Oare am fi fost mai fericiti daca nu cunosteam cuvintele ? Daca intreaga noastra comunicare s-ar fi bazat pe gesturi, priviri, atitudini si sentimente care nu au nevoie de explicatii, minciuni, farse ?
Fericirea nu are nevoie de teatru sau de scenarii de film. Ea nu cere decat sa fim prezenti la momentul potrivit si sa o traim, fara intrebari..pentru ca oricum nu tine decat cateva clipe... Insa noi a trebuit sa stoarcem fiecare lucru de farmec, sa vedem daca este moral sau nu, bun sau rau si am ajuns sa judecam sentimentele cu creierul si nu cu sufletul.
Am incercat sa scriu cuvinte si le-am distrus . Am incercat sa exprim prin ele ceva ce nu se poate si asa totul s-a prabusit..de la inaltime pana intr-un gol..de pe culmi pana in abis...intr-un fel firesc si asteptat pentru ca aceste cuvinte au si ele pretul lor.
Am vrut sa descriu cumva ce simt acum si vad ca mi-e imposibil...si atunci mi-am adus aminte de cateva fraze scrise de Tudor Chirila. pe care acum le inteleg...
"Am gasit. Stiu. Secretul este sa iubesti un om pentru tot ce nu iti poate oferi. De-abia atunci nu te vei iubi pe tine in el. De-abia atunci el nu-ti va fi oglinda si vei privi cu adevarat in sufletul lui. Da, sunt neputincios, caci niciodata n-am stiut sa sparg oglinzi. Mi-a fost teama c-am sa ma omor."
