Lifetime

Final de octombrie. Zile in care caldura si frigul se joaca alternand intensitati si grade. Zile pline de tumult sufletesc, neintelesuri, doruri si anihilari in toate felurile la care te poti gandi. 

Ancora, ancora, ancora. Pe repeat. Varianta clasica, remixul in extenso à la Mark Ronson. Piese care ma activeaza in emotii diferite si ma bantuie de la postul de radio grecesc Kosmos, Depeche Mode, :Of the Wand & the Moon:, Sivert Høyem, GusGus si alte variatiuni pe aceleasi teme. E tot ce ramane inainte si dupa zgomotele sufletesti. Muzica. Nu ramanem cu nimic in afara momentelor de extaz sonor, celor in care am fost iubiti plenar si am calatorit. Daca nu vorbesc despre aceste iubiri, nu ma pot face inteleasa. Este tot ce am.

DanceOrama va fi lansat pe 10 noiembrie, un fel de cadou intarziat

Vom zambi cand vom auzi Breaking Down

Stii, uneori, de dor, in vasul pe care il stii 

Adaug cativa catei de usturoi in ulei de masline incins

Respir. Te respir. Zambesc de parca m-as infuza cu cel mai sofisticat drog

Adaug legume, creveti, sos de soia

Reteta ta

Nu mi-a iesit ca a ta nicicand

Dar tot e mai bine decat deloc

Ma inconjor si asa cu tine

Bourdain spunea ca atunci cand cineva gateste pentru tine

Spune multe despre el si ce il face fericit

Prima nepoezie scrisa vreodata

Fara rime, doar cu emotii

Redundant

Maine te voi scoate in lume

Si voi zambi 

Stiu ca ei nu pot simti ca mine

Ca noi

Ah, da, There's Never a Forever Thing

Cred ca reusesc sa incalc si acest mesaj

Regula

Penitenta

Dor (ne)linistit.

RW & Editors

 After all, 

There is a crack in everything, that's how the light gets in.

 

https://www.infomusic.ro/recenzie-concert/cum-a-fost-summer-in-the-city-2023-robbie-williams/

https://www.infomusic.ro/2023/08/robbie-williams-confesiuni-concert-bucuresti/

https://www.infomusic.ro/interviu/interviu-ed-lay-editors/

Feelings - Depeche Mode

Am plecat spre stadion cu “Newborn” in casti pe repeat. Un B-side de pe “Playing the Angel”, album de pe care DM a inclus in playlist-ul concertului 3 piese. Fredonam versurile “I have never lived at all / I've opened up my eyes / Now I hear the world talking / Opened up my eyes / I've just started walking” si imi dadeam seama ca este mesajul sufletului meu. Universul creionat de Gore & Co. va ramane intotdeauna unul vindecator si indraznesc sa spun ca este cel al renasterii sufletesti perpetue.

Ii vazusem cu o saptamana in urma in Bologna, insa de la departare, iar de aceasta data eram convinsa ca ii voi percepe in sfarsit cu adevarat. Total. Si asa a fost. Momentele in care Martin Gore, iar mai apoi Dave Gahan au pasit pe scena in pulsul creionat de “My Cosmos Is Mine” au fost cumva ireale. Erau acolo, in fata mea, in mod real, nu visam, nu imi mai imaginam. Stiam la ce sa ma astept, insa mi-am dat seama ca abia atunci pot spune ca incep sa respir in tandem cu ei si sa fiu parte din experienta electrizanta de concert DM. Una de catharsis, in care spiritele negative erau alungate, gonite de sonoritatile si vocile lor.

“No fear, no fear, no fear, no fear

Not here, not here, not here, not here”.

Zambeam incontinuu si ii priveam cu admiratia de copil care i-a asteptat ani la rand in aceasta maniera. Infuzia de sunete, felul in care paseau, priveau, toate acele mici detalii ma delectau si imi propusesem astfel sa ma las purtata pe aripile lor. Si a fost un zbor in care am plutit pret de doua ore pe taramuri binefacatoare, noi, vechi, de liniste si zgomot interior, de comuniune cu un public absorbit de fenomen, dar si de dor de a simti Acel suflet profund si irepetabil langa mine. Melancolie, bucurie, deci pana la urma extreme. Poate de aceea muzica DM va ramane cea mai aproape de multe suflete. Ne pune oglinda in fata, ne arata cum suntem cu adevarat, vulnerabili, fara masca, strapunsi de vise, patimi, dubii existentiale, iubiri cu rol de profesor sau altele pe care le vom duce cu noi pana in clipa cand vom inchide ochii.

“Sister of night
When the hunger descends
And your body's a fire
An inferno that never ends
An eternal flame
That burns in desire's name.”

“Speak To Me”, o piesa draga de pe "Memento Mori" si apoi ploaie, ca o imbratisare indelung asteptata. Vis implinit, racorire sufleteasca si Martin Gore care a acaparat total scena. Now, we are “Home”. Una din cele mai cuprinzatoare creatii, urmate de cea testament “Soul With Me”. “I'm heading for the open sky” fix astfel, privind cand cerul, cand pe el. A fost o clipa de gratie sa il vad astfel pe Martin, iar faptul ca am simtit la final cum se bucura de picurii de apa ca un copil m-a incantat si mai tare, desi nu stiam daca mai e posibil. Sa simti ca this is it, ca nu poate exista ceva mai cuprinzator, perfect si plin de emotie sufleteasca si trepidatie. Apogeu. Extaz. Implinire. Desavarsire.

Tot ceea ce a urmat a completat peisajul, simtirea, vuietul din interior si cel din exterior. Mi-am soptit din nou ca sunt norocoasa. Ce bucurie sa simti ca mai ai timp. Inca mai poti iubi, trai, asculta muzica ta draga care te vindeca si te readuce la esenta ta. La lumina si credinta ta. Totul in ritm matur, firesc, fara de pata.

“And there in the still, all that you feel
Is tranquility

There is a sound in the calm
Someone is coming to harm
I press my hands to my ears

It's easier here just to forget fear.”

Multumesc Emagic ca ai facut posibil acest vis de vara. Multumesc Depeche Mode. Cuvintele vor fi intotdeauna mici pentru a exprima tot ceea ce mi-ati si ne-ati oferit in toti acesti ani de cariera.

2013 - https://www.infomusic.ro/recenzie-concert/depeche-mode-enjoy-the-music-foto-recenzie/

We will meet again.

Here It Is

 

1300 de piese. Ca timp, aproape 100 de ore. Insa, in mod bizar, contin o infinitate de sentimente, emotii, senzatii si batai de inima. Niciuna nu se afla la intamplare, fiecare cu sensul si intelesul ei. Despre tine, mine si un fel de noi inexistent si altul posibil doar in alt concret si probabil, alta viata. 

Pornit pe 13 mai 2022 cu zambet, bucurie, intristare si speranta. Nu cred ca se va opri aici, va creste in dimensiune, insa doar daca vor mai exista piese in lumea asta care sa ne cante franturi de poveste, suflet, alternari intre realitate si oniric. Te port in continuare astfel cu mine, desi am ales constient sa ma indepartez total de tine. Brusc, fara zgomot sau cuvinte suplimentare. Dar, asa cum stii, te caut. In mod absurd si firesc. Pe strazile din viata asta, necunoscute sau mult prea familiare. In respiratii, scris, rasete de copii, alti oameni, valuri si mai ales, apusuri. Esti in fiecare si in niciunul.

"The bright horses have broken free from the fields
They are horses of love, their manes full of fire
They are parting the cities, those bright burning horses
And everyone is hiding, and no one makes a sound
And I'm by your side and I'm holding your hand
Bright horses of wonder springing from your burning hand."

 

Si, uneori, linistea deplina este sa privesti un om care iti va ramane pana la final drag si sa simti cum te inunda o fericire pura, candida, asezata, fara strop de asteptare. Sa nu mai existe vise, fantezii, utopii in ritm de alergare. Si invers, sa observi cum fericirea totala inseamna o liniste cu raze de soare si putin tumult ceresc, lipsa de inversunare, competitie, fix cum este cursul unui rau. Sa nu iti ajunga timpul, iar fiecare ora in compania lui sa se duca intr-o rapiditate covarsitoare si sa simti un puternic sentiment de recunostinta pentru fiecare moment. Sunteti bine, stiti si simtiti asta. Au ramas acum doar ecourile cu forta binefacatoare.

Durerea si teama sunt demult apuse, iar pe tine nu te mai inunda in mod total si greu de gestionat. Nu te mai brutalizeaza zile in sir, pentru ca s-au transformat si mixat intr-un soi de intelepciune unica de care nu stiai pana atunci. Viata in sine este o rezistenta contra pierderilor, o alegere si o acceptare ca poate exista un om, cumva ales pentru structura ta sufleteasca, care va ramane in viata ta orice s-ar intampla. Intr-adevar, devine sublim cand se intampla asa pentru ca astfel devii, aproape fara se sesisezi, martorul unui soi de miracol. Nu te mai risipesti, nu mai exista zgomote interioare, ci intuiesti cumva la suprafata apei niste ancore/colace de salvare imaginare de care te prinzi cu delicatete doar pentru a pluti mai usor si senin prin anii care ti-au mai ramas de trait. Poti asculta tacerea deplina doar alaturi de acest om, dar si muzica din jur si din propriul sau suflet, iar existenta voastra pentru acele ore petrecute impreuna nu este un produs diluat, ci doar intr-o concentratie sporita de parametrii binefacatori. O altfel de hrana, oricat de cliseu si poetic ar suna. 

Pare o reasezare, regenerare si o rezistenta de purtat apoi in fata intemperiilor care, poate, va vor mai inunda. Seamana cu un contur al unor momente pe care tu stii ca le vei purta mereu cu tine in detrimentul altora, infirmand ca tot ceea ce traim este trecator. Si zambesti, da. Asa se simte cu adevarat ceea ce ai sperat dintotdeauna. 

 

From your eyes

We will make ourselves again. 

 

Back to life

Deschisese larg ochii. Inca nu era pregatita sa plece. Mai avea multa muzica de ascultat, locuri noi de vizitat, milioane de pasi de facut si lumini de privit, iubit, cucerit, daruit.

Dupa un nou moment de coma afectiva care tinuse mai bine de cateva zile incontinuu, se trezise de parca fusese scoasa de sub ape si in mod miraculos inca respira. Vedea intr-o noua lumina totul si era pregatita sa continue altfel viata. Atunci cand alegi refacerea completa si nu pe bucati stii ca e posibil sa apara o voce perfida a intunericului care te va mistui si te va atrage in a-ti dori sa se termine totul mai repede. Una din cele mai mari nerozii este sa te rogi pentru un final, atunci cand noi inceputuri si suflete iti bat la usa si tu le ignori, alegand cai de disperare, oaze si palide amintiri ale unor oameni din trecut. 

Peste 3 saptamani avea sa fie pe insula sfanta in care isi dorea sa ajunga si simplul gand la pasii prin Aegina era suficient pentru a continua un nou drum, fara tentatii si cai de pieire grabite. Uneori cadem prada disperarii totale, desi stim undeva in subconstient ca ne vom ridica la un moment dat si vom fi mai puternici dupa acel episod sumbru.

Zambea. Luna martie fusese sub semnul orasului Thessaloniki, a implinirii varstei de 33 ani acolo si a tuturor lectiilor invatate acolo umane, spirituale, personale, iar finalul lui iunie avea sa insemne o reconturare a acestora intr-un nou teritoriu elen, atat de drag sufletului ei. Daca atunci avusese un soi de ghid pe care nu l-a cerut si i-a fost aproape intr-o maniera nici macar visata, acum stia ca daca isi va lasa ca atunci sufletul si mintea libere lucruri la fel de incantatoare se vor contura si o vor invalui in zilele de exil. 

Uneori fugim pentru a ne reaminti cat de frumoase si creatoare sunt zborul, eliberarea, zambetele sincere, noile arome, pierderea busolei si simpla alegere de a te rataci prin locuri aparent necunoscute, dar care iti sunt atat de familiare. Niciodata nu ne pierdem cu adevarat in calatorii, ci doar redescoperim noi fatete si motive de a fi fericiti ca suntem inca in viata si mici exploratori ai unor tarmuri de toate felurile, in special pur personale.

Το τέλος κι η αρχή μου.

home.

3

Din nou 3 mai. 

A mai fost anul trecut aceasta data. Nu sunt relevante celelalte date de 3 mai de pana in 2022. Retin aproape fiecare frantura din ziua aceea. Vremea similara cu cea de astazi, la fel de innorat si un soare discret doar dimineata. Suflare de vant, de suflet, de neant, de arome, de liniste si neliniste in acelasi timp. Paltonul negru care ascundea o tinuta la fel de neagra si un soi de emotie ciudata pe drumul acela scurt de la metrou spre acel loc. 

Nu am crezut niciodata ca poti resimti o privire pana in maduva oaselor care sa iti electrocuteze fiecare celula din corp. Nu am stiut ce inseamna cu adevarat familiaritatea pana in acel moment. Personal, am stiut ca am totul in privirea aceea si ca am regasit ceea ce niciodata de fapt cred ca nu am cautat. Acasa. De aceea, nelinistea mea dublata de o bucurie stranie mi-au creat un an cumva...distinct.

Am fabricat idei, ganduri, planuri pana acum cu un singur gand. Desavarsirea. Revenirea. Modul repeat zilnic. Muzicalitatea aproape de perfectiune in fiecare ceas al vietii noastre impreuna si separat. Un dor complicat, dureros pana la limita suportabilitatii cu care m-am invelit si pe care am incercat sa il anihilez prin conexiuni superficiale, atingerile altor muritori, discutii retorice, inotat in valuri, pierderi de nenumarate ore in suspensie, in soare, in apusuri, mult mers. As fi tentata sa scriu ca am gresit, dar stiu ca a fost fix ceea ce a trebuit pentru sufletul meu. 

Insa, acesta a inteles ca nu isi poate forta locul nicaieri. A inteles ca nu poti preschimba un alt suflet sa simta ceea ce nu mai poate sau nu vrea la adresa ta. Nu poti deschide mintea si inima unui om afon, orb, imobil, crud atunci cand vine vorba probabil doar de tine. Si este in regula sa simti astfel, e in regula sa iti tii sentimentele doar pentru tine si sa nu il mai deranjezi pe omul care nu a vazut in tine coordonate similare. E ok sa iti imbraci dorul in alte culori, sa il scoti in lume zambind si sa nu il mai lasi sa te doboare din senin sau la auzul unei franturi de piese sau rand scris. E frumos sa te alegi in fiecare moment pe care il mai ai de trait pe acest pamant, sa imbratisezi copiii intalniti in drumul tau cu la fel de mult entuziasm si fara umbre, sa te extirpi cumva radical, matinal, din senin, din viata omului celui mai pe gustul tau intalnit vreodata pana atunci si pe care probabil nu il vei mai intalni pana vei inchide ochii. Si este cel mai ok sa renunti, sa nu mai astepti utopii si fantezii de la cel care nu va fi nicicand pregatit sa procedeze asa cum ai face tu... sa te ia in brate si sa iti spuna privindu-te senin: Bine ai venit, iubirea vietii mele. Te-am asteptat mult timp si eu.

 

Depeche Mode - Recenzia albumului "Memento Mori"

 

Suferinta. Pura, cu rolul ei de profesor marcant. Dansul perpetuu dintre lumini si umbre. Cautarea si regasirea iubirii eterne, in tot noianul de aglomeratie, superficialitate, minciuni si sperante desarte. Temele predilecte in creatia Depeche Mode se contureaza intr-un ritm ametitor pe cel de-al cincisprezecelea album de studio, “Memento Mori”. Desigur, cu totii cautam sensul in viata pe care o traim si suntem constienti aproape neincetat de finalitatile pe care le vom experimenta atat timp cat vom respira. DM intr-adevar a reinviat si cu siguranta un motiv pregnant si important a fost disparitia fara preaviz a membrului fondator, Andrew Fletcher. Plecarea sa a lasat un gol, dar acesta s-a umplut cumva cu speranta ca ei, noi, inca mai avem timp. Inca suntem in viata si inca putem sa cautam desavarsirea, sa ne dorim absolutul in toate formele pamantesti posibile si ca putem sa ne cantam dorul, idealurile, intristarile intr-o noua forma, cu apel la trecut, dar cu multa deschidere spre a naviga spre noi tarmuri si ape creatoare, nu distructive.

Am amanat ascultarea albumului, cumva dintr-o teama ca acesta se va sfarsi prea repede, dar mi-am dat seama ca o temere de acest tip nu este justificata. Nimic nu se incheie cu adevarat pana in momentul etern final si astfel, am pornit in descoperirea pieselor, in liniste si desigur, stiind ca acesta va ramane din acel moment pe modul repeat.

L-am asteptat multa vreme, cumva nici nu stiam daca va mai aparea si totusi “Memento Mori” a sosit si ne-a pus oglinda in fata. Ne-a expus, prin muzicalitati sonore trepidante, lirica si fiori extatici.

“My Cosmos is Mine”. Infinitul poate suna astfel, cu amendamentul ca vine cu un soi de decalog pe care il expunem public catre o anumita persoana, dornica sa ne cunoasca doar intr-un mod limitativ si superficial. Martin Gore, geniul despre care putem discuta ore in sir, iese mai in evidenta decat Dave aici, il secondeaza magistral si pare genul acela de conversatie din start in care se impun niste reguli inainte de a incepe cu adevarat noul drum unul spre celalalt.

Am stabilit noua maniera de a fi impreuna, ce ar fi daca am compune amandoi o piesa? “Wagging Tongue” este o compozitie cu aerul synth pop al trecutului semnata de Dave si Martin in care parca ajungem in sedintele de creatie din studio in care orgoliile si lupta pentru perfectiune sunt la cote inalte. Ritmul este moderat, pulseaza senin in discursul comun pe care cei doi il ofera audientei, fara sincope de ritm sau surprize. Am ramas doar noi si am privit in ochi in mod indubitabil moartea. Ce vom deveni de acum?

Poate “Ghosts Again”, primul single lansat de pe album, care beneficiaza de un videoclip mai mult decat sugestiv, cu motive intelept alese de catre Anton Corbijn, creatorul total al universului vizual DM. Finalitatea iubirii, candva considerata eterna, ne ofera noi motive de a contempla parcursul nostru prin viata printr-o creatie cristalina, mai alerta.

Merita mentionat aici ca ordinea cu care piesele se succed nu este absolut deloc intamplatoare. Urmeaza marcanta “Don’t Say You Love Me”, o creatie Gore / Richard Butler. Dramatism, usor teatral, genul de track care iti patrunde in toata fiinta si te lasa mut. De uimire, durere, printr-o greutate a momentului expus in tonuri de abis, dans si disperare. Totul este finit, iar afectiunea care parea sa ne inconjoare si intregeasca la un moment dat, acum doar ne risipeste si ne lasa farame de suflet in lungul drumul spre vindecare. “Fool your friends, believe your lies/Make amends and alibis/In the end you can’t disguise/That you’ll never love me”.

Acum e momentul sa ne privim demn in oglinda de care aminteam la inceput. In ce te-ai transformat? Un strain pentru propriul suflet macinat de intrebari, revolte, angoase? “My Favourite Stranger” esti tu sau eu? Vorbim despre o dedublare, organica, cumva perceputa ca zgomotoasa pentru cei din jur. Recunosc ca este piesa la care m-am intors cel mai des, poate si pentru ca deja o stiam in mare parte de la concertul sustinut luna trecuta. Ritmul acesta obsedant cu iz post-punk, de metronom, aproape face din aceasta noua creatie Gore/Butler un imn care ar merita sa fie prezent in fiecare concert sustinut de DM de acum incolo.

A sosit clipa pentru acel pansament afectiv atat de dorit si sperat: momentul solo al maestrului Martin Gore. “Soul With Me” este ca o lectie in care suntem sfatuiti sa lasam tot ceea ce ne doboara in urma, sa ne privim ranile cu demnitate si cu un soi de bucurie. Nu ne-am pierdut singurul lucru important si divin din noi: sufletul. Vorbim despre o noua creatie usor uptempo cu tenta spirituala, in care Martin nu isi mai adreseaza intrebari, ci doar observa, constata, declara senin si cu acceptare. Da, moartea va sosi cu certitudine, dar eternitatea nu va fi departe. “I’m ready for the final pages/Kiss goodbye to all my earthy cages/I’m climbing up the golden stairs”.

“Caroline’s Monkey” o metafora pentru adictie? Din nou, Dave? Parca erai “Clean”. Desigur, rostirea apasata a acelui “sometimes” de catre Martin ne aduce in fata albumului “Violator”. Descoperim o noua piesa cumva simplista, dansanta, surprinzatoare prin layerele ordonate si cumva senine, in ciuda temei. Dave rosteste apasat mesajul, intr-un stil fara emfaza sau grandoare.

Dave Gahan & Peter Gordeno & Christian Eigner. Asteptam acest moment si iata ca el a sosit prin magica “Before We Drown”. Creionata in clar-obscur melancolic, vorbim aici despre un moment de clasa muzicala, de o simbioza perfecta intre cele doua voci si un sintetizator din nou, aerisit, marcant prin linistea sa. Un moment de introspectie, cadere si revenire, in care suntem miscati de aparitia unui nou taram conturat in nuante subtile de optimism: “First we stand up, then we fall down/We have to move forward, before we drown”.

Ceea ce urmeaza este cu adevarat surprinzator. “People Are Good”, marca Gore, este o bijuterie din punct de vedere auditiv. Greu de incadrat unui stil muzical, cu note apasate, staccato si apel la alte creatii DM din trecut, avem o piesa cu potential de hit distinct, ironic din perspectiva liricii si totusi, cu o anume gentilete si seninatate de moment atasate.

“Always You”. Ne aducem aminte de iubirea aceea uneori de neinteles chiar si pentru noi care ne obsedeaza si nu ne lasa uneori sa ne odihnim si sa facem pace cu evidenta, realitatea prezentului. Regasim fiorul ei etern la care Martin face mereu apel si pe care o cheama, in nuante fulminante, crescendo, repetitive, de parca maine lumea intreaga s-ar sfarsi.

Te frapeaza urmatorul track “Never Let Me Go”, cu aroma de New Order/Joy Divison aproape clar de la primele note. Desigur, cantam din nou despre Acel om, mult mai viu, electrizant, pastrandu-ne dansul lasciv si zambetul irezistibil. Deliciul resimtit este partea punctata de Martin, pur seducatoare: “Watch our dreams unfold in colour/Underneath love’s moon we’ll wander/Never let me go...”

Totul se incheie cu un mesaj de o sensibilitate profunda. “Speak To Me” si un Dave care a desavarsit in versuri si in maniera de intonatie un mesaj profund universal, de o sinceritate ravasitoare, pe care nu il poti ignora. Cumva, apusul reiesit din aceasta creatie aproape cinematografica si hipnotica inchide ciclic un album in care simtim note ai unor demoni ai suferintei, renastere, iubire binefacatoare, iesire spre lumina creatoare si refuzul de autodistrugere si pasire din nou in intuneric.

DM au transformat tragedia si conditia umana in arta care nu detine o finalitate, ci doar respira neincetat eternitate si grandoare. "Memento Mori" ne (re)aduce acest catharsis atat de asteptat si promisiunea unui nou turneu in care ne vom regasi si in care vom atinge din nou parti din absolut impreuna, ignorand perfida si mecanica moarte. 

Pe 26 iulie, DM va reveni in Bucuresti intr-un concert la Arena Nationala, powered by EMAGIC.

My view about "Delta Machine", 2013: https://www.infomusic.ro/recenzie-album/depeche-mode-delta-machine-recenzie-album/