Cat de greu este sa fim noi insine fara sa ne ascundem dupa masti sociale si sa jucam teatru ? De ce nu putem sa traim cu adevarat, fara sa ne gandim la consecintele faptelor noastre ? De ce trebuie mereu sa analizam si sa simtim cu creierul si nu cu sufletul ? De ce ne mintim pe noi si pe cei din jur, ajungand sa traim cu pasiuni nespuse si regrete inutile ? Cat de greu este sa fim Oameni ? Greu da...dar nu imposibil.
Desi as putea sa dau vina pe societatea ipocrita in care ne-am invatat sa traim, inteleg ca nu aceasta este principalul vinovat pentru viata nefericita si fara sentimente in care traim. Noi avem vina ca nu putem fi reali si a ne comporta normal, indiferent cum este lumea din jur. Ne complacem in mediocritate si atunci cand fericirea vrea sa ne cuprinda, o alungam din frica stupida ca nu va dura mult.Am uitat ca nu numarul de ore este important, ci calitatea fiecarei secunde din aceea ora.
Am trait ani intregi plin de tristete si de cateva ori sufletul a atins perfectiunea, fericirea si absolutul... acele dati in care nu stii ce se intampla exact cu tine, dar pentru care ai da orice sa le retraiesti. Acest dor mi-a spus ca atunci m-a cunoscut cu adevarat si ca am fost eu.
Mandria, orgoliul, rautatea ne insotesc pas cu pas si infruntam orice si pe oricine cu ajutorul lor...sau asa credem pe moment, cand de fapt doar noua ne facem rau. Am devenit rationali cu sentimentele, superficiali cu fiecare traire si orice emotie reala o ascundem de ceilalti pentru ca acestia sa nu o considere o slabiciune.
Uitam ca trebuie sa traim pentru noi, cum vrem, fara sa dam explicatii altora si sa traim vieti ce nu ne apartin.Este o iluzie ca noi existam in acest mod, cand de fapt nu facem decat sa ne prelungim agonia si fericirea falsa. Cat de greu este sa ne intoarcem la adevar si sa ne eliberam de lanturile grele dobandite din vina noastra ? Ne-am ratacit in neant, insa trebuie sa iesim din acest intuneric inconjurator si se poate intampla doar daca incepem sa iubim...si nu aceea iubire din razbunare sau plictiseala. Iubirea aceea primara, care mistuie, fara reguli impuse de noianul de minti supuse si indoctrinate prost; iubirea care nu naste monstrii, ci bucurie sufleteasca, implinire si sentimentul de intregire.
Regasirea noastra cu ajutorul sufletului drag pe care il traim, provocam, adoram si fara planuri, ci in afara lucrurilor cunoscute si in ciuda oricui nu intelege. Acel suflet ce s-ar interpune intre noi si lume, fara a mai simti ca este ceva nefiresc si ca urmele au nevoie de corecturi sau stersaturi...
