doar tie? Sa auzi lucruri, sa descoperi in mine emotii, sa ghicesti trairi si senzatii, sa afli uimit ca da, inca exista oaze de liniste si seninatate, iubire si poezie, trairi marcante in textura ta emotionala... si muzica, da, muzica pe care amandoi o stim vibreaza puternic in noi atat de clar.

Stiu ca ma tem. Ma tem ca te voi alunga, pierde, supara, enerva din nou. Stiu ca frica ca tu sa pleci este la cote greu de conceput de o minte rationala, dar mai stiu ca inca avem timp. Inca exista timp pentru oamenii care vor sa construiasca si nu sa darame, oamenii care stiu sa se contopeasca firesc.

Ma trezesc din visare. Este duminica seara si totul s-a terminat. Ce cliseu, nu? O sa jubilezi, inca o tipa isi transpune cateva din emotiile fracturate despre tine, pentru inca cineva ai reprezentat o entitate draga, vie, marcanta. Jocurile copilaresti ma obosesc din ce in ce mai tare, asteptarea a ceva ce nu se va intampla ma intristeaza, la fel precum acuzele aruncate parca din neant. Nu mai caut raspunsuri, nu mai fortez lucruri si nu imi doresc sa cuceresc oameni pusi pe fuga in mod constant, cu traume nevindecate.

Timpul a trecut, nimic pare ca nu s-a schimbat, in afara celor care revin din cand in cand in viata noastra cu gandul de a ne tulbura, ingrijora si arata coordonatele in care nu ar trebui sa ne mai aflam, indiferent de anotimpurile care se succed cu repeziciune. 

In the end... "The sun is the same in a relative way, but you're older. Shorter of breath, and one day closer to death."

Sea of love

Tu esti de neuitat. O spun tardiv acum, insa este certitudinea care ma va ghida pana la finalul acestei existente aici. Nu voi renunta la tine si voi astepta cu seninatate, ca in trecut, momentul in care te voi revedea. Ai plecat subit si nu stiu daca ai apucat sa impachetezi toata muzica draga cu tine. M-am gandit sa salvez parti din ea, sa fie mai usor de luat cand voi pleca si eu. Pana atunci, in forma unui playlist, curge si se va desfasura probabil zilnic, va fi acolo, imi va zambi si calma in locul tau. Te voi onora, voi spune cuvinte putine altora despre tine, alegand sa vorbeasca muzica mai bine, sa fie ea publica. Stiu ca asa ti-ar placea. Voi pastra in mine intreaga ta semnificatie, lumina si te voi lasa sa imi auzi, simti, cuprinzi toate gandurile, sperantele si fricile, ca atunci. Ai ramas imprimat in mine si nu te voi mai lasa sa astepti niciodata. Voi fi mereu acolo, cu tine, in ganduri amestecate cu linii melodice si mesaje cu intelesuri dragi, ecouri, valuri sarate, calatorii, bucurii provinciale.

Imi voi pastra bucuria de copil, ca in zilele cand iti adresam intrebari in medii virtuale si visam la momentul cand te voi intalni. Cred ca niciodata nu ti-am dezvaluit emotiile care m-au cuprins cand te-am privit prima data. Nu cred ca am putut vreodata sa iti arat cat de norocoasa si fericita am fost ca ai ales sa ma vezi, sa ma ghidezi, sa imi aduci aminte ca esenta vietii este constituita dintr-un mix sonor de bucurie, exaltare, relaxare, liniste. Nu am aratat semnificatia ta in lumea mea, dar stiu ca ea nu se va pierde, nu se va evapora si va continua sa pulseze uneori discret, alteori puternic in toata fiinta mea. Te port cu mine, pe pielea mea si in mintea mea si chiar daca tardiv, voi onora acest fapt. Ii inteleg valoarea si mesajul, imi este clar ca nu voi mai fugi de ceea ce ma inconjoara, de ceea ce aleg sa simt, sa inteleg, sa traiesc si ascult.

Am fugit, dar tu ai ramas mereu. Vei ramane in suflet in continuare like a gentle storm. Acum o sa ma vezi si ghidezi poate mai des, dintr-un alt plan, iar eu voi astepta cu acelasi entuziasm infantil sa apari, sa imi dai mici semne, sa fugim, fara explicatii si norme, cat mai departe. 

Shine on you, Crazy diamond.

Este foarte ciudat si straniu sa incerci gasirea de raspunsuri in moarte. Nu sunt foarte multe de spus in cazul ei. Atunci cand ajunge si loveste crud, insetata de nou, nu ii poti intelege motivele si alegerile. Moartea ocupa spatii, momente, inlocuieste viata eficient, rapid si nu o poti intoarce din drum.

Este bizara mai ales in contextul in care o fiinta vie a fost la un moment dat lipita de tine, pret chiar si de cateva minute, s-a odihnit pe textura ta sufleteasca, a pielii tale, in lumina si umbrele tale. Este si mai complicat cand moartea are menirea aceasta de a rasfira, de a rarefia aerul din jurul tau, facand totul mai putin respirabil. In definitiv, noi, oamenii, stim bine cum sa ne legam, mai mult sau mai putin, in drumul nostru, de alte suflete. Ne place sa ne ancoram anumite perioade in porturi construite de alte fiinte asemenea noastra, sa ne aruncam in valurile acestora fara frica si sa inotam cu ochii si mintea deschise, sa navigam prin gandurile lor. Ne incanta alternarea dintre doua suflete, ne aduce un spor de creativitate intreaga conexiune cu un alt creier, poate mai muzical, mai intelept, mai calator, mai smart decat noi la momentul acela T0. 

Mi-a placut mult sa caut oameni de la care sa trag parca un suflu nou, invataminte si similaritati de iubire, de intimitate. Aceasta intimitate, strict delimitata intre acele doua fiinte, cunoscuta doar de ele si fara comentarii din exterior, nu poate fi niciodata uitata. Fiecare om care ajunge astfel la noi si trece de pragul nostru extern, este damaged. Ne va atinge, simti, linisti, saruta, hrani fizic si spiritual, raportandu-se fix la limitele sale existentiale. 

Un alt om poate capata valente terapeutice doar daca el simte nevoia sa dea mai departe emotii pozitive si sa fie vindecat. Intotdeauna, un om nu il poate preschimba pe un altul pur si simplu, dupa bunul plac. Mult timp ne poate frustra ca fiinta draga din fata noastra ne va propune doar o felie din existenta sa, un crampei. Atunci noi vom alege sa plecam, demn, insa neuitand vreo secunda muzicile care il scaldau atat de binefacator si pe care le-ai ascultat in acelasi timp cu el: Pink Floyd gravat si pe pielea sa, Eddie Vedder, Elbow, David Bowie, Unkle, Coldplay, pentru ca toate acestea raman impregnate si in tine, indiferent de anii care trec.

Cand afli, in mod tulburator, ca omul acela nu mai exista fizic, ca orice s-ar intampla pana la finalul vietii tale nu mai ai cum sa intri in conexiune cu el, intelegi ca esti si tu mai gol ca persoana. Noi suntem cu succes suma relatiilor pe care le avem, un cumul de fiinte care ne-au trecut prin viata. Moartea a stiut sa ia un om pe care il cunoscusei si ii aflasei o parte din emotii, calatorii, vibratie si din oxigenul sau ai tras adanc si tu in piept. L-ai sarutat si i-ai zambit, l-ai luat de mana si in brate, fiind cat ai putut de sincer si onest, daruind si tu o parte din tine. Ai cantat notele acelea de pian cunoscute si l-ai lasat sa priveasca in tine si astfel.

Acum ramane amintirea ca indiferent de procentul cu care ai cunoscut omul acela, l-ai putut vedea si intelege in intimitatea sa, departe de cortina, indiferent de final si de timp. Timpul nu mai are relevanta intre muritorii care fug mai departe in noi dimensiuni, pentru a se odihni si a-si asculta muzica in tandem cu valurile turcoaz ale marii. 

I will see you again. Chill low. Thank you.

 

& https://lavinia-fusu.blogspot.com/2020/08/sea-of-love.html

D (2)

 

 

 

Era un apus desavarsit. Priveam nuantele si textura norilor, razele firave de Soare si simteam un mix confuz de emotii. Oare asa arata acum fericirea? Oare trebuia sa ma multumesc cu atat? Beam apa din unul din paharele in care el servea alcool si tot ce stiam in acele secunde era dorinta puternica de a fi anesteziata sau macar sa nu mai simt contradictii si dispute in toata fiinta mea.
Ce era cu mine, de ce nu imi ajungea tot ce traiam? De ce ma obisnuisem cu frica inerenta ca voi pierde mediul inconjurator prezent? Sau mai bine zis, de ce nu mi-a fost niciodata indeajuns acest prezent, fix asa in coordonatele in care se creiona?

 

Cautam dovezi in orice lucru pentru a avea confirmarea gandului ca nimic aparent bun nu poate tine in viata mea, caci...it must be a catch. Fiecare moment de fericire a avut un pret destul de mare pe care l-am avut de platit in timp indelungat. Ma temeam ca voi pierde si adevarul era ca nu aveam de data asta ce. Imi doream probabil prea mult sa fiu iubita de el si uitam ca sentimentul nu vine fortat, nu se poate insinua in sufletul cuiva daca intalneste n usi ferecate, regrete, rani inca sangerande si dureri. Imi doream pasiune si pierderea ratiunii cand stiam atat de bine ca aceste lucruri mi-au adus cumva pieirea in anumite momente. Si totusi... voiam din nou inconveniente, lupta, un razboi si pace pe repeat, pentru ca linistea parea suspecta. Era liniste in bratele lui si nu imi doream sa plec, as fi lungit la nesfarsit clipele cand il aveam astfel. Fusesem deja vulnerabila in fata lui asa cum am fost mereu in fata celor care au contat in viata mea. Voiam sa fiu autentica, sa rad daca simt si sa nu imi feresc lacrimile daca ele vin chiar si in imbratisarea sa. Nu imi doream sa joc un rol si sa para ca ma afecteaza ceva din deschiderea sa de a-mi povesti onest despre omul din spatele mastii si demonii avuti pe parcursul anilor. 

Iubirea adevarata are acest dar de a te face sa te simti in siguranta, acasa, in liniste, insa noi, de cele mai multe ori, nu putem accepta, tolera, intelege emotia cu care nu suntem atat de mult obisnuiti. Ne plac zbaterile, luptele, impacarile, puseele de tensiune si cardiace, in principiu jocurile care ne anihileaza din spiritul pur putin cate putin in fiecare clipa a existentei. 

Nu putem vizualiza pe deplin atunci cand omul iubit ne tot asigura ca e acolo, ca are capacitatea sa ne ia "doar cu haina de pe noi" si ca restul este doar background noise. Unde mai este provocarea, de ce a fost atat de usor cu un om atat de rece perceput de cei din jur sa ii ajungem dincolo de bariere si sa il facem sa stea langa noi si sa ne admire ore in sir? Daca m-as intoarce la trecutul nostru, D, as pune pe repeat toate micile noastre bucurii, toate conversatiile la telefon interminabile, toata voiosia din tine, toata asumarea fata de mine si fata de orice stimul din exterior. Ne-am uita din nou intr-o duminica rece la emisiuni de talente autentice, am plange, m-ai tine din nou in brate pe covor, am gati si mi-ai spune sa nu plec, sa mergem impreuna a doua zi spre birou. Ai sorbi cu nesat din parfumul meu...

As face multe lucruri putin altfel, dar nu as renunta la nimic din ce am avut in preajma ta.

 

 

D

Nu mai reusesc sa ascult London Grammar de atunci. Atunci cand o fac este din simplu masochism si nu pot duce mai mult de 3 piese. Ma reintorc asa la tine, la tot ce ai reprezentat si inca vei fi in viata mea pana la finalul ei. Ce ciudat este sa iti duc dorul si sa fiu atat de aproape si departe de tine in continuare. Am vrut sa fug de tine si am ajuns in acelasi punct de unde am plecat. Duc un dor surd si mut, iar faptul ca memoria mea senzoriala este una care evoca instant un cadru cu tine cand imi doresc asta, nu imi este de ajutor in vindecarea de tine. Ma intreb daca vreau sa ma vindec pana la urma. Te caut de toamna trecuta incontinuu. Traiesc in trecut, in momente kodak. Hmm...tu mi-ai zis de expresia asta, am adoptat-o la randul meu. Ciudat, nu? Am vrut sa fug departe, ca fotograf. Ce ironic. Poate mi-ar fi iesit pana la capat si poate voi avea puterea sa o fac a doua oara fara a ma mai intoarce aici, indiferent de calamitatea naturala sau sufleteasca la care voi fi supusa. Pana la urma, ce alta calamitate ar putea sa se mai abata asupra mea de cand tu te-ai indepartat de mine fara previz? E o drama mai mare decat cea in care te trezesti in miez de zi sau de noapte si te intrebi ce si unde ai gresit? Ce ai facut eronat si unde puteai sa imbunatatesti? De ce nu ai fost bun indeajuns? De ce nu ai luptat mai mult pentru...iubire?

Ranile sunt la vedere. Ma simt descoperita si deconspirata cand alegi sa ma privesti chiar si o secunda. Tu stii. Mereu ai stiut. Indiferent de masca si de faptul ca fabric motive pentru a te revedea din cand in cand, am certitudinea ca stii ce stricaciuni ai adaugat existentei mele si asa destul de fragile. 

Dorul de tot ce repezinti tu, fix asa cum esti, damaged for good, ma nauceste din cand in cand. Rememorez ca a junkie tot ce a fost, grija pe care o aveai de mine, felul tau de a ma atinge, conversatiile noastre la telefon prelungite, intensitatea. Asta e cuvantul. Orice ar veni sau mi s-ar intampla, nimeni nu imi poate lua ce am trait impreuna. Si nici nu voi regreta. As face din nou la fel daca ar fi acum vara aceea. Poate as risca si mai mult, as renunta la plasa de siguranta si m-as avanta cu totul in valurile tale cu riscul de a ma sufoca subit si ineca intr-o clipita. Nimeni nu imi va lua plansul tau in bratele mele, modul in care te-am vazut, chiar si pret de niste momente, total expus mie. Gol si neajutorat. Linistit si anxios, senin si indurerat, medic si calau in lumea mea. Nimeni nu va descoperi motivele noastre de amuzament, muzica din noi, secretele pe care le avem de ascuns, cumva inconstient, de tot restul lumii. Stiu ca voi tine la adapost amintirea ta, firul evenimentelor, momente de agonie si extaz traite cu respiratia ta langa a mea, pulsul tau marit si frica mea de a te pierde prematur din toate punctele de vedere.

Long story, but not short. And it's not fine all the time. E weekend. Si e greu de digerat un alt final de saptamana cand esti la apus de trairi, emotii, cand trecutul se amesteca in prezent, iar viitorul este atat de departe.

I see red. I am alive. 

 

 

Reminder

Remember,
no matter how much you need
a voice at the other end of the line
who only wants to take care of you,
it is a felony to call 911 just because
you need someone to talk to.
You cannot shrink to radio static,
to heavy breath on a telephone.
Your aching does not end
in an ambulance.

Now, breathe.
Yes, I know you’ve heard this one before.
Do it anyway. Got ribs like
the wrong side of a fistfight, yeah?
That’s from the hyperventilating.
Your lungs just survived a car crash
inside of your body.
Be gentle with them, please.

Find the pocket of your heartbeat
where you keep forgiveness.
We will try again tomorrow–
I know you’ve got a bone to pick
with tomorrow, but it’s coming anyway.
Listen, in a few hours
our little world will
turn herself right-side-up again,
and you will forget about
all the ways this lonely night
sang you watered down blues and
your hands will start to make sense again.

You think you’ve seen every ugly corner
of this whole rotten world, but listen:
there are an infinite number
of things we don’t know and,
statistically speaking,
at least half of them
are probably
very, very beautiful.

POST-PANIC ATTACK by Ashe Vernon

A moment

Trăiesc într-un soi de paralizie sufletească. Tehnic, sunt aparent vie și nu par cu nimic schimbată. Practic, fiecare zi are un gram de letal care se adaugă într-un bagaj pe care îl port cu mine pretutindeni. Imi cunosc bine triggerele emotionale, de multe ori ies pe plus din confruntările cu ele, doar ca dupa fiecare lupta purtată raman cu semne. Sunt ciudate ranile sufletești. Se activează de niciunde adeseori si incep sa sangereze. Un fragment dintr-o carte, un weekend pustiu si fara rost, plin de amintiri, un fragment dintr-o piesă pe care dependenta din mine o lasa din masochism pe repeat. Uneori se aduna toate si ma subjugă, lăsându-ma inertă, cu un gol imens resimțit în fiecare milimetru din suflet si trup. Golul se adancește, se hrănește si creste in intensitate pentru ca mai apoi sa ardă mocnit si sa se reactiveze, firesc, concret, navalitor si destul de precis. Starea asta de pustiu e mereu acolo, ii stiu bine toate fațetele si tertipurile de a se insinua și in momentele de aparentă bucurie și entuziasm de a trăi.

Se spune sa ii dai unui om pentru care ai sentimente libertatea de a se manifesta așa cum este, așa cum simte, sa nu il fortezi în vreo direcție. În concordanță cu ideea asta este și cea conform căreia daca iubești un om e necesar să îl lași să plece si dacă se întoarce, este al tău. Eu nu cred in plecări. Nici în sosiri. Nu cred ca oamenii care ne părăsesc, cu sau fara preaviz, îndemnați sau nu de faptele noastre, mai au ce să caute în viitorul nostru. Oamenii care renunță ușor, la primele hopuri, nu au de ce sa fie păstrați. Cumva devine clar ca in momentele mai critice vor fugi în direcția opusă fără a privi o clipă inapoi, ca ne vor abandona fără remușcări. Mereu m-am întrebat daca toate ființele care au judecată proprie cunosc notiunea de remușcări. Ironic, dar nu mai cred.

Ciudat. Nu cred ca eu am plecat niciodată cu adevărat dintr-un loc sau am incetat sa simt anumite lucruri pentru cativa oameni. Nu cred ca sentimentele au termen de garanție si se transformă atunci când ești de mână cu alt om. Nu cred în transferul de emoții și în recuperările după eșecuri în alte ecuații. Cred ca fiecare rămâne cu o amprentă imprimată și doar eu le fac mai mult loc, prin alegerea de a-i venera sau înghesui într-un colț relativ adormit. 

Vine un moment în care mod firesc obosești. De la atata luat la tranta cu destinul, fatalitatea, eșecurile, oamenii care nu au știut si nu au putut să te iubească, prezentul și viitorul imprevizibil în  mod total. E nociv sa supui cumva instinctual aproape oamenii la teste, deși stii aproape categoric ca nu le vor trece, sa crezi ca ei vor acționa ca tine in situațiile date, ca se vor prezenta admirabil si fara greșeli marcante. A trăi în trecut este cea mai mare calamitate pe care o ființă vie, cu judecată, și-o poate face. A alege sa negi evidențele, dovezile si mai ales lucrurile pe care le simti sunt chestiuni monstruoase. Si totuși... e atât de bine sa nu fii cerebral permanent, dual, complex, plin de frici si angoase, de incertitudini și întrebări. E atât de bine sa trăiești si sa fii liber, fara sa te gândești la pretul pe care il vei plati apoi. E atât de frumos sa...iubești si sa simti focul unui om iubit în privire, sa alegi sa îi vezi măreția doar din atât. Atunci, în privirea aceea, incepi sa ii cunosti cu adevarat granițele, apele care îl scaldă, culmile pe care e posibil sa urce, vaile în care se va aseza melancolic și senin, doar atunci știi cine se afla in fața ta. 

Nota de plată... Uneori e greu de inteles dimensiunea ei adevărată. Cand esti parasit, cand testul tau a eșuat din nou, cand vezi întâmplător două mâini care se ating si doar una este cea pe care ai recunoaște-o din milioane... atunci când îți simți sufletul disecat pe viu, fara anestezie, ce iti ramane de facut? Cand nu il mai ai la braț, cand tot ce a rămas este tăcerea, cand mai spui cuvinte grele în care nu crezi doar pentru a iti expune durerea brutal și total, cum acționezi? Cum te salvezi? Mai exista salvare cand ai pierdut totul? Un film prost care inspira milă. Cand moartea iti apare în permanență lângă tine si o simți cum se apropie si în dreptul tau, dar iti este frică să o cunosti cu adevarat... Iti spui ca este prea devreme, nu poate veni astfel, dar oare nu este de preferat cand iti miști corpul inert și fără speranță zi după zi? Nu e moartea atunci o mântuire, o salvare? Încă nu știu, doar am gustat fărâme din ea. Fiecare moment de dezastru emoțional, psihologic, este un deces care nu te poate lăsa întreg si cum erai înainte de acel moment. 

Vad păsări moarte pe stradă tot mai frecvent. E ceva instinctual de a mi se strânge sufletul si a simti un bocet interior scurt si o frecventa cardiacă mărită. E nedrept sa vezi plutind în aer parfumul acesta greoi, sumbru, deloc liniștitor. De o vreme, de niște ani buni aproape, imi place sa cred ca moartea aduce după ea si liniste. Moartea unei relații, chiar si in fașă, pură, candidă, după orele petrecute în agonie, duce spre o liniște ciudată a sufletului. Este o eliberare stranie, un catharsis momentan, care măcar te ajuta sa poti respira în continuare. Cu ochii spre cer, lansezi timid intrebarea retorică "ce ar fi fost daca?". După 30 de ani de existență, nu cred ca există o intrebare care sa chinuie sufletul mai tare. Dacă vrei ca unui om sa ii provoci o coma afectivă, un infarct emoțional indubitabil, arata-i ca esti fericit fara el, ca l-ai uitat, lovindu-l cu cea mai mare putere în ego și in iubirea pe care ți-o poartă.

The Mono Jacks - Gloria personala & colectiva

"O să vină...o să vină într-o zi...o să vii."

Încerc să îmi așez cumva gândurile care mă învăluie și nu îmi dau pace. Trag nădejde să le dau o formă, să le lansez cumva în eter, să fie libere și să zboare cât mai sus cu putință. Îmi doresc pentru ele să facă pace, să depășească frica de a se exprima așa cum își doresc și să nu se mai teamă de viitorul pe care nu îl pot prezice.

Cu multe emoții în suflet, am ajuns din nou la Overground Music, pentru a asculta noul disc The Mono Jacks. De aproape 10 ani, trupa aceasta trăiește în sufletul meu; stiu pe de rost toate momentele care mă leagă de ea, fiind de ajuns să zâmbesc de dor și drag pentru a le cumva atinge din nou. Astfel, am pășit cu emoție în sala de repetiții, încercând să surprind fiecare detaliu și semn. Știam în acel moment că sunt norocoasă să mă aflu acolo, să descopăr plină de entuziasm partea vizuală pentru "Gloria" și să îmi imaginez, privind suita de instrumente și câteva notițe lipite, cum vor suna piesele noi live. Am regăsit expuse desenele create de Luisa Cube pentru fiecare track în parte. O linie aurie încâlcită în câteva desene și în altele mai liberă m-au dus cu gândul la parcursul vieții pe care știm prea bine cum să îl complicăm sau simplificăm. Două din desene m-au încântat cel mai tare: primul cu o balerină care încerca să aibă o coregrafie în armonie cu propria viață, iar celălalt conținea pe firul imaginar al vieții o pereche de pantofi de dans. Îmi place să cred că apar cei de tango, dans pe care nu îl poți simți cu adevărat decât în doi. 

"Nemuritori". Firesc, prima piesă este o declarație de dragoste conturată parcă în jurul frumoasei povești dintre Doru și Laura Trăscău. De fapt, să nu îi spunem o poveste, ci să o denumim o realitate incredibil de motivațională. Două suflete care își trăiesc iubirea de mai bine de 20 de ani cu farmec și discreție. Doi oameni care s-au găsit și regăsit sunt un exemplu de înțelepciune în prezentul nostru, al tuturor. Parcursul lin cu riff-uri de chitară acustică care culminează apoi spre final cu o oază instrumentală în forță fac din acest track unul pur inspirațional. 

"Ce se întâmplă"...chiar așa, când te-ai întrebat ultima oară ce se întâmplă cu tine? Când te-ai pus față în față cu cine ești, când ți-ai dat cel mai recent test? Ai realizat că viața trăiește în locul tău fără ca tu să o mai trăiești de fapt? Creionată în jurul acestei idei de luptă pe care refuzăm uneori să o mai purtam cu forul interior, piesa este exact opusul ideii de inerție. Astfel, te provoacă prin ritmul ușor de marș la ruperea din zona de confort, monotonă, lipsită de vibrație, zonă pe care o știm cu toții atât de bine. Subiectul este universal, însă probabil evadarea din zona expusă are loc întotdeauna când ne analizăm cu adevărat și reușim să fugim, chiar și cu un puls mărit, având în permanență contact cu ochii vicleni ai fricii.

Primul extras pe single și piesa anthem care dă numele acestui album, frumoasa "Gloria". Vibe-ul acestui track este senzațional și copleșitor. Pare un imn, ușor de cântat pe orice arenă a lumii acesteia, înaintea unor competiții, însă cred că merită să îi dați play cu precădere când doriți un boost de motivație. Desigur, poate fi privită ca o piesă închinată iubirii, însă eu o percep extrem de puternic în zona motivațională, atunci când te iei pe tine de mână, te scoți în lume și îți nimicești din demonii și angoasele trecutului.

"Om" este o piesă putin mai previzibilă, însă cu un aranjament muzical frumos reliefat. 

"Umeri aurii" ar putea constitui piesa ideală de road tripping pentru a fugi cu iubirea în lume și a revitaliza relația. Melanjul instrumental soft-rock este constituit dintr-o secție ritmică compactă și riff-uri precise, fermecătoare. Refrenul îmi pare una din cele mai frumoase declarații de dragoste pe care le-am auzit până acum transpuse pe note muzicale. Cred că în maniera live și poate cândva alături de o voce feminină, piesa aceasta va fi desăvârșită. 

Hai să privim împreună printr-un "Caleidoscop". Ce vezi? Îți apar tristețile pe care le-am cultivat cu patos între noi sau mai degrabă toate momentele în care am râs îmbrățișați, am privit luminile și avioanele de pe cer, am petrecut ore vorbind, am făcut piața și ne-am crezut pentru un moment invincibili împreună? Conturată pe strofe în nuanțe de baladă, piesa aceasta crește în intensitate o dată cu repetarea refrenului. Se liniștește, pentru ca mai apoi după momentul stacatto intonat "ochi in ochi" explozia să se producă inevitabil. Pentru multe cupluri manifestarea aceasta punctată aici pe frecvențe direct în suflet semnifică continuarea iubirii, însă pentru altele va deveni sentința clară și indubitabilă a finalului dintre cei doi.

"Spuneai" este o continuare a poveștii de iubire de mai sus sau mai bine zis o expunere a unor părți din trecut. Dansăm printre nori, ne readucem aminte numele și felul lor, medităm cu dor în suflet la tot ceea ce am avut în brațele noastre. Nu este un track ușor de ascultat dacă treci prin cel mai greu moment al vieții. Progresia lină, notele subtile de pian și vocea clară, duioasă vor știi sa te cuprindă și îți vor deveni astfel un pansament sufletesc complet pentru următoarele ascultări.

După furtunile sufletești, apar în mod ciudat la început, iar mai apoi extrem de senin, liniștea și speranța. Nu am început întâmplător această scriere cu refrenul piesei "Caffeè sospeso". Îmi este melodia cea mai aproape de suflet pe care am ascultat-o în loop de zeci de ori până în acest moment. Avem puterea să cumpărăm o cafea în așteptare. Cui ar trebui să o dăruim? Vechiului sine, plin de îndoieli, angoase, neîmpliniri și cuvinte nespuse sau infinit mai bine noului sine cu cicatrici? Desigur, cafeaua este o metaforă și putem privi piesa ca pe una de speranță în reîntâlnirea unei iubiri care să dăinuie. Însă, mai presus de orice, este important să ne schimbăm noi statusul de om în așteptare, pasager în derivă și să trecem la cârma propriului destin, iubindu-ne. Lecția cea mai grea este punctată muzical prin armonii liniștitoare, iar partea instrumentală care precede ultimul refren te ametește. Toata ființa ta va fi fermecată de riff-urile de chitară și întregul aranjament scurt, dar cu efect prelungit. 

În sala de repetiții am purtat un dialog interesant cu Andrei Zamfir. Printre alte curiozități, am ținut să îl întreb dacă trupa ar prelua o piesă Depeche Mode. Zâmbind, mi-a spus că una din piese are acel aer al trupei evocate de mine și că sunt încântați de cum sună aceasta live. Ascultasem deja albumul în sala de audiție și nu remarcasem similaritatea. Mult mai atentă când am dat play & replay materialului, am știut că "Nouă vieți" este creația în cauză. Groovy, mai dark, cu patos new-wave și un text motivațional clar: "Viața începe atunci când ai decis." Un mic touch à la The Cure este prezent și el prin linia de bass aflată în prim-plan. 

"Ce rămâne" m-a izbit total, m-a îngenuncheat și mai apoi a știut cum să mă ridice. Am asemuit-o imediat cu "Gândurile", piesă care mi-a rămas imprimată de la prima ascultare din 2011. Întrebările cumva retorice rostite de Doru dublate de forța imprimată de muzicieni instrumentelor te năucesc. Structura armonică coboară în intensitate pentru ca mai apoi să se producă un extaz total pe outro. 

"Zbor" a fost prima melodie ascultată în sala de audiție și afirm cu tărie că este cea mai complicată dintre toate. Îți scutura ființa de la început, deoarece își ia avant cu refrenul. Rămâi înmărmurit, resimți cum se adună fiori reci în tine și te ții cu greu să nu plângi. Pielea ți se zburlește, inima o ia la trap și reușești doar sa rămâi imobil în timpul strofelor în care sunt punctate subiecte cu ecou pentru orice om care nu merge din inerție prin viață: inegalitatea de șanse, zborul din locul în care te-ai născut și în care nu te mai simți de mult timp acasă. Vocea lui Doru punctează cald toate aceste adevăruri scrise de Ștefan, iar de la minutul 4.00 speranța de mai bine își face loc prin dozarea incredibilă a planurilor sonore - "Și o să ne crească din aceste mâini / aripi care să poarte povestea noastră către înălțimi, tot mai departe..." 

Atunci când The Mono Jacks anunțau retragerea din peisajul muzical, am sperat că este doar o etapă de respiro din existența lor. Astăzi, trupa compune si cântă în limba română, ajunge la mai mulți oameni și readuce astfel în prim plan întrebări despre noi toți. Un catharsis colectiv îmi pare a fi efectul pe care muzica celor patru artiști o deține atât de plenar și subtil în același timp. Pe 8 februarie, celebrăm lansarea acestui material discografic la Arenele Romane. - byron & Rockabella vor fi opening acts. Nu am niciun dubiu că va fi un eveniment magic și că piesele alese pentru concert vor uimi publicul.

Gloria se scrie de fiecare dintre noi atunci când reușim să nu ne mai ducem duși de valuri, ci să imprimăm propria forță acestora. Gloria vorbește despre călătoria către desăvârșire, lupta dintre extreme, întrebări existențiale și frumusețea iubirii eterne. 

#Haidesascriemistoria

"Gloria" - înregistrat în perioada noiembrie 2019 – ianuarie 2020 @ UNDA Recording București 

Inginer de sunet - Dan Georgescu

Mix - Dan Georgescu

Master - Cristian Varga

Percuție - Gabriel Bălașa 

Muzica și aranjamentul muzical: Doru Trăscău, Andrei Zamfir, Cristian Chiru, John Ciurea 
Versuri: Ștefan Teișanu (1, 2, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 11) Doru Trăscău (2, 3, 4, 10)