O bratara port-bonheur, un creion alb Rotring, ghidul de conversatie roman-german, bomboane Pez, doua camasi albe pe scaun, o scoica alba cu riduri maronii si negre, "Abisa" lui Iulian Tanase, parfumul Flowerbomb by Viktor&Rolf, iar pe fundal vocea Madonnei in "Rain". Peisaj static sau mai bine zis, natura moarta, acum la final de luna august... Pentru ca nu pot uita trecutul, imi aduc aminte cum era acum un an luna aceasta...avea un gust special, nemaivazut. Traiam cu dor si dorul unei vieti altfel. Realizez ca de acum incolo va trebui sa fac un bilant al anului incepand cu august.
In 2010, in aceasta luna, am inceput sa descopar, sa-mi pun imaginatia sa creioneze tot felul de realitati inchipuite si in care ideea unei carti a inflorit din ce in ce mai puternic... A fost un an plin de trairi, in care am ars intens la orice zbucium interior.
Am vazut multe concerte, mi-am facut acest blog public, am stat de vorba cu oameni speciali, artisti frumosi, ce imi folosesc acum drept punct de pornire si sursa de inspiratie...am ras cu acelasi patos prin care mi-am lasat lacrimile sa curga, m-am simtit protejata, am pus alte denumiri norilor de pe cer, am sperat si mi-a fost mai bine, am trait libertatea, am ascuns si am spus lucruri dureroase pentru ceilalti, am pierdut, am cazut si inevitabil, fara retinere, mi-am pus visele la loc sigur si m-am ridicat mai sus.
Spuneam ca trecutul nu-l uit, nu-l regret, insa nu mai traiesc in acel film. M-am eliberat de el si de majoritatea oamenilor ce s-au regasit in acesta. Am inceput sa fiu atenta la ce imi doresc / propun pentru ca, fara graba, lucrurile au inceput sa se intample si sa le atrag cu gratie in existenta mea. Cand ele se termina, le pun la loc ferit de intemperiile vietii si pastrez doar dulcea lor amintire, fara amaraciune.
In luna aprilie, nu credeam ca imi voi mai reveni si ma gandeam ca dubiile si intrebarile ma vor macina la nesfarsit. Cum spunea.. "trebuie sa trag tare pentru a ajunge sus, pentru ca aici jos e trist" si de cand am constientizat cat de vital imi este sa ma autodepasesc, traiesc altfel si simt ca viata mi-a pregatit numeroase surprize si incercari de care trebuie sa ma bucur sau sa trec asa cum am facut-o de atatea ori...cu zambetul pe buze si in suflet.
Am inteles ca atunci cand nu mai poti spera la nimic bun, se deschide o usa si sunt invitata sa fiu fericita, deci sa traiesc cu adevarat. Insa, de cele mai multe ori, eu imi alcatuiesc fericirea din lucruri marunte de care ma bucur cu inocenta unei copile puse pe sotii.
Am intarziat / amanat de cateva ori la intalnirea cu fericirea si cel mai recent delay l-am avut cand am ales sa nu plec in Vama si sa vad rasaritul.
Probabil ca atunci as fi atins fericirea absoluta, insa stiu ca la un moment dat voi trai acel sentiment amestecat cu spuma marii, nisipul imperfect, briza mereu aceeasi, dar mereu alta...si cu vocea draga in dreapta mea, care stiu ca imi va sopti ca nu mai trebuie sa fiu trista nici atunci...si niciodata cat timp sunt in viata si aripile imi sunt libere pentru a ajunge departe.
